Post de pițipoancă (VI)

Am scris prima postare din categoria asta acum aproape patru ani (cum trece vremea, 'ai de capul meu....) cu scopul de a-mi inventaria arsenalul de produse de îngrijire din baie. Țin să v-anunț că nu mi-a venit deloc mintea la cap între timp, dar din fericire jupânul abordează la fel de îngăduitor situația. Asta deși în continuare nu pare să înțeleagă importanța covârșitoare a cremelor, loțiunilor și apelor tonice pe care le întrebuințez asiduu.

Să tot fie vreo lună de când am plasat o (nouă) comandă, cu inteligență și pricepere. Nu se poate spune că-mi trebuia ceva neapărat, altfel spus nu prea mai ai loc s-arunci un ac la mine în baie din cauza flacoanelor, sticluțelor și cutiuțelor. Fiecare dintre ele deosebit de importantă, de altfel :D Eh, dar primesc eu catalogul lunar de la o companie al cărei client sunt și-mi cad ochii pe un ser antirid. Îl mai avusesem și știam că e foarte bun, iar acum era dăruit gratuit la fiecare comandă.

Apoi dacă-i pe-așa.... găsesc eu ceva care să-mi fie de trebuință, nicio grijă :)) Am puricat catalogul și la final m-am decis pentru o emulsie hidratantă și o cremă pentru gât & decolteu (pe care de asemenea o mai avusesem și-mi plăcuse mult). 

Bun, îmi sosește pachetul, rup febrilă cartonul (sunt un dezastru când e vorba de deschis cutii, praf le fac pentru că n-am răbdare) și-mi cazez fericită noile recipiente în baie. Acul de care ziceam mai sus n-are decât să se mai înghesuie :)) De-atunci, ”ritualul” meu matinal se desfășoară după cum urmează:

- spălat pe față cu apă rece (nu pot renunța la asta, mi se pare că-s ”neterminată” și că nu alung eficient ultimele rămășițe de somn);

- șters fața și gâtul cu loțiune micelară;

- aplicat serul antirid pe zonele cu probleme, ohhh, extaz, are efect răcoritor, simt cum pielea se întiiiinde și ridurile dispar :D (glumesc, pliz);

- aplicat crema de zi pe restul feței. Chestiunea asta îl amuză la culme pe jupân: ”cum adică, te dai cu o cremă, și peste ea pui altă cremă?”. Prima nu e cremă, domnule, e ser. S-E-R. Nu pare prea impresionat;
- aplicat crema specială pe gât și decolteu;

- aplicat crema de ochi;

- dat cu cremă de mâini, dacă nu uit (și cam uit, adevăru-i). 

Emulsia n-o folosesc în fiecare zi, între noi fie vorba nu mi se pare cine știe ce, deși nu-i rea. Când o aplic, renunț la cremă. 

După ce înfăptuiesc toate cele de mai sus, poate să înceapă ziua :D 

Seara, culmea, nu sunt atât de atentă în ce privește îngrijirea feței, cu toate că aș avea mai mult timp la dispoziție și tocmai înainte de culcare e mai important să te ”îmbălsămezi”. Dar cumva n-am chef decât foarte rar, așa că mă rezum la demachiere și gata.

Și-acum, v-aș întreba pe voi care vă e ”ritualul” matinal. După care-i arăt jupânului că, vorba ceea, nu numai nevastă-sa :D

O duminică su-per-bă :)

... chiar dacă a început la mirifica oră 04:30. Sau poate că tocmai ca urmare a acestui fapt, având în vedere că m-am trezit ca să iau trenul spre München. Ce căutam acolo? Păi, cum să vă spun eu... aveam o treabă la Filarmonică ;)) V-ați prins, nu-i așa? :)

Am așteptat timp de patru luni concertul de astăzi și mi-am pus multe speranțe în el. Mi-a fost foarte dor să-l regăsesc pe știți-voi-cine în spațiu și timp real, dar dincolo de asta, programul era deosebit de promițător, fiind incluse lucrări ale lui Mozart și Johann Strauss-fiul. Compozitori pe care îi iubesc, muzică frumoasă, antrenantă și deloc ”grea”. Concertul a stat sub semnul carnavalului aflat în plină desfășurare în Germania, și având în vedere că a fost organizat în regim de matineu (de la ora 11), nu s-ar fi pretat un repertoriu prea complex și solicitant. Adică nu-i dai publicului să asculte o simfonie de Mahler la 11 dimineața, că se-ajunge la depresie colectivă. 

Despre concert în sine voi povesti, ca de obicei, într-un articol separat. Strict la subiect, deocamdată mă rezum la a spune că da, anticipasem că va fi frumos. Dar nu m-am așteptat să ies de la Filarmonică aproape tremurând de fericire. Nu m-am așteptat ca-n timpul concertului să simt o bucurie atât de mare, încât să am sentimentul că-mi iese inima din piept. Senzația a fost că sunt din nou... vie. 

Dar, dacă despre concert voi scrie zilele următoare, azi vă povestesc de exemplu despre cât de stridentă poate fi lipsa de educație într-o sală de concert, mai exact despre vecina mea de scaun. O babette importantă și solemnă, genul care nu se desparte de perle nici când merge să cumpere pătrunjel. Pe durata primei părți a concertului (în care s-au interpretat două compoziții de Mozart) a fost potolită. Însă i-am remarcat prezența la aplauzele dinaintea pauzei, când a început să zbiere extaziată ”Uuuuuu! Uuuuuu!”, de ziceai că-i în prerie. M-am uitat cruciș la ea. Ici și colo se mai auzea câte-un ”Bravo!” din public, dar asta e ceva obișnuit. Uuuit-uri încă n-am pomenit la niciun concert, și se poate spune c-am fost la câteva până acum... Ar fi trebuit s-o informez că a greșit locația: berăria Hofbräuhaus e la câțiva kilometri distanță, nu aici. 

”Șarmant! Șarmant!”, s-a entuziasmat babette, la una dintre ieșirile din culise ale lui Zubin ca răspuns la ovațiile sălii. Mie-mi spui, am mustăcit eu și-aproape am iertat-o pentru manifestările de lup de stepă de mai devreme. 

O oră mai târziu însă, îmi venea s-o strâng de gât. Începuse să îngâne muzica și simțeam că-mi explodează capul când o auzeam cum mârâie. De vreo câteva ori a fost nevoie să-i arunc priviri din categoria ”silence! I kill you!”, ca să-și ia seama. Dar când solista s-a avântat într-o arie de operă, ce credeți că face babette? Nici una nici două, s-apucă să cânte de-a binelea, cu voce tremurândă și scârțâită ca o scripcă de doi bani.

N-am mai rezistat. ”Vă rog!”, am exclamat, exasperată.

S-a uitat la mine contrariată, în stilul ”da' ce-ai cu mine, ce-am făcut?!”.

- Este aria mea preferată! mi-a adus la cunoștință, pe-un ton ofensat. 

Nu serios??

- Soprana este cea pe care vrem s-o ascultăm!, am plesnit eu (habar n-aveam că pot avea o voce atât de înțepată :D). La asta lupul de stepă a cedat, oftând ca o victimă oprimată și-a purces în schimb să filmeze cu telefonul, în ciuda avertismentelor care specificau faptul că filmatul este interzis. Clar, a lipsit șapte ani de-acasă.

Auzi tu, e aria ei preferată. Hal de argument.... Unii îmbătrânesc degeaba. Și tot degeaba se duc la concerte, aș adăuga, din moment ce habar nu au să se comporte într-un astfel de context. 

Totuși, asta n-a fost de natură să-mi strice valul de bucurie din suflet. Ieșind de la Filarmonică, m-am îndreptat spre zona pietonală. Mai aveam trei ore până la plecarea trenului și eram foarte curioasă de carnavalul organizat în piața Primăriei. Era o atmosferă festivă care te prindea imediat în vraja ei. Pe o estradă, o trupă locală interpreta marșuri nemțești (care-s foarte săltărețe), oamenii dansau, râdeau și aruncau confetti. Exuberanța momentului m-a molipsit și pe mine și m-am pomenit zbânțuindu-mă pe marșuri.

Păi cum să nu te entuziasmezi când vezi așa ceva? :)

Concluzionând, a fost cu adevărat o zi memorabilă. Sunt frântă de oboseală, însă ce oboseală plăcută! :) Cât timp am scris postarea asta am ascultat ”Voices of Spring” și ”Emperor Waltz”, două dintre valsurile din repertoriul de astăzi și... aproape că nu îndrăznesc s-o cred, dar parcă-parcă, încetișor, cu pași timizi și ezitanți, încep să mă-ntorc la viață...

Despre grija (Germaniei) față de om

În cei șase ani de când lucrez la actuala companie, am acumulat destul de multe nemulțumiri și nu puține au fost / sunt aspectele care, cred eu, ar trebui îmbunătățite pe diferite paliere. Astăzi însă am fost nu surprinsă, ci... stupefiată. La modul pozitiv, ceea ce pot spune că e o premieră pentru mine la firma asta.

Ce s-a întâmplat - unei colege i s-a făcut rău. Îmi spusese de dimineață că nu prea se simte bine, are înțepături în zona inimii și am încurajat-o să mergem să vorbim cu șefa să o lase acasă. (Zic ”să vorbim” întrucât colega, tot româncă, nu vorbește aproape deloc germană și eu sunt pe post de translator la nevoie). Nu a vrut, ”că poate fac impresie proastă”. Spre după-amiază însă nu s-a mai putut, durerea se intensificase, deci am mers să-i spunem șefei, care ne-a trimis imediat la cabinetul medical.

”Apă de ploaie”, mi-am zis eu. Cunoșteam cabinetul, care din punct de vedere medical nu e dotat decât cu defibrilator, în rest tot ce conține reprezintă piese de mobilier. Ce-o să-i facă acolo, cel mult îi iau tensiunea și-i recomandă să se ducă la doctor, am continuat eu să reflectez, evident fără să-i spun și ei ce-mi trecea prin cap.

Da, e adevărat că în parcarea companiei staționează permanent o ambulanță, dar niciodată până azi n-am știut exact care e treaba cu ea, cui aparține și ce regim de colaborare există. 

Până am ajuns noi la cabinet, șefa sunase să anunțe că vine un angajat care acuză probleme cu inima. În următorul minut au apărut doi paramedici, echipați cu electrocardiograf mobil. Aveam să aflu că au un birou în incinta firmei, lucrează ca și noi în ture (mereu câte doi) și au obligația să apară în cel mult șapte minute la orice sesizare - dar, în cazul în care li se anunță că vine cineva cu probleme legate de inimă, consemnul este de maximum trei minute până când trebuie să fie prezenți în cabinet. 

Mai să-mi iasă ochii din cap când am văzut că-i fac electrocardiogramă pe loc. Au pus foarte multe întrebări țintite, au verificat tensiunea și pulsul. Electrocardiograma nu a semnalat nicio problemă, dar, ”obligația noastră este ca, în astfel de situații, să transportăm pacientul la cel mai apropiat spital, chiar dacă aparent nu e nicio problemă de ordin cardiac. Nu avem voie să trimitem omul acasă dacă se plânge de dureri de inimă, singura condiție este să-și dea acordul pentru a merge la clinică”. 

A fost de acord, săraca. L-a sunat pe prietenul ei (care vorbește și germana), l-a pus în temă, după care paramedicii au luat-o și au dus-o la spital, cu ambulanța pe care-o văd mereu în parcare. Nu înainte de-a suna la clinică pentru a anunța că aduc un pacient cu simptomele cutare și a da o sumă de informații de pe print-ul electrocardiogramei.  ”Avem obligația legală de-a colabora cu un spital din imediata proximitate, care ne-a pus la dispoziție permanent ambulanță și paramedici”, mi-a explicat șefa după aceea. 

E logic, dacă stau să mă gândesc. În total suntem 772 de oameni în firmă, riscul să se întâmple din când în când ceva cu vreunul din noi e, teoretic, destul de ridicat. Însă ținând cont de cât de multe bile negre pare să aibă compania referitor la grija față de angajați, azi am fost chiar foarte surprinsă. Și foarte plăcut, cu toate că știu că nu e meritul firmei în sine - ci al statului german, de fapt.

Salată de weekend (X)

Habar n-am când a trecut weekend-ul ăsta, dar nu-i ca și cum ar fi prima oară când zilele libere sunt meteorice, iar cele lucrătoare - nesfârșite. Așa că am putea încununa sfârșitul weekend-ului cu o salată - că tot nu se poate spune că m-aș alimenta excesiv de sănătos în timpul săptămânii :D 

1) Vă mai amintiți de spargerea din piviniță? Și-a amintit și procuratura, după vreo lună și jumătate și mi-a trimis o scrisoare - de-am crezut că fac un atac de panică văzând cine era expeditorul. Mi-au adus la cunoștință, oficial și solemn, că au închis cazul, deoarece ”nu a putut fi soluționat”. Fascinant. Dar că mă vor informa negreșit dacă se va afla ceva nou. Don't hold your breath, cum ar veni.

Am fost foarte impresionată. Not. Asta cu atât mai mult cu cât între timp s-a spart și ultima boxă din blocul nostru, care scăpase până acum. Dar vecinii respectivi au fost mai puțin norocoși - li s-a furat o bicicletă. Suspectez că și ei vor primi o scrisoare similară în viitorul apropiat. Între timp, noi am securizat ușa pivniței cu un cablu gros de bicicletă, cu cifru. Sper să nu zic vorbă mare, dar dacă-i mai vine cuiva vreo idee pestriță, ar trebui să intre în pivniță cu ușă cu tot. 

2) În săptămâna care tocmai se încheie m-am depășit pe mine însămi. Bref, am condus trei mașini diferite, cu tot cu a mea. Pasămite mașina mea fusese în service, după incidentul din ianuarie și pentru că nu au terminat-o la timp (adică-n intervalul în care am fost în țară), am primit o mașină din partea service-ului. Și până mi-au dat-o, am mers o zi cu mașina jupânului. Vai de capul meu, nu vă explic în ce stres am condus. Deși tot patru roți și cutie de viteze manuală aveau, dar... erau altele, nu a mea! Acest simplu fapt a făcut să-mi iasă peri albi, mai mulți decât am deja. Și cu ocazia asta, m-am convins încă o dată că posturile de radio nemțești au un playlist scurt și deosebit de plictisitor. Abia aștept să mă reîntorc la muzica mea. 

3) Astăzi se împlinesc patru ani de la una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Seara în care l-am întâlnit personal pe Zubin. Nu știu dacă mă credeți, dar chiar și acum, evocând acele momente, simt cum îmi tremură stomacul de emoție :) A fost o seară magică nu doar prin faptul că am vorbit cu el, că pentru câteva clipe l-am privit în ochi și mâna mea a fost în mâna lui... dar și pentru că mi-am redescoperit dragostea pentru muzica clasică. Eram într-o perioadă când mă simțeam secătuită sufletește, aveam nevoie de o pasiune, de ceva în care să pun suflet... și, prin ceea ce am audiat în acea seară, precum și prin faptul că mi-a dăruit câteva clipe din viața lui, am regăsit dragostea pentru această muzică. Și, de ce s-o dau cotită, în mod special pentru muzica dirijată de el :), dar nu numai. Ascult acum lucrarea din repertoriul concertului de pe 19 februarie 2013 - Simfonia a II-a de Mahler - și zâmbesc din toată inima. Așa cum n-am mai făcut-o demult.

4) Din categoria ”Greta în zona crepusculară”, am pus ceva la cuptor și după zece minute m-am dus să verific dacă e gata. Și am deschis frigiderul, în care am privit lung și întrebător. Unde e mâncarea mea? Sfârâia alături, dar mi-au fost necesare vreo 15 secunde ca să realizez că mă aflam în locația greșită :D 

Acestea fiind zise, întrebarea fundamentală rămâne... de ce luni vine atât de repede după vineri, decedecedece?

Extazul vine-ntr-o cutie de carton

După cum v-am mai povestit, departamentul unde eu dau cu sapa începând din octombrie gestionează un client - o companie, de fapt - care comercializează în exclusivitate produse de lux. Bling-bling îmi fac ochii atunci când dau peste vreo minunăție de poșetă (era cât pe ce să scriu cu ”P” mare) de la YSL, de la Dior sau de la Prada. Oftez, o ambalez tacticos și-o expediez vreunei femei care se plictisește de câți bani are (și, contrar a ceea ce s-ar putea crede, astfel de persoane nu-s deloc puține). 

Să nu-mi uit vorba, ziceam de ambalaj. Având în vedere costul articolelor, nu le poți trimite oricum, așa...în stilul peizan :D Trebuie răsfățate, gâdilate, onorate, puricate. Printre primele lucruri care mi s-au spus când am început aici a fost că se acordă o importanță foarte mare ambalării obiectelor. ”Despachetarea trebuie să fie o experiență în sine! Țelul nostru este ca, atunci când deschid coletul, clientele noastre să aibă sentimentul că au primit un cadou!”. Un cadou de câteva mii de marafeți, dar să nu ne împiedicăm de asemenea fleacuri. Drept pentru care le împachetăm meticulos în hârtie de mătase, le legăm cu o panglică de satin, executăm cu dibăcie o fundă, adăugăm un card cu un mesaj de mulțumire, sub card punem factura (musai dedesubt, cică să nu dea clienta cu ochii de ea din prima) și sigilăm coletul. 

Mare provocare a fost să efectuez funde. Cât am mai înjurat în primele zile... Păi dacă nu-mi ieșea funda decât cu o singură buclă? Era într-o ureche, cum ar veni. Nu e bine, nu arată frumos, mă dăscălea o colegă mai experimentată. Într-un final m-am obișnuit să fac fundă cu două bucle, dar pe barba profetului, mult am mai boscorodit. Bine că nu lucrez la standurile de ambalare....

O perioadă, am fost convinsă că treaba asta cu ”experiența despachetării” e o mare aiureală. În definitiv, cui îi pasă de ambalaj? Important e ceea ce se află înăuntru, nu pampoanele de la suprafață, mă gândeam eu. Eh, dar se vede treaba că habar n-am ce e-n capul muierilor cu excesiv de mulți bani.

Primim destul de des feedback de la cliente și reacțiile celor mai multe dintre ele te fac să te-ntrebi dacă nu cumva au prizat cocaină și acum joacă hora bucuriei. Ok, nu mă (mai) miră exclamațiile și epitetele - ”minunată, extraordinară, superbă, frumusețe, perfecțiune”, nici afirmațiile de tipul ”poșeta aceasta a devenit prietena mea cea mai bună”. Ce mi se pare stupefiant este entuziasmul stârnit de... ambalaj. ”Ador să deschid coletele voastre! Sunt împachetate atât de frumos, te fac să simți că e ceva foarte prețios înăuntru!”. ”Am simțit că poșeta mea a fost împachetată cu iubire!” (oare ce-o fuma tanti?). ”M-am îndrăgostit de poșeta mea a doua oară, atunci când am văzut cum e împachetată!”. ”Ce emoție, ce nerăbdare, abia așteptam să deznod funda și să-mi ating poșeta...!”. ”Cât de multă pasiune puneți în munca dumneavoastră!”. ”Ce sentimente puternice îmi induce poșeta!”.

Mă uit pătrat, mă simt ciudat. Adică și mie-mi plac mult poșetele, am mai scris despre asta, dar de aici și până la a iubi un colet... a simți că a fost împachetat cu iubire... și a-mi induce o poșetă nu știu ce stări de tip Nirvana... e cale lungă și întortocheată. Exagerez dacă mi se pare că femeile astea au pierdut nordul?

Un buletin și de cinci lei parfumuri

Unul dintre obiectivele călătoriei în România a fost acela de a-mi schimba buletinul. Cel pe care-l am va expira în iunie, prin țară nu plănuiesc să mai ajung decât prin toamnă, așadar dacă tot mă duc, hai să rezolv și asta.

Aflu cu interes că Evidența Populației s-a mutat. Nu mai e unde știam eu (în aceeași clădire cu ”Pașapoartele”, ceea ce mi se părea logic, dar logica e plictisitoare), ci într-un bloc unde odinioară a fost un mall, care a falimentat și care-a devenit sediu pentru alte câteva instituții și birouri. Cât spirit practic, să nu le fie de deochi, ptiu, ptiu. Ajung la, hmm, mall (intitulat pompos ”Forum Center”), fac slalom printre zecile de oameni care așteaptă resemnați la diferite cozi, mă uit după vreun ghișeu de informații, reflectez că mi s-a suit la cap și am pretenții exagerate, întreb, urc scările, aflu că ”nu aici, un etaj mai jos”) și-n final văd, pe geamul unui fost-magazin, inscripția izbăvitoare: ”primiri dosare buletin”. Sunt doar vreo patru-cinci persoane, yey, scap repede. 

Dulce naivitate... Don'șoara din spatele biroului mă scrutează sever și important. ”Ce aveți?”. Hm. Nervi. Privirea mea blondă o agasează, e ocupată cu treburi serioase, n-are timp de ignoranți ca mine. ”Aveți dosarul pregătit?”. Eu aveam toate actele, dar aflu că asta nu echivalează cu a avea ”dosarul”. Cobor la etajul inferior, stau trei sferturi de ceas la coadă, plătesc șapte lei, urc iar la don'șoară care tot severă și importantă e. Și ocupată să facă poze unor persoane aflate deja acolo. Până termină ea, mă uit pe pereți și clipesc a neîncredere, ce naiba? Trebuie să-mi schimb ochelarii, sau ăștia vând aici parfumuri care, judecând după nuanțele stridente, sunt mai mult ca sigur contrafăcute?

Dioptriile mele sunt mulțumesc-bine, dar ăstora le lipsește o doagă. Serios. Vinzi parfumuri contrafăcute în aceeași încăpere în care se prelucrează date personale pentru actul de identitate? Nu c-ar fi o sfârâială mai bună dacă parfumurile ar fi veritabile. Dior doesn't like this. 

Îmi las imaginația să zburde că, vorba aia, nu mă grăbesc nicăieri. ”Cu ce vă servim azi?”, ar putea de exemplu să întrebe don'șoara pe un potențial client. ”Dați-mi un buletin și de restul parfumuri”. 

Pozele, aveam să aflu, nu se făceau acolo decât dacă erau pentru buletin provizoriu. Nefiind cazul meu, m-am dus la alt birou, la altă coadă. Măcar acolo nu se vindeau parfumuri ciclamen ambalate în flacoane în formă de fluture.

 

Doi ani cât cincizeci

Primul impuls ar fi să spun că nu știu când au trecut, dar știu. I-am simțit până la os, am traversat o multitudine de stări, sentimente, doruri, tristeți și-un val de regrete pentru ce-ar fi putut să fie. 

La început am numărat zilele, săptămânile, apoi lunile și, în cele din urmă, anii. Astăzi se împlinesc doi ani de când mama a devenit eternitate.

Acum știe totul, chiar și - sau mai ales - ceea ce n-aș fi avut curaj să-i mărturisesc niciodată. Dar ne-au rămas atât de multe de spus și de trăit. Atâtea clipe irosite și îmbrățișări ne-date. Parisul unde n-am apucat să ajungem împreună. Bazarul din Istanbul unde n-am apucat să facem cumpărături, târguindu-ne după cum aud că e obiceiul locului. Numărul ei de telefon, pe care nu mă-ndur să-l șterg din agendă și la care nu-mi va mai răspunde nimeni. 

Mi-e dor de tine, mami. Uneori atât de tare, încât mi-aș smulge inima din piept și-aș arunca-o spre cer, ca s-o prinzi tu. 

Alteori mă simt atât de resemnată, încât mă sperii. Unde te estompezi, unde dispari? Știu că din suflet n-am să te pierd niciodată, dar câteodată am senzația că a trecut o veșnicie de când....

Să nu te-ndepărtezi de mine. Să nu mă lași fără tine mai mult decât m-ai lăsat deja.

Absență motivată

Lipsesc de pe firmament o săptămână, că dau o raită în țară. Deh, calup de ore suplimentare care trebuie ”date jos” până la 1 martie, și dacă tot le am...

Considerați acesta ca fiind notița de ”out of office”. De data asta, am lăsat un astfel de mesaj și pe mail-ul de serviciu. Nu l-aș fi pus, fiindcă oricum nu sunt atât de importantă încât să știe toată lumea că lipsesc, dar dacă-mi scrie inepuizabila Aristița.... să nu mă dea dispărută, beata (sic) creatură. 

De fapt, dacă era după mine i l-aș fi lăsat ei personal pe ăsta de mai jos. S-aștepte, că eu n-o deranjez :))

Voi să fiți cuminți și, dacă mergeți la proteste, păziți-vă. Ne recitim de pe 12 februarie încolo. Cu nenorocitele alea de ordonanțe anulate, să sperăm. 

Nu priviți înapoi cu mânie

Aș putea da o sută de motive pentru care nu e ușor să trăiești într-o țară străină - fie ea și una foarte bine dezvoltată cum este Germania. Nu, nu e ușor să-ți vezi familia doar pe Skype (dacă ai noroc și ai tăi se încumetă să folosească un calculator), să-i întâlnești doar o dată, hai de două ori pe an și să comunici cu prietenii aproape numai pe mail, WhatsApp și Facebook. 

Nu e ușor să fii străin într-o țară care, deși în general primitoare cu imigranții, îți dă uneori motive să te-ntrebi dacă gena discriminării chiar o fi dispărut cu adevărat. 

Dacă trebuie să înveți limba de la zero, totul devine de zece ori mai dificil. Nu imposibil, dar personal tânjesc după lejeritatea pe care-aș avea-o comunicând în engleză, de pildă.  

Și mai sunt multe alte pricini pentru care mi-aș fi dorit să fi putut avea în România ceea ce avem aici. N-am plecat de prea mult bine, asta e cert.

În altă ordine de idei, aș putea da nu o sută, ci o mie de motive pentru care ne considerăm norocoși că ne-am construit o nouă viață în această țară. Inclusiv părinții noștri sunt liniștiți fiindcă noi suntem aici, deși ne simt lipsa și numai ei știu câte amărăciuni au pe care nu ni le împărtășesc. Mama a fost bucuroasă că am plecat, m-a încurajat și îmi spunea mereu că am făcut bine, că ”la noi nu mai e de trăit, mamă...”, dar mi-a dus dorul până-n ultima clipă a vieții ei. 

Scriu asta pentru că, din ce văd în Social Media, în ultimele două zile s-a răspândit foarte mult ideea emigrării. Perfect de înțeles, având în vedere evenimentele din seara de 31 ianuarie. Probabil că, indiferent ce se va întâmpla peste celebrele ”zece zile” (care-ntre timp au mai rămas opt, nu?), unii nu se vor mai abate de la hotărârea de-a pleca. Acestora aș vrea să le spun să nu ia decizii la mânie sau exasperare. M-aș hazarda să spun și că situația politică n-ar trebui să fie unicul argument. Totul, absolut totul se va schimba în viața voastră, nu doar meridianul și numele străzii. Reflectați, reflectați, dormiți (noaptea e un sfetnic bun, inclusiv nemții au zicala asta), iar dacă apoi tot mai vreți să emigrați, nu mai amânați și începeți demersurile. Vă veți simți mai bine de îndată ce veți fi demarat procedurile specifice.

Pe de altă parte, dacă ați ajuns să vă simțiți străini în propria țară, hotărârea de-a emigra este probabil corectă. În fond, tot străini vă veți simți și-n alt stat, doar că asta va veni măcar cu niște avantaje... Nu vă cramponați de ideea că ”nu e acasă”. ”Acasă” nu depinde neapărat de spațiul geografic, vi-l faceți voi și, credeți-mă, poate fi oriunde. Stă în puterea voastră să-l luați cu voi, indiferent pe unde vă va purta viața. 

Îmi permit să vă las cu trei texte despre experiența emigrării percepute de mine (aici, aici și aici), pe care le-am scris în urmă cu aproape trei ani. Germania nu era încă oficial și țara mea, dar îmi lipsea doar ”patalamaua”. În suflet, era deja a mea pentru că-n numai câțiva ani primisem ceea ce așteptasem degeaba în (sau de la) România timp de 27 de ani: respect.

Cu toate acestea însă, dacă aș fi în țară, acum aș fi la proteste. Nu m-ar răbda inima să stau deoparte. Așa coruptă, sărăcită, ”mâncată” pe interior de nemernici și dezamăgitoare, România continuă să existe undeva în sufletul meu.