Cinci motive pentru care n-o să fac niciodată vlogging

În ultimii ani, vlogging-ul a câștigat tot mai mult teren și tendințele nu par să fie deloc în scădere - ba dimpotrivă, s-ar putea spune. Bloggerii cu influență înlocuiesc tot mai frecvent tastatura cu o cameră video, diferența principală fiind că mesajul odinioară comunicat în scris este acum publicat verbal. Un real succes, spun unii și poate că așa este. Mie însă nu-mi place deloc forma asta de comunicare și am abandonat vreo câteva bloguri al căror cititor fidel fusesem ani de zile, în momentul în care textul a fost înlocuit de imagine video. 

Mă plictisește groaznic să mă uit la ”filmulețe”, nu-mi amintesc să fi urmărit vreunul până la capăt. Le recunosc utilitatea doar în cazul tutorialelor și al prezentării diverselor aparate. Un mesaj de tip ”how to” va prinde întotdeauna mai bine dacă este însoțit de demonstrație practică; similar în cazul vreunui accesoriu. Dar în rest, vlogging-ul mi se pare plictisitor ca apa plată și la fel de palpitant ca o carte de telefon. Am observat că și unii dintre bloggerii-scriitori testează apele publicând periodic un filmuleț în care doar se uită la cameră și dau din gură; ei bine, sunt foarte dezamăgită când intru pe blogul lor să văd ce au mai scris nou și-n loc de un text redactat în maniera care m-a cucerit, dau peste un video care, aproape invariabil, începe cu „salut, prieteni, bine v-am regăsit pe blogul / canalul meu!”. Emoticon_care_cască_de-i_trosnesc_maxilarele.

Din moment ce eu însămi nu sunt un consumator fidel al vlogurilor (de fapt, nici măcar consumator ocazional nu mă pot numi), e de la sine înțeles că n-o să mă apuc niciodată de așa ceva. Iată, pe scurt, motivele mele (în afară de cel deja menționat, respectiv faptul că nu cred în forma asta de comunicare):

- nu sunt telegenică și am o voce la fel de melodioasă ca o mătură târșâită pe un trotuar plin de frunze uscate. Trust me, știu ce zic. Am absolvit Jurnalismul și-am avut în facultate (nenumărate) cursuri practice de radio și televiziune. Cred că aia chemau tehnicienii să repare bruiajele după fiecare exercițiu făcut de mine. 

- n-aș ști ce să fac cu mâinile. Adică eu nici la poze nu prea știu cum și pe unde să mi le pun ca să nu le las atârnânde pe lângă corp, într-o postură gen ”marina militară”. Și bag seama că asta e boală comună pe vloguri, mai ales în cazul femeilor - cele mai multe dau din mâini de parcă ar alunga țânțari.

- parafrazând un celebru citat din ”Filantropica”, vlogul care nu spune o poveste e un fel de n-ar mai fi. Și prin ”a spune o poveste” nu înțeleg o tolocăneală de zece minute, ci o punere în scenă, în principal cu voce din off. Apariția protagonistului ar trebui să fie minimală, în niciun caz să predomine. Și dacă te-apuci de sporovăit minute în șir, chicotind din când în când de propriile glume, cu siguranță nu devii prea captivant. 

- aș cădea, fără îndoială, în patima repetițiilor obositoare, a ticurilor verbale și-a clișeelor. Mi se mai întâmplă și-n scris, dar aici am avantajul că revizuiesc textul înainte de-a apăsa pe ”publicați” și nu las niciodată o postare neperiată. Chiar și așa, tot îmi mai scapă unele nestemate, bine că există buton de editare... 

(Nu vreau să dau nume, dar o vloggeriță, ale cărei video-uri le mai urmăresc pe sfert joia și primăvara, are cel puțin vreo patru ticuri de exprimare. Repetă aceeași expresie de trei-patru ori într-o frază, i se pare că e amuzantă și chicotește, ca să râdem și noi. În ruptul capului nu pricep de ce nu-și revede materialele filmate și nu ia seama la chestia asta. Poate i-o fi plăcând așa, mai știi... mie mi-ar fi groază de asemenea situație).

-  iubesc scrisul și nu l-aș da niciodată pe audiovizual. Visul meu este să mă înconjor de oameni care (mă) citesc cu plăcere. Și dacă-mi doresc oameni care să mă citească, mi se pare normal să scriu.

Ca să închei într-o notă mai roz acest post plin de cârcoteli, admit că m-aș uita oricând, și nu doar o singură dată, la un vlog al lui Meryl Streep, este fascinantă inclusiv atunci când tace. Dar ea... e Meryl.