"Twelve angry men" (1957)

Din capul locului (sau al postului) țin să spun că textul acesta nu se vrea a fi numai o cronică de film, deși este vorba despre un film teribil de bine făcut, ci și o reflecție despre natura umană. Natură ale cărei caracteristici au fost extraordinar subliniate în acest film relativ scurt (o oră și jumătate), alb-negru și a cărui acțiune se desfășoară, practic, într-o singură încăpere.

Așadar, "Twelve angry men". Filmul, regizat de Sidney Lumet și avându-l în rol principal pe Henry Fonda, începe cu imaginea unei săli de judecată unde pledoariile s-au încheiat și juriul se pregătește să se retragă pentru dezbateri. Cazul este acela al unui puști de 18 ani, acuzat că și-a ucis tatăl care-l abuzase și lovise în repetate rânduri - ultima dată, chiar înainte de-a fi asasinat. Judecătorul le ține juraților un speech bombastic despre datoria lor, responsabilitatea ce le revine șamd, încheind cu precizarea că trebuie ca, în unanimitate, să decidă: vinovat sau nevinovat, "beyond any reasonable doubt". Tocmai acest reasonable doubt va constitui nucleul întâmplărilor din timpul deliberării. 

Jurații sunt grăbiți, pentru cei mai mulți dintre ei cazul este foarte clar, așa încât se trece imediat la vot. Unul după altul votează "vinovat" și soarta acuzatului pare pecetluită. "Nevinovat", rostește liniștit unul dintre jurați.  Stupoare.  Poftim? Cum adică? Ai spus "nevinovat", domnule? De ce? Nu e evident că e vinovat? 

"Pentru mine, nu", răspunde juratul interpretat de Henry Fonda. "Nu sunt convins, beyond any reasonable doubt, că acest băiat și-a omorât tatăl". 

Și de-aici începe nebunia. Ceilalți încearcă să-l convingă, dar nereușind încep să se enerveze, pentru că atât timp cât votul nu este unanim nu pot avea un verdict, ergo trebuie să dezbată în continuare. Fiecare are probleme mai importante decât faptul că viața unui adolescent se află în mâinile lor. Unul se grăbește la un meci de baseball. Altul e răcit și ciufut. Un altul e certat de ani de zile cu băiatul lui și, revoltat, le povestește despre asta celorlalți, arătându-le poza fiului nerecunoscător. Alt jurat, întrebat de ce crede că puștiul e vinovat, își rostogolește ochii și îngaimă, timid: "păi.... dacă am văzut că aproape toți ați spus că e vinovat, am spus și eu la fel".

Juratul cu numărul opt, deocamdată singurul care înoată împotriva curentului, nu se lasă impresionat de "argumentele" celorlalți și nici de faptul că votul e de 11 la 1. Păstrându-și în permanență calmul, începe să pună întrebări, să le ceară să-și argumenteze punctul de vedere. Discuțiile degenerează, atmosfera se încinge, dar la următorul vot scorul este de 10 la 2. Încă un jurat a votat "nevinovat". 

Cu un scenariu fenomenal și joc actoricesc pe măsură, filmul scoate în evidență slăbiciunile, scheletele din dulap, prejudecățile și meschinăriile fiecăruia. Demonstrațiile logice sunt inițial combătute cu dispreț, pentru ca apoi să-i convingă și pe alții. Sorții încep să încline în favoarea băiatului care așteaptă să afle dacă va fi eliberat sau trimis pe scaunul electric (acestea fiind singurele variante posibile în context). Dupa încă două runde de votare, scorul e de 6-6. 

Filmul este plin de subtilități și amănuntele sunt cele care fac diferența. Doi dintre jurați, care-au votat "vinovat" până în ultima clipă, joacă X-0 în timp ce ceilalți dezbat cazul. Vremea de afară se schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în camera juraților. Dacă la început, când 11 sunt pentru "vinovat", este o zăpușeală insuportabilă și de natură să-i agaseze pe toți, spre final începe să plouă, spre bucuria tututor. Votul ajunsese de 9-3 pentru "nevinovat".  La final, când 12 din 12 au votat "nevinovat", se oprise ploaia și ieșise soarele. 

Fără exagerare, mi se pare unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată. Este uluitor ce se poate face cu un buget redus și un decor constituit dintr-o încăpere și 12 scaune. Din punct de vedere al tipologiilor umane, filmul e material didactic pentru cursurile de psihologie. Un om poate să trimită un adolescent pe scaunul electric doar fiindcă nu vrea să piardă un meci. Altul se agață de "he is guilty" pentru că pur și simplu n-are chef să admită că s-a înșelat. Și așa mai departe. Un singur om își pune problema că nu poate fi convins de vinovăția puștiului beyond any reasonable doubt. Și reușeste să întoarcă un verdict care părea cert.

Dar dacă n-ar fi fost unul ca el în juriu? Dar câte jurii n-or fi fost compuse numai din oameni precum erau inițial cei 11 din povestea asta?

Dincolo de faptul că vă recomand din tot sufletul acest film, ideea din spatele lui mă face să reflectez asupra pedepsei cu moartea. Cred că o să scriu un post despre asta. Poate n-o să aduc cine-știe-ce idei nemaivăzute și nemaicitite, dar o dezbatere e întotdeauna utilă. "Twelve angry men" reprezintă un argument în acest sens.