All I want for Christmas... 🙂

 ... I already have 💚.

Trăiesc, cu imensă recunoștință, încă un Crăciun care mi-a dăruit tot ceea ce mi-aș fi putut dori, și încă ceva pe deasupra 😊. 

Pe 24 am fost, ca de obicei, la piesa de teatru a copiilor și apoi la cele două slujbe tradiționale: cea de la ora 17:00 și cea de la ora 23:00. Piesa a ieșit senzațional și a fost la fel de emoționant ca în fiecare an să urmăresc micii în acțiune, recitându-și pe de rost rolurile și cântând. 
(Partea cu învățatul pe de rost, aveam să aflu, reprezintă mai degrabă o excepție; niște părinți povesteau cum în alte parohii copiii citesc de pe foi. Aici nu s-a pus niciodată problema și a ieșit de fiecare dată foarte bine - atât datorită conștiinciozității copiilor, cât și repetițiilor începute din octombrie și părinților, care au lucrat cu copiii acasă). 

Pentru piesa tradițională (Krippenspiel în germană, respectiv nativity play în engleză) există o varietate de scenarii și versiuni; în versiunea de anul acesta, bunăoară, Steaua din Betleem a avut propriul său rol și cumva, povestea e urmărită din perspectiva ei ⭐. Îmi aduc aminte de o versiune din perspectiva lui Iosif, o alta în care apărea și Irod, o alta din perspectiva celor trei magi și așa mai departe. 
Sunt mereu curioasă și, ulterior, impresionată de performanța copiilor; inocența și bucuria lor reprezintă adevăratul Crăciun, nu marketingul atotprezent (a cărui relevanță nu o neg, însă).

Cu emoție și bucurie am cântat, alături de comunitate, cântecul de Crăciun care îmi este cel mai aproape de suflet: ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) 🧡.

Ca de fiecare dată, mi-au dat lacrimile când intonam refrenul ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!” în acompaniamentul de orgă al omului meu, care este totul pentru mine. 
Și de data asta, la slujbă am cântat cu toții și ”Silent Night” 😊, care sună la fel de emoționant și în germană, dacă mă-ntrebați pe mine.

”Stille Nacht! Heilige Nacht!
Alles schläft, einsam wacht
nur das traute hoch heilige Paar.
Holder Knabe im lockigen Haar,
schlaf in himmlischer Ruh',
schlaf in himmlischer Ruh'!”

La capătul unui an care n-a fost ușor, sunt imens de recunoscătoare pentru că-l încheiem cu bine și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Suntem bine, împreună și sănătoși. 
Am primit cadouri frumoase (eu inclusiv un Panettone absolut delicios 😋, de la una dintre echipele mobile cu care am lucrat foarte mult anul ăsta). 
Sub brad s-a adunat o cantitate absolut indecentă de dulciuri, printre care și-o ciocolată albă cu alune caramelizate - pe care am băut-o, vorba maestrului Mălăele 😀. 

De alaltăieri încoace, pendulez între ”Secretul Secretelor” a lui Dan Brown (nu vă imaginați cât am așteptat zilele astea, ca să m-apuc în tihnă de ea) și Netflix. Deocamdată cu ”Emily in Paris”, după care am în plan cel mai recent film din seria ”Knives out” și apoi mai văd ce mă inspiră. 

Banal, ar spune unii. 
De neprețuit, spun eu. Îți mulțumesc, Doamne! 🙏

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii. 

Comunicare cu carcalaci

Asta e o poveste ceva mai veche, dar am zis să v-o împărtășesc. 

Așadar, în urmă cu vreo câteva luni, ni s-a comunicat cu surle și trâmbițe că trebuie să luăm parte la un training de comunicare, menit să ne ajute în relaționarea de zi cu zi cu diverse personaje pitorești de pe tarlaua unde dăm cu sapa. 
Ete-a naibii, am zis noi, adică ”faceți ce vă spun, că vă ia mama dracu'. Best regards” nu constituie un exemplu de comunicare eficientă? Cică nu 🙄. Așa că să ne trainuim, dară. Cu o mare specialistă cu peste 20 de ani de experiență și multiple diplome și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 

Suntem dați în Paște, am concluzionat, constatând că iar vom avea de recuperat munca pe care nu o vom putea face din motiv de training intens și deosebit de constructiv (credeam noi). În fine, dacă-i ordin, cu plăcere! 🤨

A venit ziua, specialista a întârziat vreo jumătate de oră, noi începuserăm să sperăm că poate nu mai vine, de unde-atâta noroc. A apărut, ne-am instalat și, dând dovadă de o nețărmurită eficiență, ne-a demonstrat imediat cum bușești un training de comunicare într-un minut: în etapa introductivă, când fiecare participant se prezintă pe scurt, îl întrerupi pe unul dintre ei pentru a-i corecta o greșeală de exprimare 🤯. 

Smart, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! Și era abia începutul. Pe parcursul următoarelor două zile ne-a tocat nervii mărunt-mărunt, printre altele încercând să ne învețe să facem small talk (cu toate că-i spuseserăm că nu avem nevoie de asta în everyday life). Cică să ne închipuim că suntem undeva într-o anticameră, cu un client pe care nu îl cunoaștem bine și să facem conversație introductivă.
”Așa ceva nu ni se întâmplă în realitate. Noi ne cunoaștem bine clienții”. 
(Eu știu inclusiv ce muzică îi place mamei unuia dintre ei 😁). 
”Ok, dar imaginați-vă un astfel de scenariu și elaborați”.
Cooperativa Avântul Prăbușirea, însă asta avem, cu asta defilăm. Ne-am apucat de elaborat cu strășnicie și am început cu exemple gen ”aaaa, sunt pentru prima dată în acest oraș, îmi puteți recomanda un restaurant pentru cină?” 
Ea: ”trebuie să vă întrerup. Small Talk nu e cu chestii personale”.
Oookkk, am zis și am adus vorba despre șantierul de pe una dintre autostrazi, care nu se mai termină de vreo 2 ani.
Ea: ”nu, Small Talk nu e cu chestii negative”.
Da' mai lasă-ne, frate, că vorba lui Creangă, ne-ai cihăit de cap. Sau poate oi vrea să vorbim numai despre vreme?? 
Nu voia. Cică să vorbim despre muzee, că e un subiect neutru. Ce să zic, mă și văd vorbind cu dragul de Pandelică despre muzee. Asta probabil după ce isprăvim chestiunea celor patrusutecincizecidouădemiitreisuteoptzecișipatru de mesaje cu ”can we have feedback” trimise în fiecare zi.

Pe sistemul ”save the best for last”, cea mai prețioasă nestemată a livrat-o pe final de training, când a reușit să mă capseze de-a binelea. Oricum toți eram praf cu nervii, practic număram minutele. 
- Să facem un exercițiu de improvizație.
Da-ne-am pumni în cap să ne dăm 😒.
Scoate niște foi cu câte o imagine printată. Cică fiecare primește câte o imagine (fără să știe ce va primi), merge în față și o prezintă, vorbind despre subiect ca și cum ar fi expert în domeniul respectiv.
- Le-am conceput cu gândul la fiecare dintre voi, în funcție de ce cred eu că vi s-ar potrivi. 
Ei taci 🙄.
Prezintă primii doi colegi, unul avusese o imagine cu un pod suspendat, altul cu un fel de avion futurist, au zis diverse, noi am intrat în rol că ce era să mai și facem, am pus întrebări, tanti era în extaz. 
- Greta, poftim imaginea ta.
Mă binoclez. Era un fel de păduche de mare stilizat, aflat în apă, care-și bulbuca agresiv ochii supradimensionați.
Frate, și mi s-a pus pata. 
- Nu, am zis. Nu mă simt confortabil și nu intru în acest joc. 
Tanti puse bot. 
- Dar asta e și ideea, să nu te simți confortabil și totuși să comunici. După cum v-am spus, v-am ales pozele așa cum v-am citit pe fiecare.
Strategii comunicaționale be damned. 
- Formidabil, zic, deci ce anume de la mine te-a inspirat la carcalac sau orice o fi creatura asta?
Tanti s-a cam schimbat la față și n-a răspuns la întrebare, continuând în schimb să insiste să ”play the game”. I-am repetat că nu și am lăsat-o să pască. Până la urmă a oftat și-a zis să treacă următorul. 
Următorului coleg i-a dat o poză cu o tipă cu un rucsac în spate, aflată pe malul unui râu. Colegul dezvoltă pe tema rucsacului ca și cum el ar fi reprezentantul firmei care l-a conceput etc.
- Iată, zic eu. Dacă-mi dădeai mie poza asta, construiam un scenariu de conferință de presă, unde eu sunt comisarul care vă prezintă poza unei presupuse victime a unui criminal în serie și blabla. 
Colegii: wow, mișto, ce păcat... 
Tanti: ”ah, ce rău îmi pare ca nu ți-am dat ție poza asta!”
- Păi dacă persoana mea ți-a inspirat o dihanie de mare... 
- Vai, scuze, nu am vrut să te jignesc. 
Dar ce credeai că o să se întample, Karen? 🤣🤣🤣

De la deal la vale, eu am rămas nelămurită în privința celor peste 20 de ani de experiență în domeniul comunicării. Și-n continuare nu știu ce anume din persoana mea i-a inspirat ei un carcalac absolut dubios. 

Cu oglinda în față

Mă tot frăsunesc de ceva vreme fără să reușesc să cristalizez ce-mi trece prin cap, dar astăzi m-a pocnit revelația drept în scăfârlie. 

Înainte de-a mă da de-a rostogolul, țin să fac o precizare - textul ăsta nu e nici pe departe vreo încercare de ”fishing for compliments”. N-am făcut așa ceva niciodată și-n niciun caz n-o să încep acum. Deci dacă transpare pe undeva impresia asta, vă rog să mă credeți pe cuvânt că e doar o aparență.

Acestea fiind spuse și sărind direct la concluzie, am realizat că sunt foarte, foarte nemulțumită de mine - și asta nu dintr-un singur punct de vedere, și nu de azi, de ieri. 

Lăsând la o parte faptul că anul ăsta (pe care abia-l aștept să se încheie, by the way) a fost destul de greu și epuizant din multe puncte de vedere, sunt în măsură să ”listez” o serie de aspecte care-mi displac profund în ceea ce mă privește. 

🫤 Citesc foarte puțin, lamentabil de puțin. Lista mea de ”to be read” devine tot mai lungă. Am zeci, sute de cărți interesante și pe care-mi doresc să le parcurg, dar numai cu mare dificultate reușesc să mă fac disponibilă pentru lectură - și când se întâmplă asta, rareori izbutesc să rămân concentrată și să nu-mi zboare gândurile pe coclauri.

🫤 Sunt profund nemulțumită de felul în care vorbesc germana (primesc complimente, dar nu mă simt deloc mai bine). Asta dacă nu e vorba de chestiuni de serviciu, unde mi-am dezvoltat imens vocabularul și sunt fluentă fără nici cea mai mică emoție (de exemplu, dacă mă scoli noaptea la ora două recit absolut relaxată despre revizia unui vagon, inclusiv proceduri tehnice, parametri și norme de siguranță și documentația finală). Însă dacă e vorba să discut generalități, mi se pare că am un vocabular destul de sărac, limitat față de ce mi-aș dori eu să fie, parcă am pierdut din fluență. 
Mă străduiesc să remediez asta citind în germană, dar din păcate ne întoarcem iar la punctul de mai sus. 

🫤 Despre scrisul pe blog nu cred că mai e cazul să precizez; în apărarea mea, pot spune că totuși asta are directă legătură cu felul în care (mi-)a fost anul ăsta, când nu-mi amintesc să fi avut două săptămâni consecutive fără stres, griji, spaime, temeri, gânduri urâte, frici. 

🤔 Singurul domeniu în care am reușit să performez relativ bine, cu prețul unor eforturi mentale uneori epuizante, este serviciul. Nici în privința asta n-am avut un an ușor, ba chiar aș spune că sunt ani de zile de când n-am mai avut parte de atâta stres, explicat de un cumul de factori. Am reușit cumva să manageriez, dar efectiv m-a stors. 

😴 Evident, nu punctez grozav nici la capitolul somn. Adorm relativ ușor, însă mă trezesc odată cu găinile (problema fiind că nu mă și culc împreună cu ele 🤨). 

Una peste alta, cred că îmi doresc efectiv să am mai multă grijă de mine, problema fiind că mi-am mai propus asta de nenumărate ori și până acum am dat greș de fiecare dată.

Ghicitoare din 3 părți

Pentru astăzi vă propun un fel de ghicitoare. Admițând (vorba Minervei Tutovan, draga de ea 😀) că se dau următoarele trei contexte comunicaționale, încercați să ghiciți unde s-ar putea petrece acțiunea. 

🥸 “Deci iou îț spun, dacî ti oftici pi o chestie, atuncea se întâmplă din nou, cî tu iești pi vibrația aia nașpa care-ți dă energie negativî, mă-nțelegi?”. 
Cetățeanul e fiert pe vibrații și energii, după cum se poate observa 🙄.

☎️ ”Aluo? Ci faci? Aha, aha. Șî cumătru'? Bini. Da' gândacii ci fac?”
Scurt moment de tăcere, în timp ce domnul prezumtiv entomolog ascultă răspunsul, încuviințând entuziasmat. 
”Aha, deci o mâncat bini, bravo”.
Cum nu-mi pot imagina că ar fi în mod deosebit preocupat de bunăstarea cine știe căror hexapode, se poate deduce că se referă la niște copii. Dar totuși... gândaci? 🧐

☎️ (Da, încă una cu telefonul, doar că alt personaj). 
”Aluo, da. Da, iou sunt. Ceai di pedicuță”. (Citatul este reprodus cu acuratețe. Apropo, tot respectul meu dacă aveți cunoștință despre planta asta, ceea ce nu s-ar putea spune despre mine).

După cum se poate observa, avem de-a face cu o revărsare de cunoștințe, haștag #FeelingInformată. Cât despre răspunsul la ghicitoare, aș spune că e ușor de intuit 😊.