Salată de weekend (XI)

În Germania este sărbătoare legală în Vinerea Mare, așa că astăzi stau binișor acasă și mă ocup de tot ceea ce nu voi avea timp să fac mâine, când - quelle surpriz - sunt la serviciu. Dar nu am nicio intenție să gătesc, drept pentru care vă invit la o salată - preambul sănătos pentru dezmățul culinar care, pentru cei mai mulți dintre noi, urmează duminică. 

1) Acesta este primul Paște când nu voi apuca să pregătesc niciuna dintre bucatele tradiționale, nici măcar salata Boeuf. Mâine după-amiază, după ce ies de la muncă, plec direct spre jupânul și, pentru prima dată, voi parcurge drumul cu mașina. Asta înseamnă că, în premieră, voi conduce într-o singură zi aproape 400 de kilometri. Mă bazez pe credinciosul meu GPS, care-n astfel de situații mi-e cel mai bun prieten, dar tot am emoții.

2) La serviciu pare că-ncepe să devină din nou interesant. Și tot în sens pozitiv. Revin cu amănunte dacă se concretizează ceea ce, am aflat direct de la sursă, se plănuiește pentru mine.

3) E adevărat că nu sunt deloc în atmosfera pascală, dar la fel de adevărat este că mâine seară îmi voi dori să fi putut participa la slujba de Înviere într-o biserică ortodoxă. Să cânt alături de ceilalți oameni ”Hristos a înviat” și să răspund mesajului preotului cu ”Adevărat a înviat!”. Îmi lipsește asta în fiecare sâmbătă a Paștelui, de când am emigrat. S-ar putea spune că mie mi-e dor de România o dată pe an, și-anume de Paști. 

4) De curând am descoperit cea mai paradoxală poșetă pe care mi-aș putea-o imagina. De dimensiune medie, lucrată din material de jeans. 

Trebuie să mărturisesc faptul că-mi place foarte mult. Se potrivește perfect într-o mie și una de combinații vestimentare casual, e veselă, are un aer jucăuș și acel ceva tineresc, destul de rar întâlnit la un accesoriu. Îmi vine să zâmbesc numai când mă uit la ea. 

Însă îmi trece zâmbetul când văd prețul. 1.900 de Euro. Nu, nu am pus niciun zero în plus din greșeală. 1.900 de euro costă această geantă din material textil, cu aplicații cusute manual (mă refer la fluturi, nu la țintele alea aurii). 

Dă-o naibii de treabă, Valentino. De banii ăștia faci un city break respectabil în doi și-ți rămâne și  rest. Ba chiar și-un concediu, dacă stau să mă gândesc.

5) Nu știu dacă vă mai aduceți aminte - cu mai bine de un an în urmă, am scris un text intitulat ”Prietenie cu sens unic”, în care era vorba de-o prietenă care, după 13 ani, mă dezamăgise teribil. Cred că după atâta vreme - și având în vedere o întâmplare relativ recentă - pot spune despre ce-a fost vorba: la începutul lunii decembrie 2015 s-a autoinvitat la noi de Revelion. Autoinvitație la care eu, recunosc, nu am reacționat cu entuziasm. În primul rând, pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise mama și nu mă simțeam deloc grozav din punct de vedere psihic. Am fost convinsă că nu era necesar să-i explic un lucru atât de elementar. Și-apoi, habar nu aveam dacă urma să lucrez pe 31 decembrie când ar fi urmat să vină ea, omul avea s-ajungă doar după-amiaza târziu acasă în ziua respectivă, totul era încă neclar.
Ea s-a supărat pesemne pentru că eu, deși nu spusesem clar ”nu”, n-am sărit în sus de bucurie și nu m-a mai contactat. În Ajunul Crăciunului am sunat-o (tot eu) să-i urez diverse și i-am dat de înțeles că pentru mine nu e o perioadă tocmai ușoară. ”Da, știu că pentru tine e mai greu acum, îmi pare rău”, a recitat ea cu un ton atât de indiferent de parcă ar fi citit cotele apelor Dunării la Radio România Actualități. Apoi convorbirea s-a întrerupt (chipurile rămăsese fără semnal) și nu m-a sunat înapoi.
A urmat mai bine de un an de tăcere, exceptând faptul că ne-am trimis sms-uri seci la zilele de naștere.
Ei bine, acum vreo lună... mă trezesc tam-nisam cu mesaj pe Facebook. ”Ce mai faci? Mă gândesc adesea la tine și mi-e dor de tine”.
Am rămas paf. După mai bine de-un an, atât ai de spus? Și-n felul ăsta? Ți-e dor de mine după ce mi-ai dat cu flit că n-am avut chef de vizite la primele sărbători de iarnă de după moartea maică-mii? Și dacă tot ți-e dor de mine, alt mod de a reconstrui punțile n-ai găsit? Măcar un mail, dacă nu chiar un telefon?
Nu i-am răspuns. N-am avut ce, mi s-ar fi părut o ipocrizie să-i fi spus că mă gândesc des la ea și-ar fi fost o minciună să-i spun că mi-e dor.
Reacția ei la non-reacția mea? M-a ”restricționat” pe Facebook, pentru a nu mai avea acces la pozele ei. Mvai, ce pedeapsă, vă dați seama?
Acum cu atât mai mult realizez că povestea asta n-avea niciun rost să mai continue și-am înțeles, o dată în plus, că am avut dreptate în articolul inițial: atât am însemnat.
De fapt, toată istoria se poate rezuma perfect în doar patru cuvinte: too little, too late.

6) Ascult pe repeat aria ”Cavalleria Rusticana” din opera omonimă de Pietro Mascagni.

Deși este o lucrare melancolică, îmi induce o extraordinară stare de bine. Mi se pare potrivită pentru perioada asta a anului. Și sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că-mi aflu bucuria (și) în muzică.

Vă doresc spor la pregătiri, să aveți liniște în suflet și pe cei dragi aproape. Ah, și vă mai doresc cât mai puține mesaje de tip ”send to all”, din categoria ”Fiecalumina”.