Mostre din viața în Germania (XV)

Noiembrie n-a prea fost niciodată o lună glorioasă pentru mine și nici anul ăsta nu face excepție. Sunt atât de surmenată încât aproape am ajuns să-mi doresc un concediu medical. Cel puțin m-aș putea odihni și-aș mai scăpa nițel de frecatul de nervi de care am parte la munci.
(Notiță mentală: musai să ne apucăm amândoi de cura aia de vitamina D, despre care am mai citit și care ne-a fost recomandată de mai multă lume. Nu prea avem parte de soare aici în nord, și ne cam resimțim).

În aceeași notă, nici noutățile de pe plan local/ național nu arată din cale-afară de încurajator.
(Imaginea de mai jos se vrea a fi un factor motivațional, sau chelcășoz. Vorbă să fie 🙄).

🚂 Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă amenință cu greve masive în perioada următoare, dacă nu li se îndeplinesc cerințele. Ei solicită majorări salariale, bonus compensatoriu pentru inflație și reducerea săptămânii de lucru de la 38 la 35 de ore.
Dacă primele două cerințe au fost deja acceptate și se vor găsi soluții, la cea din urmă negocierile s-au împotmolit.  Îndeplinirea acestei cerințe ar presupune suplimentarea cu 10% a personalului, ceea ce înseamnă vreo 2.000 de noi angajați - și acest lucru efectiv nu este posibil, fiindcă mecanicii de locomotivă nu cresc pe marginea drumului și n-ai de unde găsi atât de mult personal calificat, într-un interval atât de scurt de timp. ”Este foarte posibil să organizăm greve inclusiv în perioada sărbătorilor, când oamenii vor călători mai mult ca de obicei”, a amenințat liderul sindical. Nu știu ce-l face să creadă că dacă pune atâta presiune (afectând oameni care n-au nicio influență în certurile sindicale cu statul), s-ar putea organiza instantaneu o pepinieră de mecanici de locomotivă.
Acestea fiind zise, ne pregătim mental pentru greve. Doar dacă nu răsar de undeva vreo 2.000 de mecanici dispuși să se angajeze imediat la Deutsche Bahn 😒.

🤑 Citeam, într-un articol publicat în ”Frankfurter Allgemeine Zeitung”, faptul că ajutorul social va crește, începând cu anul viitor, cu 12 procente. De asemenea, se au în vedere o serie de ”reforme al căror scop este să pună mai puțină presiune pe asistații social”, ca de exemplu nu vor mai fi imediat sancționați dacă nu se prezintă la programări la biroul de șomaj.
Bugetul pentru anul în curs a fost deja depășit cu 2,1 miliarde de euro, ajungând la 25,9 miliarde - sumă care s-a stabilit a fi insuficientă, prin urmare bugetul pentru 2024 a ajuns la 27 de miliarde de euro. Deocamdată.
Acum, să ne înțelegem.  După cum am mai povestit aici, în urmă cu 14-15 ani am fost și noi în această ingrată situație. Era la puțin timp după criză, situația pieței de muncă era dezastruoasă și am ajuns în această foarte dificilă postură. Știm cum este și în niciun caz nu generalizăm și nu judecăm cu ușurință sau superficialitate pe cei care beneficiază de această formă de suport.
Dar. Una este să fii cum eram noi: disperat să muncești, oricum și orice numai să reînnozi firul și să ieși din marasmul în care înoți. Și alta este, de exemplu, să fii cum am văzut într-un filmuleț dat publicității: o familie de refugiați sirieni care au venit în Germania acum câțiva ani, au învățat limba (vorbeau bine), dar refuză să aplice pentru permis de muncă și să-și caute de lucru fiindcă ”noi avem un anumit nivel, nu putem munci orice, ne așteptăm ca statul să ne susțină să urmăm cursurile unui masterat”. Au zis asta cu seninătate, uitându-se direct la cameră. ”Eu oricum sunt foarte ocupată cu gospodăria și copiii, nu aș avea timp de serviciu”, a adăugat muierea. Asta-n timp ce statul le plătește apartamentul în care stau, alocații pentru copii și asigurări medicale - toate acestea, separat de suma care se achită lunar pentru întreținere.
Apăi să nu te-apuce toți dracii? Am ajuns să cred că, deși intențiile Angelei Merkel au fost dintre cele mai onorabile, rezultatul per ansamblu  este de fapt un eșec. Iar asta nu mai e vina ei; era normal ca la început să-i sprijini să învețe limba, să le dai casă, să-i ajuți să se integreze. Dar ar trebui să existe niște limite. Nu văd absolut niciun motiv pentru care niște indivizi precum cei din exemplul de mai sus să nu fie trimiși la muncă. Li s-au creat absolut toate condițiile. Depozitele Amazon recrutează permanent, de pildă.
Și nu numai despre refugiați este vorba. Am cunoscut noi înșine români care nu mai locuiesc demult în Germania, dar continuă să încaseze ajutorul social, bazându-se pe faptul că ”oricum nu-i trimite nimeni la muncă”. Și chiar așa și era, nu-i întreba nimeni cu lunile despre ce fac în mod concret și ce demersuri întreprind pentru a-și găsi de lucru. Cred că funcționarii sunt efectiv copleșiți de numărul mare de asistați pe care trebuie să îl administreze și nu mai apucă să monitorizeze pe toată lumea.
Între timp angajatorii se plâng de lipsa personalului, oferă calificări la locul de muncă, unele companii au anunțat reducerea perioadei de probă de la șase la trei luni, doar-doar. Oameni s-ar găsi, doar cu cheful de muncă stau mai prost. Și cine plătește toate astea? Păi în bună măsură noi, ăștia care muncim. Noi, ăștia pe care ne impozitează de ne îndoaie, pur și simplu. Că doar de ce nu. 

😷 Probabil e o situație temporară sau vreo neînțelegere, dar eu nu reușesc să-mi fac o programare pentru mamografie. N-am făcut așa ceva până acum (doar ecografii), însă am 43 de ani, n-am fost niciodată însărcinată, am și oarece ”background” pe partea ginecologică, în fine - recomandarea ar fi să fac una la fiecare doi ani. Statul nu decontează mamografiile dacă n-ai 50 de ani împliniți și ecografia e curată, deci aș plăti. Nu-i problemă, îmi asum.
Ei bine, nu reușesc nici așa.
Medicul ginecolog zise: ”nu vă pot da trimitere, că n-aveți 50 de ani și nici n-au apărut suspiciuni la ecografie. Sunați la oricare centru de radiologie (și-mi dă câteva sugestii) și vă programați”.
Sun.
- Aveți trimitere?
N-am, și explic motivele enumerate de medic.
- Ne pare rău, fără trimitere nu vă putem programa.
Dar plătesc, liebe Frau.
- Nu e vorba de asta, trebuie trimitere, nu vă putem programa, la revedere.
Sun la ginecolog, iote ce zic ăștia.
”Probabil n-au înțeles, eu nu vă pot da trimitere, dar se face și fără, dacă plătiți”.
Ei bine, au (și am) înțeles foarte bine. NU se face. Sau ei nu vor să facă, dintr-un motiv care mă eludează.
Sunt atât de capsată încât cred că următorul pas va fi să sun la asigurări și să întreb cum se poate proceda, totuși? Că doar n-oi fi singura în situația asta. Arrggghhh.

Așa, deci mâine e luni și mai e și 13, un cântec vesel să cântăm 🥳.