Întrebarea din titlu este una extrem de ipotetică, dacă mă pot exprima așa. N-aș fi fost în stare să fiu medic, cel puțin dintr-o mie de motive. Luând însă de bun acest scenariu fantezist, un lucru știu sigur: dacă aș fi devenit doctor, nu mi-aș fi bătut joc nici de oamenii care așteaptă de la mine să le redau sănătatea, nici de familiile care-au așezat în mâinile mele viața poate celor mai iubite făpturi de pe Pământ.
Alaltăieri s-au împlinit 18 ani de când, practic, am pornit pe un nou drum - unul care-a făcut, cu siguranță, parte din destinul meu, dar care-ar fi putut fi mult mai ușor dacă un medic, renumit de altfel în branșă, ar fi fost dispus să-mi acorde atenție mai mult de două minute. Dezumanizarea, lipsa lui de interes, poate și de cunoștințe, au adăugat mulți spini pe drumul oricum chinuitor pe care apucasem.
Nu i-a atras atenția nicio particularitate a simptomelor mele, deși ulterior, cei care m-au repus pe drumul bun au susținut la unison că ar fi trebuit să se constate, că niște semne de întrebare se ridicau de la sine. Nu i-a păsat că, deși mi se aplica tratamentul prescris de el (unul destul de chinuitor, de altfel), simptomele nu doar că nu se ameliorau, ci se intensificau. Logic, din moment ce diagnosticul era greșit, ergo tratamentul era în cel mai fericit caz inutil.
"Ținem legătura", le-a zis alor mei, de parcă discutaseră despre organizarea întâlnirii de zece ani de la absolvirea liceului, nu despre mine, sănătatea și lipsa mea de diagnostic.
Poate n-a știut mai multe, poate n-a putut mai mult. Dar cu siguranță, ar fi putut să-mi facă viața mai ușoară și să nu adauge încă o amintire amară la cele multe pe care le am de-atunci.
N-am să pot înțelege niciodată lipsa de omenie a unor medici. A unor oameni care-au jurat să vindece suferința umană. Și asta o spun din postura unui caz cu, până la urmă, happy end. Am ieșit cu bine din povestea asta, chiar dacă am pierdut pe drum ceva ce nimeni nu-mi mai poate da înapoi.
Postări
2 comentarii:
Greta, draga de tine.Dă-mi, te rog, voie să te îmbrăţişez măcar aşa, virtual. Îmi pare rău pentru ceea ce ai păţit, chiar dacă a trecut ceva timp de atunci.
Despre medici...mama mea visa să devin unul, când eram mică. La un moment dat şi eu am visat asta, dar n-a fost să fie. Oricum, mai mult decât sigur aş fi fost unul care îşi tratează pacienţii în mod egal şi cu compasiune.
Ultima mea experienţă cu medicii a fost chiar săptămâna trecută, când am fost cu puiuţul mic la două controale: oftalmologie şi chirurgie pediatrică. Atât au putut să-l chinuie pe bietul, că am ieşit plângând eu din cabinete. La chirurgie chiar i-au făcut o mică procedura "pe viu". Cum să faci aşa ceva unui copil de 1,2 ani? Încă sunt revoltată. Ca să nu vorbesc de cât de "frumos" au vorbit şi s-au comportat cu noi...
Medici buni...am întâlnit doar unul, până acum. Medicul meu ginecolog. E în primul rând om, şi apoi medic. Ştie să fie prietenos cu pacientele, dar şi să-şi facă meseria atunci când trebuie. E pregătit dpdv. profesional, iar atunci când anumite lucruri îi depăşesc aria de cunoştinţe, nu se sfieşte să recunoască şi să te îndrume către alt specialist. Îi doresc, sincer, să aibă cât mai multe paciente, şi să devină un medic renumit. Pentru că merită din plin. Mi-aş dori să întâlnesc mai mulţi medici ca şi el.
@Ale, îți mulțumesc și mă las cu tot sufletul îmbrățișată de tine. Poate că sună patetic, dar constat că, și după aproape 20 de ani, mă simt vulnerabilă când îmi amintesc de tot ce s-a întâmplat atunci. Asta deși, cum ziceam mai sus, eu sunt un caz fericit.
Îmi pare tare rău de mititelul Sebi, cred că s-a sfărâmat inima în tine :( Ce fel de ființe or fi și alea de chinuie asa un copilaș, o mână de om? :( Sper că acum e bine, sărăcuțul.
Mă bucur de fiecare dată când aud că mai există medici precum ginecologul tău, știu și eu câțiva, din păcate nu prea mulți, dar bine că sunt și ăștia... da-le-ar Dumnezeu sănătate și energie, că mare nevoie e de ei...
Trimiteți un comentariu