Una-alta și o leapșă simpatică

Săptămâna asta am cam înotat iar în melasa gândurilor negative care m-au cuprins ca un fel de caracatiță pe etnobotanice, prin urmare n-aș fi avut nimic plăcut sau antrenant de povestit, deci cred că m-aș fi ținut oricum departe de blog.
În weekend am trăit o experiență deosebit de frumoasă: omul meu a dirijat un concert clasic a cărui ”piesă de rezistență” a fost ”Magnificat” de Antonio Vivaldi și a fost minunat 🙂🙂🙂, așa că oricum nu m-aș fi putut concentra la nimic altceva.

Nu că-n seara asta aș excela, în treacăt fie zis, la capitolul ”concentrare”; dar mi-a ajuns în Feed o leapșă drăguță și m-am gândit că demult n-am mai făcut una. Să tot fie vreo câțiva ani, de fapt...

Așadar, să ne jucăm.

- Cel mai drăguț și mai amuzant compliment pe care l-am primit: v-am mai zis, eu și jupânul ne-am cunoscut pe net (mIRC, de fapt - dacă știți ce era ăsta, probabil vă mai dor și pe voi șalele din când în când, ca pe subsemnata).
La un moment dat am făcut schimb de poze și așteptam fiartă de nerăbdare prima impresie. ”Ai clavicule fine”, a opinat dânsul. Oookkk, nu era rău, dar nici chiar ce m-aș fi așteptat să aud. 19 ani mai târziu, susține că tot fine sunt 🙄.

- Cea mai mare insultă: ”n-ai fi în stare să scrii nici la Monitorul de Neamț”. N-ar fi contat atât de mult dacă n-ar fi venit din partea unei rude foarte apropiate, care însemna enorm pentru mine. Oh well 🤷‍♀️.

- Cel mai mare defect: lipsa de încredere în mine.

- Cea mai bună alegere: omul cu care îmi împart viața.

- Cea mai proastă alegere: nu mă pot hotărî între facultatea de jurnalism și primul bărbat din viața mea.

- Ce mă atrage la un bărbat: inteligența. Umorul. Mâinile fine. 

- Ce amenințare am primit: la asta o să zic pas.

- Cea mai greșită perceptie despre mine: că aș fi foarte încrezătoare în mine însămi. Mi-au spus-o mulți și de fiecare dată m-am amuzat sincer. Eu și încrederea, baba și mitraliera.

- Cea mai scurtă legătură romantică: patru luni.

- Cea mai lungă legătură romantică: actuala. 18 ani de relație, 16 de căsnicie and counting 🙂.

- Ce port mereu în poșetă: întotdeauna șervețele de ochelari și ruj, deseori bomboane Tic Tac.

- Pe cine aș vrea să întâlnesc: pe Zubin din nou, pe Pierce Brosnan și pe Al Pacino. În această ordine.

- Locul pe care vreau să îl revăd: New York, New York 🙂.

- Marital status: căsătorită cu omul care este totul pentru mine.

- Ce mă enervează: să mi se invadeze sfera privată și să se pună ”monopol” pe timpul meu liber.

- Tendință: să mă învârt în cerc, ca un fluture bezmetic în jurul becului aprins. 

- Îmi place să dorm: cu lumina stinsă, niciodată în costumul Evei și obligatoriu învelită cu oarece (fie și un banal cearșaf vara).

- Ce iubesc mai mult, marea sau pădurea?: pentru totdeauna, marea 💙.

- Ca fapt divers: inițial, tata ar fi vrut să mă cheme Carmen. Faptul că mă numesc Greta se datorează unei povești de dragoste de dincolo de lumi. Am scris acum câțiva ani despre asta.

- Contradicție: în general sunt foarte reținută, dar îmi boscorodesc clienții la modul cel mai suculent (fără ca ei să știe, desigur 😇). După patru ani jumate colegii încă se miră de creativitatea de care dau dovadă, ”n-aș fi crezut că Greta poate zice așa și pe dincolo”. Ba să crezi, fiule, să crezi 🤣.

- Cea mai frecventă întrebare: ”vorbești serios că germana e o limbă frumoasă?” Da, chiar este, dacă o îmblânzești.

- Adevărul este că: de fapt scrisesem altceva la punctul cu amenințarea. Ceva adevărat, dar atât de trist că n-am putut publica. Unele lucruri e bine să rămână acolo unde sunt. În trecut.

Ca de obicei, leapșa e pentru toată lumea care-o vrea 🙂.

Până am terminat eu de scris s-a încheiat și meciul cu Elveția. Ne-am calificat la Campionatul European de anul viitor, de pe primul loc. URA pentru ai noștri! Campionat care va avea loc în Germania, cum probabil știți. Dacă veniți la vreun meci în Hamburg, știu un loc unde se mănâncă foarte bun și la prețuri rezonabile 😉.

Noul trend al sfaturilor de carieră: prefă-te că muncești

Tot citind colo și dincolo am descoperit că există o tendință tot mai pronunțată, îmi pare mie, de-a pleda împotriva muncii. Nu este vorba de îndemnul de-a fi șomer, ci de a-ți ”trage-n piept” angajatorul.

• Muncește cât mai puțin posibil, doar cât trebuie ca să-ți iei salariul. Dacă se poate să pară că e făcut și de fapt să nu fie, e perfect.

• Nu te implica în proiecte noi. Dacă ai succes o să te invidieze și-o să te sape toți colegii, dacă ratezi se vor bucura toți de nereușita pe care ai avut-o.

• Nimănui din firmă nu-i pasă de tine, toți vor doar să ți-o tragă, deci trage-le-o tu primul ca să nu mai apuce ei (pe principiul ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”).

• Știi să faci mai multe decât e menționat în fișa postului? Nu care cumva să spui ceva, că sigur vei fi pus să faci chestiile respective, pe aceiași bani. ”Pentru asta mă plătești, asta fac” să-ți fie deviză.
  

• Chiulește cât poți, lucrează la alibi și ferească Belzebut dimpreună cu Scaraoțchi și tot neamul lor pân' la a șaptea spiță drăcească să faci ore suplimentare. Ce-i aia, ”e urgent”? Nu există așa ceva, când s-a făcut ora de plecare dărâmi ușa. Iar dacă se uită careva urât, dă-i cu ușa-n cap.

Mai sunt și altele din aceeași categorie, dar în mare cam asta e ideea. Bineînțeles, nu lipsesc vorbele de duh din categoria ”muncești ca să trăiești, nu trăiești ca să muncești”.
(Evident că treaba asta e cu sens unic, adică tu să te prefaci că muncești, dar dacă ei se prefac că te plătesc nu ne place, facem tărăboi, nu bun. Că asta e, numa' nu dăm prin gropi de consecvenți ce suntem).

Departe de mine ideea de-a face apologia muncii până la epuizare și nu pot spune despre mine că-s vreo stahanovistă. Dar dintotdeauna am muncit serios, dedicat și deseori trăgând de mine, fără să-mi treacă vreodată prin cap să-mi păcălesc șefii. Am avut mereu convingerea că what goes around, comes around și de asemenea, nu mi-a lipsit niciodată o anume etică a muncii. Mulți m-ar considera cea mai fraieră din curtea școlii, dar asta sunt și-aici mă termin.

Dacă felul ăsta de-a fi mi-a adus și deservicii? Desigur. S-a profitat de mine intens, la fostul loc de muncă dinainte de-a mă muta la Hamburg. Cred însă că asta ține și, sau mai ales, de calitatea umană a celor cu care am avut de-a face. Și chiar așa stând lucrurile, cred că tot n-aș schimba prea mult din ceea ce-am făcut. Pentru că am fost eu însămi, deși de multe ori mi-a fost greu și-am înghițit destule umilințe. În retrospect îmi spun că, probabil, și ele au făcut parte din drumul meu. 

(În cazul în care sunteți curioși, am povestit în urmă cu aproape 9 ani - Doamne, ce-a trecut timpul! - despre experiența cu o colegă. Mi-a făcut viața un chin vreo 3 ani. Însă în cele din urmă, cea care-a pierdut a fost ea. Și nu cred că e o coincidență faptul că se regăsea în mai multe dintre punctele menționate mai sus).

Nemaivorbind de faptul că șefii ăia pe care i-oi fi având tu nu-s chiori de-amândoi ochii și o asemenea atitudine inevitabil te va vulnerabiliza iar la prima ocazie favorabilă ai toate șansele să zbori, mie mi se pare mai obositor să fentezi decât să-ți faci treaba. Serios de nu. Păi ar trebui să-mi fac un plan cum să chiulesc mai eficient (adică să nu mă prindă șefa), cum să lucrez ”pe deasupra” astfel încât să nu-și dea seama nici colegii, cum să aburesc clienții...
Obositor, frate, dacă muncesc pe bune pe onoarea mea că termin mai repede 🙄. Cred că de-aia sunt o mincinoasă lamentabilă, niciodată n-am ținut minte ce bălării am îndrugat. E mai simplu să spun adevărul și gata.

Una peste alta mâine e joi, Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă a intrat în grevă, presa trăznește liderul sindical de toți pereții și ăla nu mai poate de ce mult îi pasă, mai un pic și hai c-a trecut și săptămâna asta 🙃.

PS: știi că vei avea o zi excelentă când IT-ul te informează pe chat că ”I will contact you later today to install an update on your computer” 😒😒😒.

Mostre din viața în Germania (15)

Noiembrie n-a prea fost niciodată o lună glorioasă pentru mine și nici anul ăsta nu face excepție. Sunt atât de surmenată încât aproape am ajuns să-mi doresc un concediu medical. Cel puțin m-aș putea odihni și-aș mai scăpa nițel de frecatul de nervi de care am parte la munci.
(Notiță mentală: musai să ne apucăm amândoi de cura aia de vitamina D, despre care am mai citit și care ne-a fost recomandată de mai multă lume. Nu prea avem parte de soare aici în nord, și ne cam resimțim).

În aceeași notă, nici noutățile de pe plan local/ național nu arată din cale-afară de încurajator.
(Imaginea de mai jos se vrea a fi un factor motivațional, sau chelcășoz. Vorbă să fie 🙄).

🚂 Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă amenință cu greve masive în perioada următoare, dacă nu li se îndeplinesc cerințele. Ei solicită majorări salariale, bonus compensatoriu pentru inflație și reducerea săptămânii de lucru de la 38 la 35 de ore.
Dacă primele două cerințe au fost deja acceptate și se vor găsi soluții, la cea din urmă negocierile s-au împotmolit.  Îndeplinirea acestei cerințe ar presupune suplimentarea cu 10% a personalului, ceea ce înseamnă vreo 2.000 de noi angajați - și acest lucru efectiv nu este posibil, fiindcă mecanicii de locomotivă nu cresc pe marginea drumului și n-ai de unde găsi atât de mult personal calificat, într-un interval atât de scurt de timp. ”Este foarte posibil să organizăm greve inclusiv în perioada sărbătorilor, când oamenii vor călători mai mult ca de obicei”, a amenințat liderul sindical. Nu știu ce-l face să creadă că dacă pune atâta presiune (afectând oameni care n-au nicio influență în certurile sindicale cu statul), s-ar putea organiza instantaneu o pepinieră de mecanici de locomotivă.
Acestea fiind zise, ne pregătim mental pentru greve. Doar dacă nu răsar de undeva vreo 2.000 de mecanici dispuși să se angajeze imediat la Deutsche Bahn 😒.

🤑 Citeam, într-un articol publicat în ”Frankfurter Allgemeine Zeitung”, faptul că ajutorul social va crește, începând cu anul viitor, cu 12 procente. De asemenea, se au în vedere o serie de ”reforme al căror scop este să pună mai puțină presiune pe asistații social”, ca de exemplu nu vor mai fi imediat sancționați dacă nu se prezintă la programări la biroul de șomaj.
Bugetul pentru anul în curs a fost deja depășit cu 2,1 miliarde de euro, ajungând la 25,9 miliarde - sumă care s-a stabilit a fi insuficientă, prin urmare bugetul pentru 2024 a ajuns la 27 de miliarde de euro. Deocamdată.
Acum, să ne înțelegem.  După cum am mai povestit aici, în urmă cu 14-15 ani am fost și noi în această ingrată situație. Era la puțin timp după criză, situația pieței de muncă era dezastruoasă și am ajuns în această foarte dificilă postură. Știm cum este și în niciun caz nu generalizăm și nu judecăm cu ușurință sau superficialitate pe cei care beneficiază de această formă de suport.
Dar. Una este să fii cum eram noi: disperat să muncești, oricum și orice numai să reînnozi firul și să ieși din marasmul în care înoți. Și alta este, de exemplu, să fii cum am văzut într-un filmuleț dat publicității: o familie de refugiați sirieni care au venit în Germania acum câțiva ani, au învățat limba (vorbeau bine), dar refuză să aplice pentru permis de muncă și să-și caute de lucru fiindcă ”noi avem un anumit nivel, nu putem munci orice, ne așteptăm ca statul să ne susțină să urmăm cursurile unui masterat”. Au zis asta cu seninătate, uitându-se direct la cameră. ”Eu oricum sunt foarte ocupată cu gospodăria și copiii, nu aș avea timp de serviciu”, a adăugat muierea. Asta-n timp ce statul le plătește apartamentul în care stau, alocații pentru copii și asigurări medicale - toate acestea, separat de suma care se achită lunar pentru întreținere.
Apăi să nu te-apuce toți dracii? Am ajuns să cred că, deși intențiile Angelei Merkel au fost dintre cele mai onorabile, rezultatul per ansamblu  este de fapt un eșec. Iar asta nu mai e vina ei; era normal ca la început să-i sprijini să învețe limba, să le dai casă, să-i ajuți să se integreze. Dar ar trebui să existe niște limite. Nu văd absolut niciun motiv pentru care niște indivizi precum cei din exemplul de mai sus să nu fie trimiși la muncă. Li s-au creat absolut toate condițiile. Depozitele Amazon recrutează permanent, de pildă.
Și nu numai despre refugiați este vorba. Am cunoscut noi înșine români care nu mai locuiesc demult în Germania, dar continuă să încaseze ajutorul social, bazându-se pe faptul că ”oricum nu-i trimite nimeni la muncă”. Și chiar așa și era, nu-i întreba nimeni cu lunile despre ce fac în mod concret și ce demersuri întreprind pentru a-și găsi de lucru. Cred că funcționarii sunt efectiv copleșiți de numărul mare de asistați pe care trebuie să îl administreze și nu mai apucă să monitorizeze pe toată lumea.
Între timp angajatorii se plâng de lipsa personalului, oferă calificări la locul de muncă, unele companii au anunțat reducerea perioadei de probă de la șase la trei luni, doar-doar. Oameni s-ar găsi, doar cu cheful de muncă stau mai prost. Și cine plătește toate astea? Păi în bună măsură noi, ăștia care muncim. Noi, ăștia pe care ne impozitează de ne îndoaie, pur și simplu. Că doar de ce nu. 

😷 Probabil e o situație temporară sau vreo neînțelegere, dar eu nu reușesc să-mi fac o programare pentru mamografie. N-am făcut așa ceva până acum (doar ecografii), însă am 43 de ani, n-am fost niciodată însărcinată, am și oarece ”background” pe partea ginecologică, în fine - recomandarea ar fi să fac una la fiecare doi ani. Statul nu decontează mamografiile dacă n-ai 50 de ani împliniți și ecografia e curată, deci aș plăti. Nu-i problemă, îmi asum.
Ei bine, nu reușesc nici așa.
Medicul ginecolog zise: ”nu vă pot da trimitere, că n-aveți 50 de ani și nici n-au apărut suspiciuni la ecografie. Sunați la oricare centru de radiologie (și-mi dă câteva sugestii) și vă programați”.
Sun.
- Aveți trimitere?
N-am, și explic motivele enumerate de medic.
- Ne pare rău, fără trimitere nu vă putem programa.
Dar plătesc, liebe Frau.
- Nu e vorba de asta, trebuie trimitere, nu vă putem programa, la revedere.
Sun la ginecolog, iote ce zic ăștia.
”Probabil n-au înțeles, eu nu vă pot da trimitere, dar se face și fără, dacă plătiți”.
Ei bine, au (și am) înțeles foarte bine. NU se face. Sau ei nu vor să facă, dintr-un motiv care mă eludează.
Sunt atât de capsată încât cred că următorul pas va fi să sun la asigurări și să întreb cum se poate proceda, totuși? Că doar n-oi fi singura în situația asta. Arrggghhh.

Așa, deci mâine e luni și mai e și 13, un cântec vesel să cântăm 🥳.

Surâsul unui trecut îndepărtat

Bunul YouTube s-a gândit să-mi activeze niște vechi nostalgii și mi-a propus câteva clipuri din serialul ”Saved by the Bell” (dacă-l știți, suntem cam de-o seamă 😃. Ca să n-o zic pe-aia cu ”ești bătrân dacă-ți amintești chestia asta” 🙄. Apreciați delicatețea, mulțumesc anticipat). 

Anyway. A fost suficient să mă uit la primul filmuleț ca să-mi revină amintirile și duioșiile de-acum trei decenii. Eram îndrăgostită de Zack (eu și alte zeci de milioane de fete, bănuiesc) și cloceam fantezii de adolescentă cu el. Platonice, silvuple 😇, dar totuși, fantezii. Am tot ”scroll-at” trecând de la un video la altul și-ntre timp mă gândeam la mine cea de atunci.

Au trecut 30 de ani de când suspinam după Zack, irezistibilul blond și-mi doream o dragoste ca a lui pentru Kelly. Și multe altele îmi doream, cu naivitatea specifică vârstei. Sau cu încrederea în sine de asemenea specifică vârstei, care te face să crezi că nimic nu este imposibil și poți munta munții din loc dacă-ți propui asta.

Unele s-au împlinit. Altele au rămas ceea ce erau deja: utopii. Iar altele, mno... poate-n viața viitoare. Am făcut o scurtă trecere în revistă.

🌞 Trei dorințe care s-au împlinit

- fericire în dragoste. Omul meu este cea mai mare bucurie a vieții mele, sufletul, rostul și sensul meu. Sunt foarte, foarte recunoscătoare Divinității că ne-a adus împreună. Apropo, ieri s-au împlinit 19 ani de la prima noastră întâlnire 🙂. La mulți înainte, nouă!
- să trăiesc în străinătate. Având în vedere contextul familial, totul părea să indice că voi emigra în Statele Unite, dar pe principiul ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, locul meu s-a dovedit a fi în Germania. Și e perfect așa.
- să pot purta bluze și rochii decoltate. Asta e ceva ce n-am povestit niciodată pe blog. Habar n-am de ce, c-am zis eu unele mai grele de-atât... Pe scurt, în prima parte a vieții am avut stern înfundat (cunoscut și drept pectus excavatum) - extrem de vizibil. Într-atât de, încât nu puteam purta nici măcar un minim decolteu, iar la mare se găsea uneori câte-o binevoitoare să mă întrebe de ce am ”gaură” în piept. Fără să fi avut complicații cardiace sau pulmonare, a fost ceva teribil de supărător, una dintre ”umbrele” adolescenței și primei mele tinereți. Una din multele...
La aproape 22 de ani m-am operat și, chiar dacă defectul n-a putut fi remediat pe deplin (fusese foarte pronunțat, cum spuneam), a fost corectat suficient de bine încât să pot purta și eu vestimentație cu oarece decolteu. Când m-am trezit după operație și asistenta mi-a pus oglinda în mână ca să pot vedea, mai să-mi dea lacrimile. Cu pansament cu tot, și totuși vedeam că ”gaura” dispăruse. A fost un vis împlinit, pe care în adolescență nu l-aș fi crezut realizabil.

🌤 Trei dorințe care nu s-au împlinit

- o întâlnire cu, hai c-ați ghicit, Zack. Vai, cât de mult mi-am dorit asta. Îmi și imaginam detaliat cum merg să-l iau de la aeroport, ne ținem de mână, ne sărutăm și-mi dăruiește o inimioară de aur pe un lănțișor. Cine râde are promisă o castană 😒. Reiterez faptul că aveam 13 ani.
- să devin o scriitoare de renume internațional. Aici se-aplică aia cu ”în altă viață”.
- după histerectomia de la 15 ani, m-am tot gândit o vreme că o să fac un transplant de uter și astfel o să pot avea copii. Mda. Tot în viața viitoare, presupunând că există așa ceva.

N-am nicio intenție să compar ce s-a împlinit și ce nu, cu toate că așa ar putea părea. Mă consider un om norocos, iar acesta a fost doar un fel de ”stroll down memory lane”, care s-a activat de cum am vizionat din nou genericul ”Saved by the Bell” 🙂.

Și, da. Știu cum arată astăzi Mark-Paul Gosselaar. Timpul nu iartă pe nimeni. Dar pe mine nu el mă interesa acum treizeci de ani. Nu pe el îl visam în imaginația mea de adolescentă, ci pe blondul Zack, care uitase complet de Kelly după ce mă întâlnise pe mine, desigur 🙂 (mai am castane, să știți. Numa' zic 🤨).

Curaj, găină, că te bagi în proiecte pân' la urechi

Am avut niște săptămâni foarte pline și stresante pe plantația unde dau zilnic cu subsemnatul, și acestea sunt încă departe de-a se încheia.

🆘 Am reluat backup-ul pentru colegul din Paris, care iar e indisponibil din motive neelucidate. Inițial ni s-a spus că vom fi lăsați în pace, apoi au băgat de seamă că e cam multă muncă și ia mai bine să-i hingherim din nou p-ăia, că poate s-or plictisi. 

👀 Superiorii noștri cei voinici au venit cu o serie de idei pestrițe pe ultima sută de metri, idei pe care le vor implementate ”până la sfârșitul anului”. Drept, n-au specificat și care an, dar suspectez intens că la actualul se referă. Efectiv nu știi de ce să te-apuci mai întâi și e vorba de acel tip de sarcini pe care nu le poți delega asistenților fiindcă tu, cunoscându-ți cel mai bine clienții și contractele, ești cel mai în măsură să pregătești detașamentele de licurici pictați și purici încolonați pe care ți i-a poruncit onor șefimea.

Da-ntre toate astea, ne mai distrăm. Altminteri am lua-o razna. Mai mult decât am luat-o deja, adică.

🐖 Ca de exemplu, într-o zi am divagat nițel de la grafice, Excel-uri, prezentări și KPI-uri. Nițel mai mult 🤭.

- Da’ oare-n Evul Mediu aveau prezervative?

- Da, din mațe de porc.

- I-auzi 😳.

- Da, dar problema e că erau cusute manual și na, ştii tu.

- Errmm… nu, nu ştiu 🙄.

- Păi cusăturile se întind, se fac găuri între ele şi na.

- … a… ha 🤨.

Doar o zi normală de vineri, la birou. Și-n caz că vă-ntrebați, persoana care știa ce și cum e inginerul meu preferat. Trust him să fie la curent cu orice ne vâjâie nouă prin cap.

🔣 Într-o zi ne-a hăituit HelpDesk-ul o groază de vreme, să ne instaleze diverse aplicații care vor fi necesare pentru multitudinea de proiecte despre care vă spuneam mai sus. Perspectivă care ne face să reflectăm la multiple întâlniri pasionale cu o turmă de rinoceri turbați 🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏.
Evident, instalarea n-a mers din prima. Nici din a doua...

După juma’ de oră de chat inutil: 

- Did you close and launch again?

- Yes (🤯🤬🤯🤬).

- Ok, thank you. In this case, please close and launch again.
No comment.

🤡 În altă zi un individ dus cu sorcova mă bate la cap, revendicativ și fără să aibă dreptate: 

- Dragă Greta, I think these are not two separate cases, it is a duplicate, please check and revert, blabla.
Eu, în timp ce pritocesc Email-ul în care-i explic faptul că bate câmpii vioi: ”Dragă Icsulescu, please duplicate your mother...” 🤬.

Colegii, împrăștiindu-se și mai multe nu:
- Ăsta-i un model est-european de comunicare, nu-i așa? 😂😂😂😂

Normal că e. Doar noi comunicăm intercultural aicea, nu ne jucăm bambilici.

Și mâine-i luni și începem (eu, împreună cu o colegă și cu inginerul) un proiect care va dura patru săptămâni dacă avem noroc, sau mai multe dacă n-avem.

Vă propun o motivațională de suflet, da' noi cântăm oarecum altfel. Haidem, toată lumea în cor: ”heigh ho, heigh ho, it's off to work we go!”



Avem și cafea: ☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕.
Dacă astea nu funcționează, apelăm la rinocerii de mai sus 😃.