duminică, 10 mai 2015

După 20 de ani de când m-am născut a doua oară


Nu ştiu cum să încep articolul ăsta altfel decât în cel mai simplu mod: astăzi se împlinesc 20 de ani din ziua în care am primit o nouă viaţă. Ziua în care, în urma unei operaţii foarte dificile şi riscante, mi-am regăsit sănătatea, dar am pierdut şansa de-a avea vreodată copii.


N-o să ştiu niciodată ce-am avut de fapt. Medicina nu avea un nume pentru boala mea şi doctorii n-au putut-o încadra nicăieri. Au dat vina pe Cernobâl, fiindcă era cea mai la îndemână explicaţie şi fiindcă alta oricum nu aveau. Pentru că trebuia să scrie ceva pe biletul de externare, au scris "sindrom malformativ". Nu era o minciună sau inexactitate; a fost într-adevăr o malformaţie, care a atras după sine o serie de disfuncţii şi-a provocat ravagii masive. Cauza fiind necunoscută, nu se putea anticipa dacă va surveni sau nu vreo recidivă, aşa că au ales să taie răul din rădăcină. Aveau măcar siguranţa că voi trăi şi că nu vor mai apărea probleme dinspre partea asta - după cum, slavă Domnului, nici n-au mai apărut. 

10 mai 1995. Îmi pare-a fi fost într-o altă viaţă, şi de fapt cam aşa şi e; a fost în viaţa mea "dinainte".  Nu mi-era deloc frică, mai degrabă găseam oarecum... exotic, dacă pot să spun aşa, ceea ce mi se întâmpla. Vedeam operaţia ca pe-o izbăvire; în săptămâna dinainte, care-a însemnat doar analize şi pregătire preoperatorie, ajunsesem să număr zilele. Voiam doar să scap odată de durerile epuizante pe care le aveam de mai bine de-un an, care mă făceau să muşc din pernă şi să mă chircesc, încovrigată ca un fetus. De ce să fi fost stresată deci, nu eram deloc. Ştiam c-o să dorm şi n-o să am habar de nimic, aşa că nici măcar cuvintele medicului, bine intenţionat dar nu din cale-afară de diplomat, nu m-au neliniştit. (Chiar înainte să-şi facă efectul cocktail-ul de anestezice, când deja picoteam ameţită, mi-a zis "să nu-ţi fie frică, o să facem tot ce se poate pentru tine". Mno, bine că mi-a zis atunci şi nu mai devreme, că am adormit imediat şi n-am mai avut timp să reflectez la implicaţiile vorbelor lui :)) ).

S-a ţinut de cuvânt: au făcut tot ce-au putut. Şi-au făcut bine, chiar dacă preţul a fost, şi continuă să fie, foarte mare.
Nu pot spune că am fost din cale-afară de şocată când am aflat adevărul, adică după vreo două luni de la operaţie. Abia împlinisem 15 ani, de ce m-ar fi zguduit faptul că nu mai puteam avea copii? Poate ăsta a fost norocul meu, că eram atât de tânără, practic un copil încă. Nu puteam percepe adevărata dimensiune a ceea ce mi se întâmplase şi din punctul ăsta de vedere mi-a fost mai uşor, chiar dacă la nivel emoţional şocul operaţiei şi al recuperării a fost unul destul de puternic. În special zilele petrecute la Reanimare au lăsat urme adânci, dar despre asta prefer să nu vorbesc. 

Anii au alunecat, mi-am văzut de viaţă, dar pe măsură ce creşteam şi începeam să devin tot mai femeie, realitatea faptului că nu voi fi mamă devenea şi ea tot mai apăsătoare. Încet, dar foarte sigur şi pregnant, şi-au făcut apariţia frustrarea, "de ce eu"-urile şi durerea. O durere imensă, uneori mai surdă, alteori mai ascuţită, care mă făcea câteodată să plâng până la epuizare şi să mă simt nimicitor de inutilă. Ce rost mai am eu pe lume, mă întrebam, din moment ce n-o să am vreodată un copil al meu? Nu mi-e ruşine să spun că m-au bântuit şi gânduri de sinucidere, care însă s-au dus aşa cum au venit. 

Mi-ar fi prins foarte bine un psiholog, dar pe vremea aia nu prea se punea problema de aşa ceva. Cel mai greu mi-a fost în intervalul 25-28 de ani. Probabil că organismul era pregătit din punct de vedere biologic pentru experienţa maternităţii, la asta adăugându-se faptul că tot mai multe cunoştinţe şi amice deveneau pe rând mame. A fost cumplit, sufocant de greu.

Dar am ieşit cu bine din asta, sau cel puţin aşa-mi place să cred. Da, există viaţă fără copii, şi-anume o viaţă frumoasă, plină, colorată. Am avut şansa imensă de-a cunoaşte un om care mă iubeşte, pe care-l iubesc şi pentru care absenţa copiilor nu constituie un motiv de frustrare. Sigur că va exista mereu un regret, care din când în când mai scoate capul şi-mi mai dă câte-un ghiont în suflet, dar am învăţat să trăiesc cu el. E parte din mine, din ceea ce-am devenit. M-am împăcat cu mine însămi şi cu acest dat al sorţii, chiar dacă n-am să înţeleg niciodată de ce.  Aşa a fost să fie.  

Adopţia nu este o opţiune pentru mine. Ceea ce mi s-a întâmplat m-a redefinit, probabil mai ales pentru că eram atât de tânără. Am crescut ştiind că nu voi avea copii, iar această nouă realitate m-a schimbat. Nu mă mai văd mamă, pentru că prea mulţi ani m-am străduit să accept că n-o să fiu.

Poate că printre vizitatoarele blogului meu se regăseşte şi cineva care se află în aceeaşi situaţie. Dacă da, aş vrea să-i spun să nu-şi piardă curajul şi nici încrederea. Va trece prin, şi mai târziu peste asta. Îşi va regăsi bucuria şi motivaţia de-a trăi, şi odată cu ele şi zâmbetul, chiar dacă uneori asta pare imposibil.
Fericirea poate fi incredibil de diversă şi are multe faţete. Iar viaţa are darul să umple golurile, m-am convins pe propria piele. Şi ştie şi să dăruiască, nu doar să ia. Să avem nădejde.

14 comentarii:

Anonim spunea...

Si cu fiecare lucru pe care il aflu despre tine, ma conving cat de puternica esti. Te imbratisez!
Cris

Spunsieu spunea...

Fiecare experienta ne modeleaza in ceea ce suntem astazi, asa ca urmeaza-ti drumul aa cum simti tu, nu incerca sa fii ceea ce vor altii.

thea spunea...

Te inteleg, am trecut prin aceeasi moara a gandurilor si trairilor; desi cred ca nu din aceeasi cauza ca tine nu pot avea copii, efectul e acelasi... Sunt linistita acum, dar nu indraznesc o introspectie mai adanca, nu stiu ce zace sub pojghita asta de liniste. Si nu, nici la mine adoptia nu de o solutie...

Greta spunea...

Of, Cris, nu ştiu ce să spun.... de puternică, am fost într-adevăr, când a trebuit. Şi-a trebuit destul de mult... Dar asta mă face să mă întreb ce-a mai rămas. Uneori mi-e teamă că mi-am "cheltuit" toate rezervele şi n-a mai rămas aproape nimic :(

Greta spunea...

:) Da, aşa este. E una dintre lecţiile pe care mi le-am însuşit: nu trăieşte şi nu simte nimeni în locul meu.

Greta spunea...

E mai bine să nu faci introspecţia aia, Thea. Eu am făcut-o la un moment dat şi-a fost crunt. Şi nici măcar nu ştiu dacă mi-a folosit la ceva, în afară de a-mi terciui sufletul o vreme.
Unele lucruri e mai bine să rămână acolo şi aşa cum sunt.

Denisa spunea...

Nu sunt chiar în aceeaşi situaţie, dar am primit anul ăsta, după ce am pierdut o sarcină, vestea că sunt "defectă" genetic şi că basically ce "iese" poate fi un făt sănătos sau unul cu malformaţii. E o loterie cu şanse de, probabil, 50-50. Which sucks.
Măcar tu ai avut 20 de ani să te obişnuieşti cu ideea, eu încă nu ştiu dacă să mă sau să mai sper.

Tomata spunea...

eram pe punctul sa te intreb de adoptie, dar mi-ai satisfacut curiozitatea cu un raspuns impecabil si foarte sincer.
imi pare rau de tot pentru ca a trebuit sa treci prin experienta asta, dar te felicit din suflet ca ai gasit puterea sa mergi mai departe, sa te resemnezi si sa accepti. si sa gasesti fericirea in alte moduri :)

Loredana spunea...

Cred că nimeni nu poate spune ceva care să împace sau să aline într-un astfel de caz. Desigur, în teorie, e ușor să spui că... deh, e important să fii tu sănătoasă, să ai o viață - colorată, cum zici - și să mergi mai departe. Știi cum e asta... exact cum mi-a spus azi cineva... mă plâng că n-am pantofi, și-apoi văd un om fără picioare. Și mi s-a chircit sufletul. Jos pălăria în fața ta, ești un om puternic. Și îți doresc sincer să ai parte de bucurii multe și autentice.

Greta spunea...

Denisa, îmi pare tare rău de pierderea ta :(
Şi mie-mi spuseseră la un moment dat medicii de aici (care nici ei n-au găsit vreo explicaţie rezonabilă) că e posibil să fie o problemă genetică. Dar n-am avut nicio dispoziţie să investighez. Cumva, simt că nu mai vreau să ştiu. N-ar mai schimba nimic şi tot nu mi-ar răspunde la " de ce"-ul existenţial.
De cruntă loterie ai parte... Mi-aş dori să te pot sfătui, dar ştiu că nici pe mine nu mă putea sfătui nimeni. Pot doar să-ţi spun că de undeva, vei primi răspunsul. Într-un fel, în sufletul tău, ai să ştii. Pare-se că aşa se întâmplă...
Te îmbrăţişez :(

Greta spunea...

Mulţumesc, Tomi :)
Multă vreme m-am simţit ciudat pentru că nu vreau să adopt. Mă gândeam că e ceva-n neregulă cu mine. Mai ales când primeam sfaturi de la "binevoitori", sub forma "Ok, am înţeles, nu poţi face, dar poţi adopta. De ce nu adopţi?" - ca şi cum s-ar putea pune problema aşa de simplu...

Greta spunea...

Mulţumesc tare mult, Loredana :)
Nu ştiu ce simt, în sensul că nu mă mai simt puternică. Mi-am cheltuit resursele, care-au fost considerabile, dar mi se pare că am avut nevoie de ele prea devreme. Sunt derutată, am senzaţia că orice problemă, cât de mică, mă poate pune la pământ. Un fel de nisipuri mişcătoare, emoţional vorbind.... şi tare incomode.

o femeie spunea...

M-a emotionat ce ai scris. Habar nu am daca pot prin vorbele mele sa iti alin sau sa iti si consolez durerile anterioare. Doar ca iti ador puterea de a-ti expune sufletul in public - nu stiu daca as fi fost la fel de capabila.
Si eu cred ca fiecare greutate din viata ne modeleaza si defineste, tu ai ales sa te faca mai buna si admir asta!

Daca intr-o zi vei dori sa fii mai aproape de copii, sunt sigura ca vei gasi o modalitate de a ajuta pe cei ce au cu adevarat nevoie. Nu uita, e alegerea ta!

Greta spunea...

Ba să fii convinsă că-mi face foarte bine ceea ce-mi scrii, și-ți mulțumesc tare mult! :)
Nu știu dacă am ales eu să devin eu mai bună... poate am avut doar noroc, cine știe :)