Gândurile cuprinse în postarea asta mi s-au învălmășit în minte de sâmbătă încoace, după tragedia din Retezat în care și-au pierdut viața doi copii. Foarte probabil știți despre cine e vorba, așa încât n-o să fac referiri directe la ei... fie-le drumul lin în lumea în care au plecat.
De când s-a întâmplat asta, am tot citit diverse texte. Mai echilibrate sau mai vehemente, mai obiective sau dimpotrivă, mai sentențioase sau mai neutre - dar ideea comună care se desprinde din cele mai multe este aceea a ambițiilor greșit direcționate care pot distruge și a tentativelor de a motiva, care, deși bine intenționate și menite să construiască, uneori nu fac decât să dărâme.
”Tu poți mai mult”. ”Sunt sever cu tine și am pretenții tocmai pentru că știu că ești capabil”. ”Poți, dar nu vrei”. ”Nu există 'nu pot'” și alte variațiuni înrudite. Vă sunt cunoscute aceste refrene?
Pe mine m-au urmărit toată copilăria și adolescența - ba chiar și-n prima tinerețe - și mi-au răpit o bună parte din bucuriile vârstei. Nu, n-am putut fi olimpică la matematică. Nu, n-am fost mereu premiantă. Și nu, n-am fost în nicio privință un copil excepțional, în sensul că n-am avut vreun talent deosebit. Problema e că nu m-a crezut nimeni.
Departe de a mă ambiționa, ”poți, dar nu vrei” nu făcea decât să mă demotiveze. De ce - foarte simplu, aveam sentimentul că orice aș face, nu este și nu va fi niciodată suficient. Nimic nu era destul pentru că, tocmai, ”știm că tu poți mai mult”.
Și dacă nu puteam? Dacă-mi atinsesem limitele? A încerca să mă-mpingă artificial dincolo de ele era și frustrant (atât pentru ei, cât și pentru mine), și inutil - ca dovadă că n-am ajuns vreo eminență, deși m-am străduit cât am, exact, putut.
Care e, până la urmă, problema dacă un copil e mediocru? Asta nu înseamnă că e mai rău, mai prost sau mai incapabil ca alții. Înseamnă doar că nu e un geniu, ceea ce până la urmă e valabil pentru covârșitoarea majoritate.
Nu este cazul copiilor care au plecat sâmbătă spre stele. Ei, din ce-am citit, chiar au fost deosebiți. Dar, îndrăznesc să reflectez, poate dacă nu li s-ar fi inoculat ideea de a se autodepăși cu orice preț... n-am fi vorbit de ei la trecut.
Desigur, mi s-ar putea spune în orice moment că de fapt greșesc și că un copil, neavând în primă fază conștiința propriei valori și capacități, trebuie ”împins de la spate” (ah, cât îmi displace pleonasmul ăsta). Dar ”împinsul” ar trebui să-și aibă de asemenea limitele lui, asta că tot vorbim despre limite. Și-am citit destule opinii potrivit cărora părinții știu ei mai bine și nu vor decât binele copiilor, convinși fiind că-n aceștia se ascund genii nedescoperite.
De fapt, în teorie e atât de simplu: copiii ar trebui să fie doar fericiți și sănătoși.
Dar numai în teorie.
Întorcându-mă la mine, de câteva zile nu mai scap de ideea că poate ambițiile mele literare n-au fost decât un foc de paie întreținut nenatural de ”poți mai mult”. Nu de alta, dar am aproape 37 de ani. Dacă într-adevăr puteam, s-ar fi văzut ceva până acum.
Și gândul ăsta mi-e atât de trist, încât aproape că nu-l suport.
Postări
6 comentarii:
Greta, am impresia ca esti prea severa cu tine. Asta una! Doi: sint sigura ca atunci cind vei dori, cind vei dori cu adevarat si vei avea o idee de roman, o vei pune in practica. Indiferent la ce virsta. Si stii de ce? Pentru ca n-ai abandonat niciodata scrisul. Blogul asta e un exercitiu de stil pe care-l practici constant, fiecare post are o introducere, un cuprins si o incheiere, este o mini schita. Incearca sa-ti fixezi scrisul unui roman ca un ideal, asa cum ai facut cu "stii-tu-cine". Curaj!
Jual
de accord cu Jual in tot ce a spus, esti prea severa cu tine. Cred ca nu ai gasit momentul potrivit sau nu a venit inca. Keep trying!
Tata a fost cel cu acest spirit de competitie: cum sa fie cutarica mai bun ca tine, poti dar nu vrei! noroc cu mama draga de ea, ca mereu ne-a incurajat, spunandu-ne ca nu conteaza ce vom ajunge, important e sa fim sanatoase si fericite. Ah si sa plecam in lumea larga sa o vedem ca ea vine la noi sa ne vada (plang mereu la amintirea asta, pt ca sunt departe de ea si mi-i dor tare).
Copiii mei vor face ce isi vor dori, ii voi incuraja sa fie liberi si fericiti.
PS: te-am visat azi noapte, erai atat de zambitoare si straluceai cumva prin zambet! asa iti doresc sa fii!
cris
Cât de frumos mi-ai scris, Jual și cât de bine-mi fac cuvintele tale, pe care le tot recitesc periodic, pentru că-mi sunt ca un fel de leac :) Îți mulțumesc din tot sufletul, ai exprimat exact esențialul spunându-mi că ar trebui să-mi fac din scrierea unei cărți un ideal spre care să tind. Așa voi face. Și dacă e să fie... va fi :)
Încă o dată, mulțumesc!
Vai, Cris, ce suflu de optimism mi-a dat visul tău!! :) Asta cu atât mai mult cu cât ieri am avut un fel de discuție de feedback cu șefa aia mare (care a preluat departamentul de la Musiu Șarl) și-aveam oarece emoții - dar a decurs excelent, nesperat de bine aș spune. Și înainte să mă duc la discuție, m-am gândit inclusiv la visul tău... :)
Si ai mei si-au dorit un copil exceptional si s-au trezit cu un copil normal. Mereu m-au impins de la spate, dar cu cat ma impingeau mai tare cu atat opuneam mai multa rezistenta. Si eu am crescut si trait (mai traiesc si acum) cu sentimentul ca nu sunt destul de...... Pana la urma avea dreptate Magritte cand a zis La liberté, c'est la possibilité d'être et non l'obligation d'être.
Cred că toți părinții își doresc în sinea lor un copil excepțional, nimic rău în asta... Problema e ce fac în cazul în care se pomenesc cu unul normal, așa cum suntem cei mai mulți dintre noi. Te-nțeleg și-mi pare tare rău că ai trecut și tu prin asta. Sper ca într-o zi să ajungem, și tu și eu, să înțelegem că n-om fi excepționale, dar suntem grozave! :)
Trimiteți un comentariu