Modern marriage, modern marriage... :))

... it's an institute you can't disparage, s-ar putea parafraza un vers dintr-un cântec al lui Frank Sinatra, care-a devenit soundtrack-ul unui binecunoscut sitcom  :)) Ok, jupânul nu e Al Bundy, păcatele mele și eu cu siguranță nu sunt Peggy (deși acum că mă gândesc, probabil că totuși am ceva în comun cu antemenționata, și-anume pasiunea pentru gătit :D). Dar un mariaj modern cu siguranță vom avea în viitorul imediat, deoarece omul a primit un contract foarte bun, într-o localitate situată la aproximativ 300 de kilometri de Bayreuth, domiciliul nostru comun. Cel mai probabil este vorba de un an și jumătate, dar nu-i exclus să fie și doi, în funcție de anumite circumstanțe de la fața locului.

Condițiile sunt absolut mulțumitoare, perspectivele arată bine, lucrurile s-au pus repede și lin pe făgaș în toate privințele, practic ar fi perfect dacă n-ar fi vorba de distanță. Dar perfecțiunea e plictisitoare, nu-i așa? :)) După calculele noastre, ne vom vedea cam de două ori pe lună, alternativ - o dată vine el în weekend, o dată mă duc eu. La asta se adaugă mini-concediile mele (v-am mai zis că am concediu 30 de zile lucrătoare pe an? Șase săptămâni, cum ar veni, pe care le-am ”împărțit” gospodărește pe parcursul întregului an. Mno, măcar în privința asta nu mă pot plânge), deci va trebui s-o scoatem la capăt cu aceste periodice ”guri de oxigen”. 

Am reflectat împreună dacă să-mi las serviciul și să-l urmez în orașul respectiv, dar am ajuns la concluzia că, având în vedere faptul că e un post temporar, n-ar fi prea înțelept din niciun punct de vedere. Ar însemna să renunțăm la locuința asta (care, exceptând faptul că n-are balcon, e ideală pentru noi și ne-am simțit mereu foarte bine în ea), să caut alt loc de muncă - și n-am nicio garanție că aș găsi ceva comparabil, nefiind vorba de o localitate mare sau învecinată cu orașe mai răsărite), deci totul ar sta sub semnul riscului. Și după ce anii aceștia doi vor fi trecut, sunt toate șansele de-a ne muta oricum în alt oraș, pentru că mobilitatea profesională reprezintă un concept foarte răspândit în Germania.
Așa încât preferăm s-o facem o dată și bine - el cu un contract definitiv, eu cu un curs de specializare, pe care-mi doresc să-l fac și care mi-ar oferi ceea ce le place nemților la nebunie: un carton. Nemții adoră cartoanele, să știți. Diplomele, vreau să spun. Mai ales pe-alea obținute aici. Or, eu am învățat tot ce știu la fața locului și am avansat în ierarhie prin metoda ”learning by doing”. Am experiență considerabilă în logistică, dar nu am niciun ”docoment”, vorba lui Caragiale, care să stea mărturie. Și fără el n-am nicio garanție că voi mai ajunge într-o poziție bună, de răspundere, cum am acum.

Da, cunosc (și eu) celebrul dicton ”cine nu riscă, nu câștigă”, dar cred că-n viață e vorba de-a mai și cântări procentul de risc. Aparent vorbesc cu ușurință, dar numai aparent. Sunt doi ani din viața noastră în care nu vom petrece foarte mult timp împreună și suntem cât se poate de conștienți de asta. Pe de altă parte, noi doi SUNTEM. În toate sensurile posibile. Și asta nu se va schimba doar pentru că o vreme mai mult ne vom auzi decât ne vom vedea.
(Din nou, pare că vorbesc cu ușurință. Dar știm amândoi ce înseamnă depărtarea și dorul: la începuturile noastre, noi am fost într-o relație la distanță, ceva mai mult de doi ani. El în Germania, eu în România. Ne vedeam la trei-patru luni. Și, cu toate că nu ne-a fost ușor, suntem :) ).

Ca să închei postarea într-o notă amuzantă, am o ghicitoare pentru voi: oare cine era până acum responsabil cu spinoasa chestiune a gătitului?

Mda, ați ghicit: dumnealui jupânul. Anticipez deci că mă voi transforma într-o bucătăreasă desăvârșită, ca-n imaginea de mai sus :)) Cu toate că dacă stau să mă gândesc, n-am ouă. Am în schimb parmezan ras și un iaurt cu mure.
 

O problemă pe care-am avut-o (Blog Challenge 18)

Leapșa-foileton a ajuns la tema cu numărul 18, iar pentru asta trebuie să vorbesc despre o problemă pe care am avut-o, indiferent care. După ce m-am gândit și-am eliminat de pe listă problemele despre care am scris deja, pe cele despre care nu voi scrie niciodată și pe cele derizorii, m-am oprit la, probabil, cea mai mare provocare pe care am întâmpinat-o în Germania - aceea de a-mi găsi serviciu.

După cum am mai scris cu diverse ocazii, eu am absolvit Facultatea de Jurnalism, după care am făcut un masterat în Comunicare & Relații Publice. Nefiind născută ieri, îmi dădeam seama că emigrarea în Germania presupune renunțarea la ziaristică (lucrasem în media, în România, timp de trei ani). Însă în condițiile în care urma să m-apuc de germană la aproape 28 de ani, șansele mele în domeniu erau practic nule.

Păstram o umbră de speranță în ceea ce privește activitatea în PR. Și acolo se scrie, desigur, dar nu e ca și cum ai face reportaje pentru ”Der Spiegel”. După ce am obținut un internship la departamentul de Relații Publice al clinicii din Bayreuth, am fost destul de sigură că am șanse reale în branșă. M-am descurcat bine și la final am obținut un certificat de practică foarte bun. Câteva luni mai târziu, am făcut încă un internship, de data asta în marketing regional. Despre ambele experiențe am povestit acum câțiva ani, aici. 

După cel de-al doilea internship, s-a cam rupt filmul. Nu se mai lega nimic, primeam în continuare invitații la interviuri, dar rezultatul era de fiecare dată un mail de respingere. Cred că au fost sute de astfel de mail-uri, fiecare dintre ele constituind un ghiont în nervii mei oricum terciuiți. În retrospect, înțeleg de ce; de ani de zile, piața de muncă e suprasaturată de absolvenți de studii superioare în domeniul mass-media, probabil că nici nu pot fi absorbiți cu toții.
Pe lângă asta, perioada 2009-2010 a fost foarte grea din punct de vedere economic pentru Germania, rata șomajului crescuse mult, practic nici n-o puteam nimeri mai prost cu primele căutări. Ce mai tura-vura - cu studiile mele făcute în România și cu germana începută la 28 de ani, aveam tot atât de multe șanse pe câte au porcii să zboare. 

Din ce văd, se pare că n-ar fi imposibil, totuși :)) Anyway, la vremea aia porcii nu păreau să fie dispuși la deplasarea pe calea aerului, iar eu ajunsesem la capătul puterilor. Realmente nu știam încotro s-o iau, unde să mai aplic, DE CE nu iese, dar oare va ieși vreodată? Am făcut și un curs de engleză pentru afaceri, pentru că băgasem de seamă că reprezintă un avantaj substanțial, iar engleza mea se cam prăfuise de când mă apucasem de germană. M-am ales cu un certificat eliberat de Camera de Comerț și Industrie din Londra (nivelul 2). Am luat examenul cu punctaj aproape maxim, dar certificatul nu mi-a folosit la nimic deocamdată. Măcar e valabil toată viața, cine știe, poate și-o dovedi utilitatea la un moment dat.

Să mă apuc de altă școală nu era o opțiune. Unu, la o specializare de scurtă durată (doi sau trei ani, care îmbină teoria cu practica și care se numește Ausbildung), nu eram acceptată în principal din cauza vârstei. Am aplicat și acolo, desigur, am stat de vorbă cu oameni care lucrau în Resurse Umane, peste tot mi s-a spus același lucru: teoretic, vârsta nu reprezintă o problemă. Practic, este... mai ales când cei mai mulți dintre aplicanții la astfel de specializări au în jur de 17-18 ani. Singurul Ausbildung unde m-ar fi acceptat ar fi fost în domeniul îngrijirii persoanelor în vârstă, pentru că e mereu criză de personal; însă, știind ce presupune asta, chiar nu mă simțeam în stare.

La facultate poate că m-aș fi putut duce, dar aveam 30 de ani și aveam nevoie de bani. Și nu în ultimul rând... nu știu dacă aș mai fi avut răbdare. Pentru un curs de câteva luni, da... pentru un studiu de opt semestre, nu prea cred. 

Serviciul actual a fost o șansă venită într-un moment când eram secătuită de energie și foarte speriată de situația în care mă aflam. Nu voi uita niciodată perioada aceea cruntă, lipsa de perspectivă, deruta, momentele de disperare... De câte ori sunt obosită de hăituiala de la serviciu, îmi aduc aminte cât de mult îmi doream cândva să fiu frântă de oboseală din cauza muncii. Și sunt recunoscătoare. 

Despre Robin Wright și feminismul prost înțeles

După cum am mai scris nu o dată pe blog, sunt fan al serialului ”House of Cards” în general și-al lui Kevin Spacey în special. Obiectiv vorbind, sunt convinsă că măcar jumătate din reușita serialului se datorează prestației sale. Dincolo de jocul lui, care personal mi se pare fabulos, a intrat atât de bine și de convingător în rolul lui Francis Underwood, încât nu-mi mai pot imagina un alt președinte al Statelor Unite. 

În ceea ce-o privește pe partenera lui, Robin Wright, lucrurile stau oarecum diferit (din punctul meu de vedere, pe care evident că nu-l impun nimănui). O consider o actriță bună, dar în niciun caz nu putem vorbi la ea despre sclipire de geniu. Ar fi putut fi multe alte actrițe în locul ei și-ar fi fost la fel de convingătoare declamând cu aplomb ”Francis, consider că sunt pregătită pentru funcția de vicepreședinte”. Pe de altă parte, niciun alt actor n-ar avea privirea pe care-o are Spacey când se uită direct în camera de filmare și ne ia drept martori într-o chestiune sau alta. 

Vedeți? La asta mă refer :)) (Așa s-a încheiat primul episod din sezonul al doilea și-mi venea să-i răspund ”why, thank you, Mr. President, it's so nice to be back!”). Privirea AIA, zâmbetul din colțul gurii... sunt unice. Sunt extraordinare. Și sunt parte din ceea ce este Kevin Spacey, justificând astfel onorariul pe care-l primește pentru fiecare episod. Pentru că despre asta e vorba, de fapt. Despre bani. 

De curând, Robin Wright a declarat că i-a somat pe producători să-i plătească același onorariu ca și lui Spacey (primea mai puțin decât el; nu știu despre ce sumă vorbim în cazul ei, dar despre el citisem pe undeva că ar încasa 500.000 de dolari pe episod). Ei bine, ei i s-a părut inacceptabil acest lucru și practic le-a forțat mâna producătorilor să-i mărească salariul, amenințându-i că-i va dezvălui ca fiind niște misogini care tratează femeile discriminatoriu: "You'd better pay me or I'll go public". Sunt propriile ei cuvinte. Argumentul principal a fost acela că, potrivit unor statistici, personajul ei ar fi fost într-o anumită perioadă mai popular decât cel lui Spacey. Drept pentru care merită bani în plus, zise ea, pierzând din vedere că era normal să fie mai iubită Claire decât Frank, din simplul fapt că Frank e un nemernic, un manipulator, un președinte corupt și-n multe alte feluri (ca să nu dau spoilere).

Producătorii au cedat la, hai s-o spunem pe-aia dreaptă, șantajul ei și i-au dat onorariul cerut. Presupunerea mea este că nu de frica amenințărilor ei au făcut-o, ci pentru că probabil nu-și permit s-o piardă; serialul e prea avansat pentru a o mai înlocui, iar personajul ei este mult prea important în economia întregii acțiuni. Așa că i-au dat cât a cerut, iar ea, mândră de sine, a făcut... ce? A dezvăluit totul presei, după cum spuneam mai sus. 

De asemenea, mi s-a părut de-o măgărie impardonabilă argumentul ei potrivit căruia ea n-a făcut carieră pentru că s-a ocupat de copii. ”Cate Blanchett sau Nicole Kidman au făcut câte patru filme pe an în timp ce eu îmi creșteam copiii”, a zis ea, dând de două ori cu bățul în baltă. Unu, și cele două actrițe menționate au copii. Doi, fiecare a fost premiată cu Oscar (Blanchett chiar de două ori). Robin Wright nu s-a apropiat niciodată de-un rol care să-i aducă măcar o nominalizare.

Lăsând la o parte gestul ei care mie nu mi se pare deloc, dar absolut deloc elegant (adică îi ameninți că faci public dacă nu-ți dau câți bani ceri, ei îți dau, iar după asta tot faci public, na bravo) - deci, aparte de asta, inițiativa ei a provocat un val de manifestări de-un feminism acerb. Este o actriță extraordinară, ce dacă-n afară de ”Santa Barbara” n-a mai jucat în niciun film cunoscut, oh, dar stai, a avut un rol minor în ”Forrest Gump”, deci e de-același calibru cu Spacey. Dă-l încolo cu Oscarurile lui cu tot, Robin e minunată, merită la fel de mulți bani ca el. Ce dacă ea nu este A-Lister, i-au dat banii ceruți, deci merită. Ea merită banii pentru că personajul ei e mai popular, ce n-ați înțeles? Scenariul? Ce contează scenariul? Ah, a zis chiar ea că personajul - subliniez, personajul - e mai popular? Și ce dacă, lumea o iubeeeeheește, foarte bine că i-au dat bani. Degeaba argumentele referitoare la performanță, degeaba precizările legate de cotația fiecăruia dintre ei la Hollywood. Nooo, e bună, i-au dat mai puțin doar pentru că e femeie, dar i-a aranjat ea.

Lumea tinde s-o ia tot mai mult razna, iar mie mi se pare că înțeleg tot mai puțin(e). Adică sunt de acord că femeile sunt uneori plătite mai prost decât bărbații și asta ar trebui să se schimbe - însăși Meryl Streep milita pentru onorarii egale - dar să avem rezon... Una e să fii Streep și să ceri onorariu egal din postura a trei premii Oscar și a recordului deocamdată neegalat de nominalizări și alta e să fii o actriță care, până la ”House of Cards”, era cunoscută numai pentru rolul din ”Santa Barbara” - un serial de mâna a paișpea. 

Una peste alta, în povestea asta Robin Wright nu mi s-a părut cu nimic mai presus de-o țață care-și pune mâinile-n șolduri și să rățoiește ”să mi se dea!”. 

Dându-mă (și eu) cu părerea...

Într-o lume în care există încă foarte mulți oameni convinși că Lee Harvey Oswald a fost unicul trăgător în atentatul de pe 22 noiembrie 1963, nu e nicio mirare că ipoteza unei subite crize de conștiință a lui Dan Condrea este în continuare privită ca fiind perfect plauzibilă.  Chipurile nu a putut rezista perspectivei închisorii și a plonjat într-un copac, fără pic de considerație pentru mediul înconjurător (sarcasm). 

Nu o să înșir toate motivele pentru care sunt convinsă că există două variante posibile: fie niște domni, ușor preocupați de ceea ce va spune a doua zi la audieri, l-au mătrășit în stilul împrumutat din filmele cu mafioți (cultura cinematografică în exces dăunează, iată), fie omul s-a pus la adăpost undeva în niște insule cu o climă mai blândă. Pasămite bătea un vânt cam vijelios dinspre Parchetul General. Despre argumentele în sprijinul acestor ipoteze s-a scris și s-a răs-scris, nu aș aduce nimic în plus. Într-adevăr, varianta a doua pare de-a dreptul fantasmagorică. Dar așa, ca exercițiu: în câte filme ați văzut exploatată ideea unui cadavru atât de mutilat, încât e identificat exclusiv după acte și haine? Că eu am văzut în mai multe. Ba parcă și Agatha Christie are un roman polițist concentrat în jurul acestei idei.

Știu că unora le sună ca un scenariu de film prost, dar să ne aducem aminte că, timp de vreo zece ani după teribilul accident din Pont d'Alma, bodyguardul Prințesei Diana a suferit de amnezie. Intens a suferit. Când în sfârșit și-o fi revenit un pic sărmanul suferind, viața mersese înainte. Diana a rămas neuitată pentru totdeauna, așa cum și trebuie să fie, dar încrâncenarea oamenilor de-a afla ce s-a întâmplat s-a... diluat. (Hai că nu puteam să termin de scris ideea fără un joc de cuvinte tâmpițel previzibil). Actualmente lucrează la ceva companie de securitate, cu alte cuvinte își vede de viața lui. Atât mai spun pe subiect: dintre toți ocupanții mașinii, el era unicul care purta centură de siguranță, deși ca bodyguard era obligat să nu o poarte (pentru a putea interveni imediat în caz de ceva). Dacă amnezia lui a fost reală, apăi tot reală a fost și deprimarea lui Condrea, urmată de sinucidere. Cam asta voiam să zic. 

Fără legătură cu subiectul de mai sus, dar țin musai s-o spun: frații mei albi bucureșteni, eu încă sper să n-o proptiți pe Firea la primăria capitalei. Nu-i vorbă, eu n-am nici de câștigat, nici de pierdut... dar chiar așa?! Chiar Firea, o mahalagioaică și  o mincinoasă dovedită?

Masa de prânz la Frankfurt: surpriza de la italian

După ce ne-am plimbat câteva ore bune, în mod previzibil, ne-a apucat foamea. Ne uitaserăm deja pe meniurile afișate în fața câtorva restaurante, dar nimic nu ne tenta în mod special (sau nu ne era suficient de foame, cel mai probabil). Nici nu prea știam ce vrem să mâncăm, însă plimbându-ne prin cartierul Westend, am decis că e imperios necesar să ne îndreptăm către o zonă cu restaurante ceva mai... proletare. 

În special meniurile de lighioane (pardon, fructe de mare :))) ne-au făcut să ne gândim că pe-acolo nu-i de noi. Adică până și platoul mizerabil :P avea un preț nu tocmai de neglijat. Ăsta era restaurant pentru lumea ceva mai fină, dar ne-a amuzat că, pentru orice eventualitate, exista și un fel de mâncare pentru plebei: pâinea cu unt la 2,90 Euro :))

Așa c-am ținut-o la pas de plimbare, în continuare neștiind ce căutăm, până când am dat peste un local italian numit Fontana di Trevi. Hai să fie ăsta, am zis. Cât de rău poate fi? Luăm o pizza, ceva acolo, să ne țină de foame ca să avem energie de preumblări prin Frankfurt și basta.

”Buongiorno”, ne-a salutat un chelner în limba lui Dante. Am dori o masă pentru două persoane, dar nu avem rezervare, am zis noi în graiul lui Schiller.  Nicio problemă, poftiți.

Interior ”Fontana di Trevi” - imagine de pe Tripadvisor.

Am poftit, în continuare în expectativă. Nici nu ne-am așezat bine, că ne-au fost aduse meniurile și, imediat după aceea, un bol cu unt amestecat cu ierburi aromate, altul cu niște măsline cărnoase și mari cât prunele, pâine și un bol metalic cu capac, în care se afla parmezan ras. Ne-am îndeletnicit cu acest aperitiv oferit din partea casei în timp ce am cercetat meniul, renunțând la pizza și hotărându-ne amândoi pentru același fel - ”Pasta Mista”, adică patru tipuri de paste făcute chiar în restaurant, fiecare din ele cu alt sos (meniu pentru două persoane).

”Este vorba despre spaghetti arrabiata, tagliatele cu sos de trufe, gnocchi umplut cu brânză, în sos de smântână și tortellini cu sos curry”, ne-a lămurit chelnerul, care vorbea germana cu un pronunțat accent italienesc. Din ce ne-am dat seama, toți chelnerii erau italieni, ceea ce dădea o tușă suplimentară de autentic. 

Când a venit mâncarea, am măsurat-o circumspecți cu privirea. Nu prea ne săturăm noi din asta, dar acum dacă ne-am apucat...

Jupânul a atacat mai întâi spaghetele, eu - tagliatelele. Să las la urmă ce-i mai picant, m-am gândit (nu-s un mare fan al mâncării picante). De la primele înghițituri ne-am uitat unul la altul a ”wow!”.

Nu am cuvinte să descriu cât de bună a fost mâncarea. Cât de fine și aromate au fost sosurile, cât de bine s-a potrivit fiecare sos cu tipul de paste căruia îi fusese destinat și cât de bine se completau gusturile. Realmente nu ne venea să credem cât poate fi de bun. Am băut vin Pinot Grigio, care cu ocazia asta și-a câștigat loc pe lista vinurilor mele preferate (nu mai băusem și-am zis să experimentez). 

Rar de tot s-a întâmplat să fim atât de încântați de vreo mâncare. Aproape ne-a părut rău când s-a terminat - și, cu tot scepticismul nostru de la început, am constatat că ne săturaserăm pe deplin. Eu am hotărât că mai e loc și pentru desert. Ce să fie? Tiramisu? Bun, dar parcă prea banal pentru restaurantul ăsta, am zis noi, cărora deja ni se urcase la cap, după cum se vede :)) Zabaione, descoperim în meniu. Știi ce-i asta? mă întreabă omul. Habar n-am, mărturisesc, în non-rafinamentul meu asumat. Un google rapid de pe telefon ne ajută să știm ce-ar urma să mănânc: o cremă fină, din gălbenuș de ou și vin dulce. Sună bine, să fie și-o cafea pe lângă el. 

La cafea ni s-au adus, din partea casei, și biscuiți Cantuccini. Dacă știam acum trei ani, când am fost la Florența, că se consumă numai înmuiați, poate nu-mi mai ciobeam dintele în ei. Nici atunci nu eram rafinată și, după cum se vede, n-am evoluat prea mult :))

Da' cel puțin acum știu cum se mănâncă scofeturile alea, astfel încât să nu-ți lași dinții în ele. Au fost foarte buni la cafea, motiv pentru care am cumpărat și acasă (în continuare încerc să mă rafinez :D). Zabaione a fost excelent, un desert ușor și cu aromă discretă de vin, foarte potrivit după o masă cu atât de multe gusturi distincte.

O experiență extraordinară, pe care ceva-mi spune că n-o vom uita prea curând. Următoarele restaurante italiene la care vom merge vor fi, probabil, o dezamăgire: nu cred că mai găsim ceva comparabil în viitorul apropiat. Și nici măcar nu a fost scump; totul a costat 40 de euro. Pentru o masă de două persoane, inclusiv cu băuturi și desert, mi se pare foarte rezonabil.

Ah, ce dor și ce poftă mi s-a făcut....