My 2 cents despre prima controversă a anului

Evenimentele se precipită în lume (sau, cum spunea Marin Preda - timpul nu mai are răbdare), așa că aș face bine să scriu ce voiam despre discuțiile apărute pe tema Concertului de Anul Nou de la Viena, că povestea e deja aproape răsuflată. 

Nu intenționez, de altminteri, să întind pelteaua. Și - se poate lua drept spoiler-alert - a existat și ceva care-ar fi fost mai bine să nu existe. 

✅ Da, mi-a plăcut foarte mult concertul, după cum am scris ieri. Un program bine ales, atât cu piese intrate demult în repertoriu (”Rosen aus dem Süden”, ”Fledermaus-Quadrille”, ”Der Karneval in Paris” sau ”Egyptischer Marsch”), cât și cu lucrări în primă audiție. 
Contrar a ceea ce au susținut mulți, programul nu este ales numai de către dirijor; orchestra are un cuvânt important de spus în alegerea pieselor. Este un lucru binecunoscut, ca și faptul că din repertoriu nu fac parte numai lucrări ale familiei Strauss, ci și ale altor compozitori (ca de exemplu Franz von Suppé, Joseph Lanner, Carl Michael Ziehrer, Joseph Hellmesberger Jr. șamd). E și normal să fie așa, pentru un plus de variație. 

✅ Yannick Nézet-Séguin are un stil spumos, flamboaiant și mai puțin înclinat spre tradiționalism; dacă telespectatorii nu știau asta, membrii orchestrei o știau cu siguranță. Un alt aspect binecunoscut este că o condiție sine qua non pentru a fi invitat să dirijezi acest concert este să ai o colaborare constantă de minimum zece ani cu Filarmonica vieneză. Așadar, se știa cum e omul și totuși, a fost ales (desemnarea are loc după prealabila consultare cu membrii orchestrei). 
Și nu, muzica clasică nu e obligatoriu sobră și scorțoasă. Muzica familiei Strauss e îndeobște veselă și antrenantă. N-o să vedem niciodată Mahler sau Bruckner în programul Concertului de Anul Nou, din motive evidente. 

✅ Ajungând acum la elefantul din cameră: faptul că Nézet-Séguin e homosexual este de notorietate. E recunoscut, e asumat (însurat din 2021, după o relație de aproape trei decenii cu actualul soț), chiar nu înțeleg odicolonurile și batistuțele albe de borangic duse la nas. 

Da, purta cercel. Și?  
Da, avea unghiile făcute. Și? 
Are cineva impresia că publicul s-a ridicat în picioare înainte de finalul concertului, într-un gest în premieră, din considerație pentru cercel sau pentru oja de pe unghii? Sau din admirație pentru felul în care a condus și gestionat concertul?  

E foarte, foarte greu să vii cu un suflu nou și să captezi audiența la acest concert, a cărui ștachetă a fost ridicată atât de sus de monștri sacri care au dirijat timp de decenii în șir. Când te ”măsori” cu nume precum Kleiber, Boskovsky, von Karajan, Krauss, Abbado, Mehta, Jansons, Muti sau Maazel, presiunea trebuie să fie enormă. 
Și totuși, Yannick Nézet-Séguin a ridicat publicul în picioare. Cu siguranță nu ca urmare a orientării lui sexuale. 
Să zic o vorbă și despre vestimentația lui - cum spunea cineva, a fost una dintre puținele ocazii când am văzut o haină Louis Vuitton cumsecade și de bun-gust, nu împestrițături zice-se haute couture. 

✅ Am spus și ieri, felul în care-a ales să abordeze Radetzky-Marsch mi s-a părut efectiv sen-za-țio-nal. A fost o explozie de bucurie, încununarea desăvârșită a ceea ce făcuse până atunci. Și - ceea ce se omite uneori - atributul care face acest marș special constă în faptul că este unica piesă din concert la care publicul e dirijat și astfel devine, pentru câteva minute, parte a orchestrei. Cu cât îi implici mai mult, cu atât e mai frumos și mai în spiritul a ceea ce s-a dorit a fi această piesă. Coborând în sală, Yannick a împlinit acest deziderat cu brio. 

🟧 Dacă nu aș fi citit pe subiect între timp, aș fi abordat cu totul altfel chestiunea care urmează. Mă refer la faptul că Pierre Tourville - soțul lui Nézet-Séguin - s-a aflat în orchestră, pentru Radetzky-Marsch. 
Tourville este muzician profesionist (violist la Orchestra Metropolitană din Montréal) și cu excepția ultimei piese, fusese în public. La Radetzky însă, a urcat pe scenă și a cântat alături de ceilalți membri ai orchestrei. 
Recunosc, inițial mi s-a părut ciudat și nu tocmai potrivit. Concertul este susținut de orchestra Filarmonicii din Viena și nu-ți sui neamurile pe scenă, chiar dacă ești personajul principal al evenimentului, am bombănit eu. 
Ceea ce nu știam însă este că asta nu fusese ideea dirijorului, ci a membrilor orchestrei. După cum chiar el a povestit ulterior, la pauza dintre părți s-au dus la el și i-au propus, în ideea de a-l implica și pe soțul lui în celebrarea visului său împlinit. 
Mi s-a părut un gest minunat din partea instrumentiștilor 🙂. 

❌ Și acum vine partea de care spuneam la început că n-ar fi trebuit să fie, pentru că pur și simplu nu-și avea locul. Mă refer la faptul că Nézet-Séguin și-a sărutat soțul pe gât în timpul ultimei piese. 
Nu. Cu toată simpatia și respectul meu pentru om, nu. Așa ceva nu se face în asemenea context și locație, și nu are absolut nicio legătură cu orientarea sexuală. Dacă era un cuplu hetero, fix aceeași părere aș fi avut-o. Înțeleg bucuria și entuziasmul momentului, înțeleg că te poate lua valul, dar de unde mă uit eu, gestul ăsta a fost deplasat.

În loc de încheiere, aleg să pun un citat dintr-una din cronicile publicate zilele astea, care mi se pare foarte grăitor. 
”If the length of the ovations is any indication, this will be remembered as one of the most memorable New Year's Eve concerts in recent years” (sursa).

Prosit 2026! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am regăsit în 2026! 🙂 Sper că ați trecut în noul an cum și cu cine v-ați dorit și de dragul vostru sper că, spre deosebire de mine, n-a trebuit să lucrați astăzi 😀.

Revelionul nostru a fost așa cum îl anticipaserăm - liniștit. La miezul nopții am avut surpriza că (în premieră de când locuim aici) tocmai vecinii de pe strada noastră au pus la cale artificii, și s-au întrebuințat serios. Ba au și numărat ultimele zece secunde, așa că am trecut împreună în 2026. După care am băut Prosecco și ne-am uitat din balcon la artificii, care au fost neașteptat de spectaculoase. 
(Paranteză: spre deosebire de anii anteriori, de data asta în Hamburg s-au organizat oficial jocuri de artificii. Dar afară ploua mărunt, cum se întâmplă de obicei în decembrie și chiar nu aveam niciun chef să ne vânturăm de Revelion prin metrouri, fiindcă de mașină oricum nu s-ar fi pus problema. Am stat acasă fără nici cel mai mic regret). 

A doua zi ne-am trezit puțin după ora 9 și ne-am organizat pentru ritualul nostru consacrat din prima zi a noului an. La 10:15 a început slujba transmisă în direct de la Frauenkirche (Biserica Fecioarei Maria) din Dresda și imediat după aceea, desigur, Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️. 

Am tot citit controversele iscate pe marginea concertului și bineînțeles că am și eu o părere pe subiect (că doar nu se poate nuntă fără slută, vorba ceea 😀). Dar despre asta voi scrie într-un articol separat. Astăzi vreau să scriu doar despre cât de mult ne-a plăcut. A fost splendid, demult nu mai văzuserăm așa ceva. Nu-l știam pe Yannick Nézet-Séguin decât din auzite, dar omul este extraordinar. Atâta entuziasm, energie bună, carismă, spirit ludic, naturalețe, joie de vivre... 
Într-un interviu recent, spusese că pentru el acest concert este un vis devenit realitate; când era copil, obișnuia să dirijeze din fața televizorului. Ieri și-a trăit visul cu atât de multă bucurie, încât nu puteai să nu te emoționezi pentru el.

Din punct de vedere tehnic a fost impecabil, aspect deloc surprinzător dacă ne gândim la experiența lui. Remarcabil mi s-a părut și faptul că a dirijat pe de rost (ceea ce nu e mereu cazul; dirijori consacrați precum Riccardo Muti, Christian Thielemann sau Franz Welser-Möst au dirijat de pe partituri, ceea ce a răpit, desigur, din comunicarea și interacțiunea cu orchestra). 
”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. 

După cum probabil știți 😀😀😀, din punct de vedere muzical inima mea îi aparține lui Zubin pentru totdeauna și urmăresc acest concert an după an, de când aveam 16 ani. Iar de când am avut imensul privilegiu de-a fi prezentă în sală la minunăția asta de concert, știu și cum se resimt emoția și energia chiar de la firul ierbii. 

Și totuși. Nu am mai văzut până acum așa veselie și interacțiune cu publicul. A transmis publicului toată fericirea lui, a fost un vulcan de bucurie și de optimism, exact ce avem nevoie la început de an. Am remarcat și comuniunea cu orchestra; era suficient să te uiți la instrumentiști și să-i vezi pe toți zâmbind. 

Repertoriul mi s-a părut bine ales, ieșind din tiparele tradiționaliste (bunăoară, piesele scrise de compozitoare) și interpretarea a fost senzațională. Atât de mult ne-a plăcut ce-a făcut la ”Københavns Jernbane-Damp-Galop” (când a făcut pe impiegatul), că am aplaudat amândoi în fața televizorului. Eu nu avusesem idee că există atât de multe instrumente și accesorii, ca să zic așa, de percuție (para-instrumente li se spune), a fost un spectacol în sine doar să urmăresc percuționiștii la lucru 🤭.

Discursul dinaintea valsului ”Dunărea Albastră” a fost, de asemenea, foarte adecvat contextului internațional, când pacea pare mai îndepărtată decât oricând.
”Pacea vine din bunătate și bunătatea, din pace”, a spus Nézet-Séguin - și cu asta, a zis practic totul. 

Niciodată n-am mai văzut publicul de la Concertul de Anul Nou ridicându-se în picioare înainte de finalul concertului. Absolut niciodată. Nici măcar la Herbert von Karajan, că tot îl pomenisem mai sus. Nici măcar la Zubin. A fost o reacție fără precedent a publicului, care spune enorm. 

”Sunt foarte curioasă ce-o să facă la Radetzky”, i-am împărtășit jupânului. Iar ce-a făcut a fost atât de neașteptat și de frumos, cum n-aș fi crezut posibil. 
Știu că părerile sunt împărțite inclusiv în privința asta, dar mie mi s-a părut fabulos faptul că a coborât printre spectatori, dirijându-i. Practic, a făcut fiecare om din sală să se simtă parte din orchestră. 

Mi-ar fi plăcut foarte mult să trăiesc asemenea experiență din Golden Hall de la Musikverein. A fost finalul perfect pentru un concert minunat, plin de viață, exuberanță și optimism. 

Referitor la dirijorul de anul viitor, m-am înșelat din nou și vom avea ocazia de-a vedea un alt dirijor aflat pentru prima dată în această onorantă ipostază: Tugan Sokhiev. Hotărât lucru, trebuie să-mi schimb abordarea când încerc să ghicesc dirijorul, în sensul că va trebui să includ în estimare și un dirijor din generația mai nouă. 

După concert am stat vreo două ore la taclale cu profesorul Langdon (altfel spus, am continuat să citesc ”Secretul Secretelor”; am parcurs două treimi și până acum este o poveste excelentă, sper ca Dan Brown să n-o dea în bară pe final, cum a făcut cu ”Origini”). După aceea am terminat cel de-al treilea film din seria ”Knives Out” (am avut parțial dreptate referitor la whodunnit, dar numai parțial) și am încheiat ziua en fanfare cu trei episoade din dragul de Lucică 😃. 

Acestea fiind spuse, vă doresc un an de care să vă amintiți a fi fost unul dintre cei mai buni ai vieții voastre 🙂.

2026, te rog, fii bun...

Un an bun și blând să avem 😊

A mai trecut un an din noi, vorba cântecului 🙂. 

Despre 2025 am zis deja cam tot ce-am avut de zis. Îl închei cu sufletul plin de recunoștință, chiar dacă nu a fost un an ușor. 

Vom întâmpina anul nou în Balconia 😀 și e foarte bine așa. Duși demult sunt anii când mă duceam la petreceri de Revelion, petreceri pentru care-mi făcusem planul încă din octombrie-noiembrie. Cine nu avea un plan în decembrie, o invitație, ar fi putut la fel de bine să se ascundă sub o piatră. 

Câtă presiune, îmi spun acum, amintindu-mi de vremurile acelea. Și cât de bine mă simt în seara asta fără nicio invitație, doar cu omul meu, îmbrăcată cu un tricou cu Mickey Mouse, pantaloni cu buline și un halat roz cu oi. 

Aștept anul 2026 cu speranța că va fi mai bun, mai prielnic și mai îngăduitor. Și de asemenea, sper să scriu mai mult și mai pe pozitiv 😊. 

Ceea ce vă doresc și vouă 🙂 Vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape și vă doresc să aveți parte de sănătate, noroc și dorințe împlinite 🍀.

Urmând tradiția pe care mi-am făcut-o în ultimii ani, încerc să ghicesc dirijorul Concertului de Anul Nou de la Viena din 2027. Am mai spus-o, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov și nu înțeleg de ce este ocolit; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Și dacă nu e Bychkov, sper să fie Dudamel. 

O noapte frumoasă, dragii mei și să ne recitim cu bine în anul ce stă să vină 🤗.

A fi sau a nu fi... deasupra

De brânză e vorba, zece flotări care te-ai gândit la prostii 🧐. Mai exact, de cea tartinabilă. 

Cum eram noi la birou azi, un coleg propuse un brunch spontan cu ce mai aveam prin frigider - brânză, vreo două feluri de șuncă, măsline. Zis și făcut. Ne instalăm în bucătărie și fiecare purcede să-și înjghebeze câte un sandviș, în timp ce sporovăim despre diverse. 

În scurt timp, constat că se face liniște și toată lumea se uita la mine cu un viu interes. 

- Ce faci?
- Cum, ce fac? Sandviș, d'ohhh 🙄.
(Câteodată mi se mai spune și Captain Obvious).
- Ai pus felia de brânză mai întâi, și apoi șunca. 
- Păi, da. Voi nu tot așa faceți? 
Scanez rapid sandvișurile celorlalți. Fără excepție, toată lumea pusese mai întâi șunca, și peste ea felia de brânză. Adică fix invers față de cum făcusem eu.

Moment în care m-am scărpinat, la figurat, în cap. Reflectând, am realizat că niciodată nu mi-am făcut sandvișurile altfel - cel mult să fi pus o frunză de salată între brânză și șuncă, dar brânza a fost întotdeauna prima. 

Drept pentru care, acuma șed și cuget că e posibil ca sandvișurile mele cu brânză și șuncă să facă opinie separată. L-am întrebat pe jupân, a zis că tot așa le face și el (ca mine adică). ”Dacă pui mai întâi brânza, se așază mai bine totul”, a zis, și sunt în asentimentul lui. 

În continuare mă-ntreb dacă om fi singurii care-și fac sandvișurile în felul ăsta 🤔. Sau te pomenești că o fi ceva care ține de specificul național? Cred că trebuie să mai investighez. 

2025. Mă bucur că se încheie

Peste câteva zile omenirea își ia rămas-bun de la un an despre care, deși din fericire îl încheiem cu bine, personal doar îmi doresc să se încheie o dată. 

Din ce-am tot citit și auzit pe la alții, nu sunt singura care simte așa. Circula recent și un meme care spunea ceva de genul ”după 2025, intri în noul an cu maximă precauție, tiptil-tiptil, ținându-ți respirația și călcând pe vârfuri”. 
Eh, cam pe-acolo sunt și eu. 

A fost un an cu mult, mult stres. 
Cu sufletul la gură.
Cu teamă. 
Cu așteptat vești pe linie medicală. 

Mulțumim Lui Dumnezeu, toate veștile au fost bune. Sunt recunoscătoare până la Ceruri. 

Urmele au rămas. Personal, nu știu dacă o să mai scap vreodată de frică. Mă resimt și acum, e aproape ca și cum aș fi uitat ce înseamnă să respir liber și să fiu relaxată.

Am călătorit în două țări noi - Polonia și Emiratele Arabe Unite, marcând și cea dintâi călătorie a noastră în Asia. A fost deopotrivă interesant și instructiv și nu e total exclus să mai revenim în Emirate într-o bună zi. 
Am citit puțin, pentru că am avut multe perioade în care fie nu m-am putut concentra, fie nu am găsit nicio bucurie sau evadare în lectură. 
Am scris puțin pe blog, pentru că nu am avut resursele interioare necesare. A fost, de altfel, și primul an în care am făcut o pauză, fiindcă nu mă mai puteam aduna. 
Am muncit.
Nu prea am ascultat nici muzică. În principal din aceleași motive pentru care nu am citit mult și nu am prea scris. 
Pe Zubin nu l-am revăzut nici anul ăsta. În iunie s-au împlinit doi ani de la ultimul lui concert la care am fost (pentru concertul din martie, la care aveam bilete, și-a anulat prezența cu doar câteva zile înainte; la fel s-a întâmplat și cu un concert anterior, unde a fost înlocuit de Gustavo Dudamel). Păstrez o speranță, dar nu mai vreau să anticipez. Dacă se va întâmpla, o să scriu, cu sufletul plin de bucurie și de drag. 

2025 a fost un an destul de apăsător, la capătul căruia sunt  obosită, însă imens de recunoscătoare că se încheie cu bine. 
Și pentru asta, 2025, eu îți mulțumesc.

2026... te rog din suflet, fii bun cu noi.