... când piuie alarma telefonului, apeși pe snooze și, pe jumătate încă adormită, duci telefonul la ureche: ”alo, mama?”.
În cea mai mare parte a timpului, a devenit suportabil. Atât de suportabil încât mă și enervez câteodată; mi se pare că am uitat prea repede, prea ușor, prea mult.
Alteori însă, în momente precum cel descris, îmi dau seama că n-am uitat nimic. Și că undeva în suflet, eu încă o aștept. Să-mi răspundă la telefon, să vorbim, să râdem. Să se întoarcă.
Mă uit la numărul de telefon din agendă: 0233******. Aș suna.
Dar la celălalt capăt nu mai e nimeni.
Postări
3 comentarii:
Condoleante!
Mulțumesc, Miki... Au trecut mai bine de 2 ani, dar uneori, mai ales în preajma sărbătorilor, mi se face un dor cumplit...
Stiu ce spui! Asta simt si eu cand ma gandesc la tata, desi au trecut mai bine de 8 ani. Uneori il visez cum ne salutam atunci cand il vizitam. El imi zicea zambind "uuu! ce faci, tu? esti bine?" :)
Trimiteți un comentariu