Despre sisteme medicale și alte plictiseli

M-am cam lăsat pe tânjeală în ultima vreme, parțial pentru că am bolit și parțial pentru că m-am cufundat într-o carte foarte faină, pe care încă n-am terminat-o. Ceea ce m-a scos din amorțeală a fost o discuție destul de aprigă, pe care-am avut-o cu o bloggeriță ca urmare-a unui articol pe care l-a scris.

Pe bloggeriță n-am s-o numesc, din simplul motiv că nu vreau să fiu acuzată că mi-aș face publicitate pe spinarea ei (știți că e o modă in blogging..... te iei de un blogger mai răsărit și mai cunoscut, ca să atragi vizitatori prin simpla menționare a numelui său). Nu sunt persoana care să facă așa ceva, cu toate că, firește, îmi doresc și eu ca blogulețul să fie cunoscut și plăcut de cât mai mulți.

Anyway, postul ei fusese un protest la adresa articolului acestuia. Mă rog, în ceea ce privește chestiunea expusă acolo părerile sunt împărțite și nu asta mi-am propus să dezbat. For the record, opinia mea e că atitudinea medicului a fost sub orice critică și faptul că ești o autoritate în domeniu nu înseamnă că ești și îndreptățit să te porți mitocănește cu pacienții. Poți fi o somitate și să rămâi om. Cunosc personal câteva exemple și vreau să cred că sunt cât mai mulți medici de acest fel. 

Dar, asta e altă discuție. Bloggerița din poveste fiind de altă părere, a scris un text pe temă, printre altele argumentând că în România măcar ajung oamenii mai ușor la profesori, în timp ce în Marea Britanie, unde locuiește ea și profesează medicina, lucrurile stau mult mai rău: pentru o programare la medicul specialist poți aștepta până la 9 (nouă) luni, pacienți care au nevoie de intervenție chirurgicală pe creier așteaptă și trei luni ca să fie operați, copii care au nevoie de tratament ortodontic și care, după jumătate de an de când s-a făcut cerere pentru consult, încă nu au primit programare la specialist. Dar, ea consideră că e ok așa, sistemul funcționează, iar cazurile celor care au ghinion și nu așteaptă aproape un an pentru a li se agrava situația reprezintă o marjă de eroare firească.

Dincolo de abordarea asta care mie mi s-a părut în cel mai fericit caz cinică, în mod inevitabil am ajuns să compar sistemul medical britanic cu cel german și mi-a dat cu minus pentru cel dintâi, la toate capitolele.

Din fericire pentru mine, n-am fost până acum în situația de-a avea foarte des nevoie de serviciile oferite de asigurarea medicală, dar atunci când s-a întâmplat am bifat numai experiențe pozitive, din toate punctele de vedere.

Am primit programări în interval rezonabil de timp și adaptat la problema pe care-o aveam, după ce-am fost chestionată ce și cum. Asta indiferent că vorbim de stomatolog, oftalmolog, ginecolog sau medic de familie. I-am spus fetei de la recepția cabinetului de stomatologie că vreau să-mi fac un control preventiv + curățare profesională? Programare peste trei săptămâni. I-am spus că am dureri la un dinte de nu mai dorm noaptea decât burdușită cu Ibuprofenul recomandat de farmacistă? Programare peste două zile, și asta pentru că era vineri și cabinetul nu era deschis în weekend. Luni, la ora 8, eram moț la cabinet și am rezolvat dandanaua. Similar și la alte cabinete: programările se fac în funcție de gravitatea problemei.  E drept, uneori mi s-a părut că a trebuit să aștept foarte mult (prima programare la stomatolog am obținut-o după șapte săptămâni, dar am înțeles că asta e practica uzuală în cazul unui pacient nou). Însă ce înțeleg eu prin "foarte mult" e una.... și ce înțeleg britanicii e alta. 

(Apropo de stabilirea priorităților - vă povesteam săptămâna trecută că m-am căptușit cu un virus nemernic, iar la medicul de familie aș fi primit programare peste vreo două săptămâni. Am înțeles, între timp, de ce: m-am înzdrăvenit în vreo 4-5 zile, doar cu Nurofen și niște pastile de tuse. Nu eram, deci, într-o situație care să reclame prezența la doctor în ziua următoare).

Nici la specialist n-a fost cu mult diferit: programări obținute cam în trei săptămâni, de cele mai multe ori.  Asta deși vorbim, strict în cazul meu, de un profesor cu două doctorate, șef de secție într-una din cele mai mari clinici din Bavaria, care venea la spital la ora 6:30 și pe care nu o dată l-am văzut pe secție în jur de ora 19. Un om cald, empatic, sufletist, care avea mereu o vorbă bună și o încurajare pentru fiecare și care-ți dădea o încredere în tine de parcă ai fi avut șapte vieți.  Deci, se poate!

Nicăieri, în niciun cabinet, nu m-am simtit grăbită sau neluată în serios. Și poate că n-oi fi pus mereu cele mai inteligente întrebări :D Sau poate că problema mea era un mizilic, în comparație cu ale altora. Sau poate că avea și medicul o zi proastă. So what? Cu mine tot politicos a vorbit, răspunzând răbdător la întrebări, indiferent că pe ușa cabinetului scria Prof. Dr. Dr. sau medic de familie. Și, poate că am avut eu noroc în privința asta, diagnosticul a fost mereu corect, iar terapia recomandată a funcționat întotdeauna. 

În concluzie... sistemul de sănătate englez mai are de mâncat mult porridge, ca să zic așa, pentru a fi un sistem performant, în care prioritatea absolută o reprezintă siguranța și confortul pacientului plătitor de asigurări.

PS: discuția mea cu mai sus menționata bloggeriță s-a încheiat cu ea spunându-mi: "da, ai dreptate. Eu sunt penibilă şi tu ai dreptate.  Să vedem ce-o să faci".  No comment :D