Ganduri la final de Olimpiada

Maine seara se incheie actuala editie a Jocurilor Olimpice. Una dintre editiile despre care prevad ca se va discuta multa vreme, si nu neaparat in cei mai elogiosi termeni.

In ceea ce ma priveste, a fost una dintre cele mai lamentabile Olimpiade. Urmaresc acest eveniment sportiv de vreo 12 ani si niciodata nu s-au "impletit", in cadrul aceleiasi editii, atat de multe decizii cel putin controversate ale arbitrilor, note (foarte) discutabile, tentative de blat (la badminton), privarea de medalii a unor sportivi care-ar fi fost indreptatiti sa le primeasca (scrima, lupte greco-romane), "umflarea" notelor unora si altora dupa trebuinta, mai ales cand acesti unii si altii lupta sub steagul cu 50 de stelute albastre... Si peste toate acestea, sefi de delegatii olimpice care par sa fi uitat de cele mai elementare notiuni de spalat rufele in familie, alegand in schimb sa-si faca praf sportivii in toata presa interna si internationala si improscandu-i cu invective preluate ulterior de majoritatea agentiilor de stiri (canotaj).

Dincolo de tot acest (dezolant de) lung sir de deceptii, au fost si cateva momente care mi-au placut si pe care le revad cu drag pe youtube: evolutia Sandrei Izbasa in finala de la sarituri si festivitatea de premiere, incredibilul zbor spre medalie al olandezului Epke Zonderland in finala de la bara fixa, sau probele de echitatie (in special cele de sarituri obstacole si, evident, din dragoste pentru cai; mai mare dragul sa-i vezi cum isi fac ei treaba si cum sunt laudati apoi de jochei... :)).

Nu mi-am propus sa scriu despre ceea ce-a fost amar si m-a revoltat; n-are niciun rost, n-as schimba nimic si nu-i ca si cum as fi inventat eu praful de pusca. In loc de asta, mai bine ma refer la unul din cele mai frumoase momente de la Londra, un moment care m-a emotionat si in care am spus: "da! Asta este adevaratul fair-play, asta este spiritul olimpic!".

Este vorba, deci, despre finala masculina de la bara fixa, unde exercitiile au avut nivele astronomice de dificultate si care a fost castigata de Epke Zonderland cu urmatorul exercitiu:

A fost, cu adevarat, magnific Dupa cum se vede si in filmulet, adversarii lui de pe margine l-au aplaudat, desi probabil erau constienti ca tocmai mai cazusera o treapta in clasament. Iar ceea ce nu se mai vede pe film este faptul ca, dupa ce si-a terminat exercitiul, a fost imbratisat de toti ceilalti concurenti, pe fetele carora se citea un singur lucru: admiratia sincera fata de o evolutie extraordinara.

Pentru asemenea clipe arde flacara olimpica :)

Probabil s-ar mai putea spune inca multe pe tema Olimpiadei si a fair-play-ului care (nu) a caracterizat-o. Demersul mi se pare insa cumplit de inutil. Sa o lasam sa se duca in istorie, care o va incadra exact asa cum merita.