O duminică su-per-bă :)

... chiar dacă a început la mirifica oră 04:30. Sau poate că tocmai ca urmare a acestui fapt, având în vedere că m-am trezit ca să iau trenul spre München. Ce căutam acolo? Păi, cum să vă spun eu... aveam o treabă la Filarmonică ;)) V-ați prins, nu-i așa? :)

Am așteptat timp de patru luni concertul de astăzi și mi-am pus multe speranțe în el. Mi-a fost foarte dor să-l regăsesc pe știți-voi-cine în spațiu și timp real, dar dincolo de asta, programul era deosebit de promițător, fiind incluse lucrări ale lui Mozart și Johann Strauss-fiul. Compozitori pe care îi iubesc, muzică frumoasă, antrenantă și deloc ”grea”. Concertul a stat sub semnul carnavalului aflat în plină desfășurare în Germania, și având în vedere că a fost organizat în regim de matineu (de la ora 11), nu s-ar fi pretat un repertoriu prea complex și solicitant. Adică nu-i dai publicului să asculte o simfonie de Mahler la 11 dimineața, că se-ajunge la depresie colectivă. 

Despre concert în sine voi povesti, ca de obicei, într-un articol separat. Strict la subiect, deocamdată mă rezum la a spune că da, anticipasem că va fi frumos. Dar nu m-am așteptat să ies de la Filarmonică aproape tremurând de fericire. Nu m-am așteptat ca-n timpul concertului să simt o bucurie atât de mare, încât să am sentimentul că-mi iese inima din piept. Senzația a fost că sunt din nou... vie. 

Dar, dacă despre concert voi scrie zilele următoare, azi vă povestesc de exemplu despre cât de stridentă poate fi lipsa de educație într-o sală de concert, mai exact despre vecina mea de scaun. O babette importantă și solemnă, genul care nu se desparte de perle nici când merge să cumpere pătrunjel. Pe durata primei părți a concertului (în care s-au interpretat două compoziții de Mozart) a fost potolită. Însă i-am remarcat prezența la aplauzele dinaintea pauzei, când a început să zbiere extaziată ”Uuuuuu! Uuuuuu!”, de ziceai că-i în prerie. M-am uitat cruciș la ea. Ici și colo se mai auzea câte-un ”Bravo!” din public, dar asta e ceva obișnuit. Uuuit-uri încă n-am pomenit la niciun concert, și se poate spune c-am fost la câteva până acum... Ar fi trebuit s-o informez că a greșit locația: berăria Hofbräuhaus e la câțiva kilometri distanță, nu aici. 

”Șarmant! Șarmant!”, s-a entuziasmat babette, la una dintre ieșirile din culise ale lui Zubin ca răspuns la ovațiile sălii. Mie-mi spui, am mustăcit eu și-aproape am iertat-o pentru manifestările de lup de stepă de mai devreme. 

O oră mai târziu însă, îmi venea s-o strâng de gât. Începuse să îngâne muzica și simțeam că-mi explodează capul când o auzeam cum mârâie. De vreo câteva ori a fost nevoie să-i arunc priviri din categoria ”silence! I kill you!”, ca să-și ia seama. Dar când solista s-a avântat într-o arie de operă, ce credeți că face babette? Nici una nici două, s-apucă să cânte de-a binelea, cu voce tremurândă și scârțâită ca o scripcă de doi bani.

N-am mai rezistat. ”Vă rog!”, am exclamat, exasperată.

S-a uitat la mine contrariată, în stilul ”da' ce-ai cu mine, ce-am făcut?!”.

- Este aria mea preferată! mi-a adus la cunoștință, pe-un ton ofensat. 

Nu serios??

- Soprana este cea pe care vrem s-o ascultăm!, am plesnit eu (habar n-aveam că pot avea o voce atât de înțepată :D). La asta lupul de stepă a cedat, oftând ca o victimă oprimată și-a purces în schimb să filmeze cu telefonul, în ciuda avertismentelor care specificau faptul că filmatul este interzis. Clar, a lipsit șapte ani de-acasă.

Auzi tu, e aria ei preferată. Hal de argument.... Unii îmbătrânesc degeaba. Și tot degeaba se duc la concerte, aș adăuga, din moment ce habar nu au să se comporte într-un astfel de context. 

Totuși, asta n-a fost de natură să-mi strice valul de bucurie din suflet. Ieșind de la Filarmonică, m-am îndreptat spre zona pietonală. Mai aveam trei ore până la plecarea trenului și eram foarte curioasă de carnavalul organizat în piața Primăriei. Era o atmosferă festivă care te prindea imediat în vraja ei. Pe o estradă, o trupă locală interpreta marșuri nemțești (care-s foarte săltărețe), oamenii dansau, râdeau și aruncau confetti. Exuberanța momentului m-a molipsit și pe mine și m-am pomenit zbânțuindu-mă pe marșuri.

Păi cum să nu te entuziasmezi când vezi așa ceva? :)

Concluzionând, a fost cu adevărat o zi memorabilă. Sunt frântă de oboseală, însă ce oboseală plăcută! :) Cât timp am scris postarea asta am ascultat ”Voices of Spring” și ”Emperor Waltz”, două dintre valsurile din repertoriul de astăzi și... aproape că nu îndrăznesc s-o cred, dar parcă-parcă, încetișor, cu pași timizi și ezitanți, încep să mă-ntorc la viață...