Suntem plini de drepturi, ca pisica de purici

Asta e una dintre extrem de rarele ocazii când pun titlul unui articol fără să fi scris măcar un rând din el. Propoziția din titlu e gândul care-mi tot trece prin cap de ieri, de când am citit pe Facebook niște postări pline de revoltă legate de faptul că începând de mâine se va impune (și) în România obligativitatea de a-ți furniza datele personale când mergi la o terasă. În articolul ăsta e prezentat totul în detaliu. Ideea fiind desigur aceea ca, în eventualitatea în care cineva care-a fost acolo e depistat pozitiv, să se poată investiga și trimite la testare pe toți care-au fost prezenți la terasa respectivă, în acea zi. 

De ce am zis că ”și” în România - în alte țări se procedează așa de câteva săptămâni deja, v-am povestit cum a fost la coafor. Și am avut aceeași experiență și la terasa la care am mâncat când am fost săptămâna trecută în stațiunea de la Marea Nordului. 

Evident, la ai noștri ca brazii... stupefacție și maximă indignare. Care sunt ei cetățeni europeni și AU DREPTURI.

• Ni se iau datele, săriți! Sigur le vor folosi în alte scopuri! Nino-nino!

• Asta nu e decât o scuză ca să ne dea și mai multe amenzi, dom'le.

• Ne trec în registre că bem o bere! Abuz! 

• Nu ne mai ducem la terase! Boicotăm!

Da' n-aveți decât să boicotați până poimarți, îmi vine mie să le zic. Numa' bine, mai puțini nătărăi în spațiul public... 

Pardon, nătărăi CU DREPTURI.
Reversul e că proprietarii teraselor (și, prin ricoșeu, angajații lor) vor avea de suferit, fiindcă ei au nevoie de consumatori ca de aer; eu sper totuși că nu-s foarte mulți de-ăștia care vor să aibă numai DREPTURI... 

Evident, în condiții normale, o asemenea măsură ar fi un abuz și indignarea vajnicilor cetățeni ar fi absolut justificată. Dar situația în care ne regăsim de vreo 3 luni poate fi considerată oricum, numai normală nu. Și am convingerea că, în condiții care vizează sănătatea publică și, extrapolând, siguranța națională, măsura asta își găsește justificare legală.

Am încercat și eu să le elucidez câtorva dintre ei de ce se face asta. Adică nu-s nici eu tocmai încântată de ideea de a-mi da numele și numărul de telefon (atât s-a cerut la terasă), eventual și adresa (cerută la coafor). În același timp însă, dacă m-am aflat în proximitatea unui om testat pozitiv, personal mi-aș dori să știu asta, ca să mă testez. Și fără aceste date, nu aș avea cum să aflu.

”Eu o să dau date false”, a anunțat unul, bubuind plin de demnitate de marea-i inteligență. Ce să zic... dacă atâta te duce mintea, atâta faci. N-am ce să comentez mai mult. 

Tot citindu-i pe-ăștia cotcodăcind că AU DREPTURI, ajung la concluzia că de fapt deviza lor e ceva de genul ”eu lupt pentru dreptul altora de-a se îmbolnăvi (eventual de-a rămâne cu sechele sau chiar de-a muri), din cauza unor inepți ca mine”.

Și nu înțeleg.... se iau tot mai multe măsuri de relaxare, dar cuvântul de ordine este TREPTAT. Azi un pic, mâine mai mult, săptămâna viitoare și mai mult. Bunăoară se redeschid plajele, terasele, s-a eliminat declarația pe proprie răspundere. Se fac pași, puțin câte puțin. De ce nu au deloc răbdare? Ce naiba-i mână așa, ca pe niște oi zănatice? Că vai, de ce nu ne lasă să stăm la terasă câte zece persoane la aceeași masă, ci numai câte patru. De-aia! Acum o lună nu v-ar fi lăsat decât câte doi, dacă nu puteați dovedi că locuiți în aceeași casă.

E chiar atât de greu să pricepi - și să respecți! - niște reguli care de fapt te ajută și pe tine, Ionică cel Viteaz și colcăind de DREPTURI, să fii în siguranță?

Edit:
Nu pot să nu v-arăt asta. E vorba de o doamnă ceva-politician de la PNL, nu știu exact cu ce se îndeletnicește... care, pe tema acestor măsuri de colectare a datelor în vederea unei eventuale anchete epidemiologice, cuvântează astfel:
” E vremea ca acest virus să fie considerat 'de-al nostru' și să trăim sau să murim cu el, dar liberi.”

Liberté , Egalité, Prostié 🙄

”Breșă” de-o zi în Home Office

Ce ți-e și cu izolarea asta.... rămâi fără pic de inspirație. Nu c-aș mai fi fost eu deosebit de vrednică nici înainte, dar orișicât. Acuma nu mai sunt nici cât eram odinioară. 

(Chestiune care, la drept vorbind, mă agasează.... Mai citesc unele bloguri ai căror autori sunt în continuare în izolare și nu pricep de unde au oamenii ăștia inspirație de scriu aproape în fiecare zi, deși ei nu ies decât până la cumpărături? Cred că de fapt asta nu e decât încă o dovadă că nu sunt atât de înzestrată pe cât aș fi putut crede la un moment dat). 

'n fine. Ieri s-a petrecut o abatere de la ceea ce-a devenit cotidianul meu, în sensul că m-am dus la serviciu și-am zis să vă povestesc primele impresii după ”scos capul de la cutie”. 

(Nu, n-am terminat cu Home office-ul. Pentru că merg cu transportul în comun, șefu' consideră că e încă prea riscant. Cică de la începutul lui iulie, dacă n-o ia razna situația până atunci. Ieri m-am dus la birou pentru că urmau să ne viziteze niște clienți și un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu, că ar putea fi interesant și constructiv). 

Și deci m-am dus. Nu dădeam pe-afară de încântare, dar fie vorba-ntre noi, nici n-am știut când s-a dus ziua. Asta deși m-am trezit la 6 în loc de 7:30, not cool. Dar. Altfel e totuși la birou, cu toți colegii, mai schimbi o vorbă, te mai miri ce bătut în cap e cutărică, ”aaaa, stai că mi-a scris și mie bazaconii”, hahaha, altfel trece timpul și parcă ai și spor mai mult. 

Da... știu că aparent asta contrazice articolul în care preamăream Home office-ul, dar numai aparent. Reiterez faptul că m-am dus numai o zi. Tot ce-am scris acolo rămâne valabil.

Nu, nu au sosit creveții, în caz că vă-ntrebați. 

Pe drumul de întoarcere a fost ciudat tare. Era oră de vârf (trecut de 17, când foarte mulți oameni ies de la muncă), dar metroul era aproape gol. Nici măcar nu erau toate scaunele ocupate, și merg destul de mult, schimbând și metroul - practic ”tai” orașul în două. S-ar zice că asta-mi oferă o perspectivă destul de realistă. Nu prea dă lumea-n brânci să revină la muncă, lucru cert. 

M-am bucurat mult să revăd centrul, fie și numai de la geamul metroului. Chiar îmi fusese dor.

Altminteri, nu am observat ca lumea să se fi destins - sau relaxat, cum se spune acum - prea mult, deocamdată. Pe peron nu poartă cu toții masca (în metrou da, este obligatoriu și la difuzoarele din stații rulează cu regularitate un avertisment în acest sens), dar păstrează distanța, se uită unii la alții cu suspiciune în priviri, sunt încruntați și pierduți în gânduri. 

Poate e mai bine așa. Nu cred că excesul de optimism ne-ar face vreun serviciu. 

N-am nicio concluzie. A fost ciudat și-aseară eram frântă de oboseală. Dar cred că totuși nu-mi va fi prea greu să mă reacomodez. Deși de lamentat nu sunt deloc sigură că n-o să mă jelesc pe-aici, măcar în prima săptămână 🙄

Astăzi, despre mare, parfumuri și culori

După mai bine de două luni de izolare, timp în care am ieșit doar la cumpărături, chestiuni legate de serviciu (jupânul, că eu mă desfășor în home office, după cum știți) și plimbări în solitudine - în rezumat funcționând pe modul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta” - joi, când a fost liber în Germania, ne-am încumetat la o scurtă excursie într-o stațiune de la Marea Nordului, pe nume Bad St. Peter-Ording.

Ca impresie generală, aș spune că parcă-parcă începem să ne întoarcem la... nu aș zice ”la normalitate” neapărat, având în vedere că normalul e o chestiune relativă; dar la banalul cotidian.

Stațiunea era destul de aglomerată, iar oamenii - atenți și grijulii. Păstrau distanța, dacă erau în mers nu purtau masca (o țineau pregătită), însă o puneau când se așezau la vreo coadă. Și-n timp ce stăteau la rând păstrau de asemenea distanța între ei.

În zare se vedea marea, de-al cărei miros, sărat și inconfundabil, nu ne mai săturam. Nu se văd prea mulți oameni în imagine, dar plaja era, totuși, mai aglomerată.

Îmi fusese atât de dor de ea, de imensitatea ei, de pacea pe care o inspiră, de sentimentul de libertate pe care numai pe țărm îl poți regăsi...

Copiii înălțau zmeie, un băiețel căra, cu simț de răspundere, o găletușă cu apă, iar cățeii alergau extaziați pe nisip. Ai fi putut crede că nu s-a întâmplat nimic și că de fapt paranteza ultimelor două luni și jumătate nici n-a existat. 

De la plajă ne-am dus la o plimbare prin stațiune. E un loc oarecum mai exclusivist, în sensul că e plin de case de vacanță (care se pot închiria, cu prețuri aflate în medie cam la 800-1.000 de euro pe săptămână), așadar arată îngrijit și pitoresc, iar unele case erau splendide.

Poate și de unde zilele astea recitesc povestiri și romane de Agatha Christie, mie casele astea mi-au evocat atmosfera unui sat englezesc autentic. Îmi doresc să vizitez cândva măcar unul.

Și pentru că tot menționasem în titlu culorile....

Eu iubesc floarea de liliac, am mai zis asta. Aș fi cea mai fericită să am așa ceva în vază, dar nu se găsește de cumpărat, iar din copac nu vreau să rup. Așa că mă mulțumesc să admir arborii - și din fericire, unde locuim avem câțiva care sunt o adevărată încântare. 

În apropiere de casă îl avem pe ăsta...

Și chiar sub balcon, unul alb. Răspândește un parfum pe care nu mi-aș dori decât să-l port permanent cu mine 🙂

Ieri l-am fotografiat din balcon și pe vecinul lui, un trandafir galben atât de frumos încât nu-mi pot lua ochii de la el:

Am marea aproape, am liliac și am și bujori albi (în vază. De la florăria din apropiere, care e un mic colț de Rai și pe care o voi vizita săptămânal, acum că am descoperit-o). Dacă aș mai avea și lăcrămioare, aș fi pe deplin satisfăcută. 

Status Dentist: ✅, Status Coafor: ✅

Citind-o mai devreme pe Miruna, am realizat că am ”bifat” cele două programări, exact în ordinea la care face și ea referire: stomatolog (în urmă cu 3 săptămâni) și azi, coafor. Orice conexiune cu faptul că mă simt din nou om nu este deloc întâmplătoare 🙄 În fine, glumesc, da' nu de tot.

(Se impune precizarea că aici în land nu a fost lockdown, iar cabinetele stomatologice au funcționat la parametri normali - cu măsurile de precauție de rigoare, cum ar fi dozatoarele cu dezinfectant la intrare și faptul că toată lumea poartă permanent măști, inclusiv în afara cabinetelor).

La dentist a fost prima vizită de când m-am mutat (precedenta fiind în iunie anul trecut, înainte de-a părăsi Bayreuth). Având în vedere lucrările destul de serioase din intervalul 2017-2019 (implanturi, plombe, controale și curățat profesional regulat), precum și faptul că nu depășisem intervalul recomandat de jumătate de an între controale decât cu patru luni, mă legănam oarecum în iluzia că totul e ok și n-am nimic de făcut în afară de curățat.

Vezi să nu. La controlul de după curățat s-a terminat cu legănatul și cu iluzia.

- Aha, Frau N., aici aveți o carie, uite încă una, aici pare de asemenea să fie ceva dar nu se vede clar, hm, să facem o radiografie.

Facem.

- În mare e totul ok, dar aveți nevoie de trei plombe și două coroane. 

Ce zicea? Că-n mare e ok? Cu multă indulgență, poate. Sau om fi dând sensuri diferite lui ”ok” ăla.

Am rezolvat plombele într-o singură ședință (pentru că n-aveam chef să-ntind pelteaua), coroanele urmează.  Oh boy, what a joy 😏

(Și nici măcar consolarea unui dentist gen Alain Delon, asemeni celui pe care l-am avut ani de zile în Bavaria, n-o mai am. La cabinet lucrează un cuplu și-am fost repartizată la ea, meh. Aș fi putut solicita programare la el, dar mi-a fost nu-știu-cum 😒).

Că veni vorba - ați observat că stomatologii tind să se comporte precum meseriașii ”pfff, ce-a făcut aici colegul dinaintea mea”? Mă rog, n-o zic ei chiar așa, în sensul că formulează mai diplomatic, dar ideea cam tot aia e.

Într-o notă mai veselă, azi am răzbit la coafor. Previzibil, n-a fost ușor să obțin programare, iar cea mai recentă se anulase întrucât salonul fusese închis timp de o lună și jumătate. Ladies, cred că mă înțelegeți când vă spun că nu-mi mai suportam podoaba capilară. Vorba vine, că nu prea mai era podoabă. Rădăcini crescute peste pragul meu de toleranță, vârfuri despicate, prea lung pentru a-l mai suporta pe umeri, dar prea scurt pentru a prinde o coadă din care să nu lunece șuvițe... grrr). 

La coafor au mai multe reguli, care mi s-au comunicat când am sunat pentru a mă programa:

- purtarea obligatorie a măștii;

- completarea obligatorie a unui formular cu datele personale (nume, adresă, număr de telefon și data programării), pentru ca-n eventualitatea că e cineva diagnosticat cu parascovenia, să fie contactați toți care-au fost la salon în ziua respectivă, în vederea testării;

- fără servicii din partea casei (adică fără apă sau cafea și fără reviste).

Măsuri de bun-simț, consider eu. Dar nu toată lumea e de părerea asta; coafeza mi-a povestit că au avut clienți care-au refuzat să poarte masca, nu voiau să-și dea datele și li se părea scandalos că nu primesc ”nici măcar un pahar de apă”. 

”Asta deși am explicat fiecărui client în parte, când a dat telefon să se programeze. În final au acceptat toți, când li s-a spus că numai așa pot beneficia de serviciile salonului”.

Mde. Peste tot sunt și de-ăștia... 

(și da, inclusiv teoria conspirației vaccinului și-a Cincigeului e răspândită aici. Păi ce, nemții or fi mai cu moț?)

Update și o primă concluzie de(spre) izolare

Azi ar fi urmat să vă povestesc despre prima zi ”în lumea de afară” după între timp exact două luni de izolare, dar nu e cazul. Șefu' a decis vineri că ”ai fi un pericol pentru colegii tăi”, având în vedere că aș călători cu metroul. Teoretic aș putea merge cu mașina, dar: a) jupânul are nevoie de ea peste zi, de cele mai multe ori neprevăzut și b) nu văd de ce să tai în fiecare zi marele oraș în două, petrecând cea mai mare parte a timpului pendulând între semafoare, consumând benzină și suprasolicitând frâna și ambreiajul, ca să nimic. Metrourile sunt aproape goale fiindcă lumea continuă să lucreze remote, dar bine, dacă-s periculoasă, stau acasă și basta. Nu dădeam oricum în brânci de entuziasm la ideea de-a reveni la birou.

Pe de altă parte, astăzi cred că a fost prima dată când nu prea m-am simțit bine, fizic vorbind. Nimic special, doar o stare de disconfort. E o apăsare, un ceva care nu e... cum ar trebui să fie. Dar nu mă plâng, departe de mine asta. Am mai spus-o, în comparație cu foarte mulți alții noi suntem norocoși. Am stat un pic să-mi imaginez cum ar fi să mă duc prin Hamburg și mi-am dat seama că foarte probabil ar fi... ciudat. 

Încă nu îndrăznesc să mă aventurez. Mi se pare prea devreme și am sentimentul că mi-aș forța norocul. În același timp însă, am senzația că de ce stau mai mult acasă, de ce mă dezobișnuiesc de ideea de... a ieși. Poate e stupid, însă așa simt deocamdată. Cert e că voi avea nevoie de ceva timp pentru reacomodare.

Chiar așa, că tot vorbim despre asta  - voi v-ați reluat activitatea? Dacă da, cum vă readaptați?

Cu toate că e prematur pentru concluzii m-aș hazarda să conchid că, pentru mine, izolarea a avut și continuă să aibă și o parte bună: stau de două luni aproape în permanență cu omul și nu ne-am plictisit unul de altul, nu ne-am agasat reciproc, nu ne-am certat. După trei ani în care am locuit în orașe diferite și ne-am văzut doar la câteva săptămâni, pentru mine e o bucurie permanentă să fim împreună, să-l aud în camera cealaltă, să ne ”întâlnim în bucătărie” (gluma noastră preferată de când ne-am mutat în casa noastră, cea mai mare dintre toate locuințele noastre de până acum) și să știu că e la câțiva metri distanță, chiar dacă fiecare lucrează în altă încăpere.

In other news, Patraulea e bine; vă trasmite salutări. Tot prin sufragerie se preumblă, tot n-a făcut pânză și tot singur e. Cred că ne-am pricopsit cu un păianjen filozof (probabil de la faptul că e celibatar i se trage. L-am fi putut boteza Socrate, acum că mă gândesc). 

De-ale cotidianului: gusturi bune românești și un musafir octopod

Spre deosebire de mulți emigranți, noi nu (mai) tânjim după mâncarea românească, respectiv nu ne îndopăm cu disperare când ajungem în țară. Sigur că ne plac micii pe grătar (aici nu avem voie să facem grătar pe cărbuni; doar în curtea proprie, dacă am avea), sarmalele, ciorba de perișoare cu legume din grădină, salata de vinete și varza călită la ceaun, dar nu e ca și cum nu mai putem de dor. Ne-am adaptat specificului țării în care trăim de aproape 13 ani (eu) respectiv 17 (jupânul) și credeți-mă că se găsesc și aici destule bunătăți irezistibile pentru papilele gustative și nu tocmai amabile cu domnul colesterol.... (numai dacă mă gândesc la celebrul ciolan bavarez de porc... rezon!).

Așadar. Fără a putea spune că ne e dor de mâncărurile românești, vinerea trecută am dat o comandă - mai mult din curiozitate - la un magazin românesc online. 

Cum ziceam, a fost mai degrabă din curiozitate și din dorința de a mai varia bucatele zilnice - și am avut o surpriză foarte frumoasă. Și plină de calorii, dar asta era deja asumat.

Am luat cașcaval afumat, un borcan de zacuscă, zece pungi de pufuleți, halva, cârnați, un plic de ”Borș Magic”, 2 borcane de muștar Tecuci, o sticlă de sirop concentrat și una de vin. 

Luni ne-au sunat să ne spună că pachetul este pregătit de expediere, dar nu mai au pe stoc vinul pe care îl comandaserăm; suntem de acord să ne trimită un altul în loc, la același preț? Da' bineînțeles. 

Marți a ajuns pachetul, IMPECABIL ambalat, inclusiv cu gheață pentru cârnați (care erau oricum în vid); sticlele - ambalate invidividual, atât în folie cu bule cât și într-un carton grosuț; cutia ”căptușită” cu folie din belșug, toate cele intacte. Serios, un ambalaj atât de bine și atent făcut n-am pomenit la nicio altă comandă dată vreodată.

Aceasta e prada. Bună pradă, vă spun. Sper să reziste oamenii ăștia în business, că pe noi ne-au câștigat de clienți.

Dacă locuiți în Germania și-aveți chef de ceva ”ca acasă” sau dacă aveți cunoștințe care și-ar dori, iată site-ul magazinului: https://www.magazin-romanesc.de/

Au foarte multe produse ispititoare, data viitoare cred că ne aventurăm la niște șorici, mmm.... 

În altă ordine de idei și apropo de nimic, vă informez că-n urmă cu vreo câteva zile am descoperit un păianjen pe tavan. E mic și tenace, dă ocol sufrageriei de-l găsim mereu în altă parte (dar numai pe tavan; în privința asta e consecvent) și pare să se simtă foarte bine. N-am idee din ce trăiește, că pânză n-a făcut, deci nu prinde musculițe; o avea el resursele lui, de care prefer să nu știu nimic. 

”Dă-l afară”, am ordonat cu vitejie. 

”Mi-e milă de el”, veni răspunsul prompt. ”Lasă-l în pace”.

Oh well. Câtă vreme nu face pânză și nu apare în dormitor, treacă de la mine. Dar dacă-l prind în flagrant, nu-l iert. 

Până una-alta, ne uităm în fiecare seară după el; l-am adoptat, cum ar veni. 

Și l-am botezat. Se numește Patraulea.

Cinci motive pentru care-mi va fi dor de Home Office

Dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut e vorba ca săptămâna viitoare să-mi reiau lucrul la birou, după exact două luni de când lucrez de acasă. Perspectivă care nu prea mă încântă, ca s-o zic pe-aia dreaptă.

Da, sigur că-mi va prinde bine să ies din nou și să revin la normalitate, dar nu cred că am dus atât de tare dorul metrourilor care au mai mereu probleme (de ordin tehnic și nu numai), încât să mă bucur. A lucra de acasă se potrivește foarte bine cu firea mea introvertită și-am ”inventariat” o mulțime de avantaje, la care nu fără părere de rău voi renunța.

- Dimineața mă ridic agale din pat pe la un 7:40 cinstit și am timp berechet 20 de minute pentru toaleta matinală, pentru a mă schimba într-o ținută casual (nu port haine ”de zi” în casă, dar nici în pijama nu stau) și pentru a-mi pregăti cafeaua. La ora 8 sunt online, fresh ca o lăptucă. De săptămâna viitoare va trebui să mă trezesc cel târziu pe la 6:15 ca să prind metroul de 6:54 și - dacă am noroc să circule conform programului - la 8 sunt la birou...

- Cu unele excepții, îmi gestionez timpul cum vreau și mă pot relaxa mult mai bine. Pot lua pauze de 5-10 minute când îmi ”fierb” creierii, fără să se uite ciudat vreun coleg sau șefu'. Deși, nu-i vorbă - compensez apoi, cred că-n astea 2 luni dac-am avut cel mult vreo 2-3 zile în care să fi lucrat 8 ore. De regulă tind spre 9 și peste (recordul a fost de 12 ore. De la 8 la 20. Cu mâncat de prânz în fața calculatorului. Am zis că-mi iese sufletul în ziua aia...). 

- Vreau cafea bună? Am chef de-un biscuit, o banană sau o bucățică de ciocolată, hrană pentru nervi și energie pentru creier? Bucătăria e la 2 pași. La birou s-a zis cu luxul ăsta, că nu m-oi căra cu frigiderul după mine în fiecare zi. 

- O ședință plicticoasă pe Skype, la care trebuie să iau parte că ”așa se face”, dar pe o temă care nu mă privește? Îmi închid microfonul ca să nu se audă țaca-paca în taste și răspund tacticoasă la mail-uri de rutină (care nu m-ar solicita prea mult, astfel încât să rămân un bob atentă și la ce se discută în covârșitor-de-importanta ședință). Dacă mă interpelează totuși careva deschid microfonul, cuvântez, după care-l închid iar și-mi văd de treabă. 

- Îmi vine mult mai ușor să lucrez o oră în plus, știind că nu am de mers apoi altă oră (minimum) cu metroul. Senzația de ”sunt stăpână pe timpul meu” e cumva mai pregnantă.

În ansamblu, sunt mult mai puțin hăituită și mă odihnesc mai bine. Trece altfel timpul, iau pauză de prânz jumătate de oră, mai schimb o vorbă cu jupânul, îmi întind oasele când amorțesc... Știu că pentru mulți oameni s-a dovedit dificil să lucreze de acasă, dar mie mi se potrivește genul ăsta de muncă și prevăd c-o să mă smiorcăi serios vreo săptămână-două, până-mi reintru în ritm...

PS: și m-aș lipsi fără regrete de plăcerea de-a face cunoștință cu creveții (care e posibil să apară într-un final glorios, că-ntre timp cred c-au ajuns la pubertate deja...) 🙄

 

După 25 de ani, mi-e zâmbet și mi-e bine 🙂

Să tot fie cel puțin vreo două săptămâni de când mă tot gândesc dacă și cum să scriu astăzi. De ce anume tocmai astăzi - pentru că e o zi specială, un... jubileu, ca să spun așa.  

25 de ani. 

Când s-au împlinit 20 am scris destul de detaliat, aici. Și la vremea respectivă nu doar am scris, ci am retrăit, am ”ars”, am lăsat să iasă la lumină ce mai rămăsese de ieșit - eram în plină terapie, așa că a fost un subiect central în săptămânile alea - și parcă am și bocit nițel (asta nu-mi mai amintesc exact, ceea ce aș putea conchide că de fapt e de bun augur). 

Cum spuneam. Azi nu știam ce să scriu, ba voiam ba nu voiam, așa că m-am tot învârtit, m-am gândit și m-am răzgândit și până la urmă am realizat că nu mai e nimic de scris pe tema asta. Și asta e cel mai bun lucru cu putință. Nu mai am ce scrie pentru că nu mai e nimic de exteriorizat, nimic de ”prelucrat”, mi-e pace în suflet și mi-e bine așa cum sunt.

Și la drept vorbind, cred că pe undeva sunt și mândră de mine că m-am descurcat cu așa ceva. 

(La naiba, asta sună ca una din motivaționalele de duzină care ne-au invadat pe toți în ultimele luni; dar, dacă ați citit textul scris cu cinci ani în urmă, veți fi știind că e vorba de mult mai mult decât atât).

Drept pentru care, astăzi:

- mi-am zis ”La mulți ani”, pentru că-n fond 10 mai 1995 a fost ca a doua zi de naștere;

- mi-am băut cafeaua și am inspirat adânc parfumul de liliac; ador florile lui și acum am norocul unui liliac alb chiar sub balcon; 

 - am citit pe nerăsuflate o carte de Agatha Christie care, în mod inexplicabil, îmi scăpase până acum (”A Pocket Full of Rye” - unde mai pui că e și cu Miss Marple, ar trebui să-mi fie rușine) și acum mă aștern să recitesc ”Evil Under The Sun”, pe care-am citit-o în adolescență și pe care am uitat-o de-atunci (asta e cu Poirot și, dacă de Miss Marple s-ar cuveni să-mi fie rușine, când e vorba de Poirot ar trebui să mă ascund sub masă și mai multe nu). 

Ce-mi veni, poate vă-ntrebați - recent m-am apucat de citit ”Agatha Christie's Secret Notebooks”, unde sunt analizate cele nu mai puțin de 73 de caiete de notițe ale scriitoarei. Și cum desigur că se fac tot soiul de referiri la cărțile ei, îmi dau seama că am uitat unele povești, așa că e un prilej foarte bun să mi le reîmprospătez. 

În paralel citesc și o carte mai grea, de natură să răscolească emoții și să vindece, chiar dacă pentru asta e inevitabil să apese unde doare mai tare, mergând direct la sursă:  ”Privind Înăuntru”, de Petronela Rotar. 

Dar astăzi, nu e despre emoții și despre cum a fost greu. Astăzi e despre cum e bine, soare, cu aromă de cafea și parfum de liliac alb și cu o poveste captivantă. Précisément, mes amis, cum ar zice Monsieur Poirot (care deja își răsucește contrariat celebrele sale mustăți, întrebându-se pe unde-oi fi dispărut de l-am lăsat singur...). 

După cum se vede, mi-au fost necesari foarte mulți ani, dar mi-e bine; poate că-n alte condiții și cu mai mult sprijin mi-ar fi fost mai repede bine, însă după cum se spune, toate se întâmplă cu un motiv și dacă așa a fost, se numește că așa a trebuit să fie 🙂.

Cinci lucruri ciudate despre mine (Blog Challenge 29)

Știți de când amân și tot amân leapșa-foileton? De anul trecut din iunie. Asta fiindcă penultima temă - ”Cinci lucruri ciudate care-mi plac” nu mă stimula deloc, dar chiar deloc. Habar n-am de ce. Sau de fapt, știu - pentru că mi se părea dificilă, aproape de nefăcut. Nu mă puteam gândi la nimic ciudat care să-mi placă, și cu-atât mai puțin la cinci lucruri.

Drept pentru care am conchis că adaptez tema și fac un borș dintr-însa. Borș de chestii ciudate, deci asortat, dar totuși... borș. Oricum, din ce-am băgat de seamă, nu e niciun blogger care să fi dus leapșa asta până la capăt, așa că-mi permit dezmățul 😀

Așadar, păzea că-ncep.

- când eram mai tânără (cam pe la vreun 24-25, ehei, fost-ai lele cât ai fost...) îmi plăceau crenvurștii cu sos de usturoi. Pentru mine chestia asta era o adevărată delicatesă. Orice om cu toate țiglele prezente pe casă mă privea pe bună dreptate ca pe-o ciudățenie și nu de puține ori mi s-a atras atenția că de fapt crenvurștii se consumă cu muștar. Serios? Nici că mi-ar fi dat prin cap 🙄

Între timp nu-mi mai plac în combinația asta. Am îmbătrânit și m-am banalizat. Și de fapt nici nu prea mai mănânc crenvurști.

-  când aveam 19 ani, i-am scris o scrisoare lui Pierce Brosnan. Adresa era de tipul ”P.O. Box”, așadar destul de greu de crezut că avea să primească epistola, dar nu m-am lăsat descurajată. Am compus cu atenție și migală, i-am povestit detaliat cât de mult îl admir din adolescență și l-am rugat să-mi trimită o fotografie cu autograf. Și, pentru c-am vrut să mă dau profundă și (credeam eu) să mă diferențiez de marea de gagici care-i scriau, am adăugat că-l admir pentru că e un tată extraordinar. Mă iau cu mâinile de cap când îmi aduc aminte :))

Din fericire, am toate motivele să cred că n-a citit niciodată inepțiile mele. Pentru că de răspuns, nu mi-a răspuns. Da' eu și-n ziua de azi păstrez un miiiiic crush pentru el în suflet. Nostalgiile tinereții, mde 😊

- pe la vreo 16 ani ajunsesem la concluzia că probabil sunt reîncarnarea Agathei Christie. Doamne, cât de psycho sună chestia asta. Dar scriam proză scurtă, în special nuvele polițiste (care, pentru vârsta, experiența și nivelul lecturilor de atunci, nu erau deloc rele - scuzați lipsa de modestie) și eram convinsă că o să public multe cărți, o să creionez personaje pe care cu trecerea timpului le voi individualiza tot mai mult... Eh. Nu toate visele se împlinesc. Și cu-atât mai puțin cele care nu aveau decât o firavă legătură cu realismul. Ok, recunosc. O deosebit de firavă legătură 🙄

- asta chiar că e o chestie ciudată: ne uităm la serialul ”Beverly Hills 90210”. Nu ne propuseserăm asta, dar după ce-am revăzut din nostalgie câteva episoade, ne-am trezit că ne-a prins acțiunea și că am face bine să-l terminăm, dacă tot ne-am apucat... fiindcă de luat încă o dată de la capăt, clar nu-l mai luăm.
Ne place. Nu e ceva ieșit din comun, dar e digerabil. Suntem la sezonul 8 (din zece) și găsim interesant noul curs al vieții diferitelor personaje, pe care le-am "cunoscut" în postura de adolescenți și care s-au maturizat și se confruntă cu viața reală - total diferită de colegiu.

- nu cred în horoscop (decât atunci când îmi convine 😀), dar cred oarecum în numerologie. Am tot observat anumite coincidențe de-a lungul vieții, legate de anumite cifre... și erau cam prea multe pentru a le încadra pe toate la categoria ”întâmplare” sau ”autosugestie”. Dacă nu m-aș gândi că voi fi considerată ”tralala und tralala” - vorba unei foste vecine din Bayreuth, pe care-o poreclisem Frau Zgaibă și căreia i-am și dedicat câteva postări - mai c-aș scrie un articol despre asta....

(Alte) gânduri răzlețe la vreme de pandemie

1) Mă tot țin de vreo două săptămâni să vă-ntreb asta, dar m-am luat cu altele și-am uitat. Doamnelor, de când cu statul în casă și distanțarea, voi vă mai smăcuiți? Răspunzând eu cea dintâi la întrebare, am să vă spun cinstit că, hmm... nu prea. Nu tocmai. Mmm. Adevărul e că mai deloc.
Bineînțeles, nu mă refer la chestiuni care țin de igienă cum ar fi dușul, epilatul și spălatul pe dinți. Dar nu m-am mai cremuit pe corp de când eram tânără (liniște acolo-n spate 🙄). Seara mă spăl pe dinți și basta. N-am nicio motivație să mă demachiez, din moment ce nu m-am machiat. (Paranteză: într-o seară mi s-a părut că fondul de ten se uită cam ciudat la mine. Păi dacă nu m-o mai fi cunoscând, sărmanul).
Și dacă nu mă demachiez, nici nu găsesc necesar să mă dau cu cremă. Nu știu de ce mă mir că am fața ca pergamentul câteodată...  

Așa că stau cremele mele de corp și de față, și tooooot stau. Ai zice că practic distanțarea și față de ele.              

La voi cum e? (Mai) găsiți motivație pentru asta?  

2) Tot uitându-mă ce scrie lumea ”în bula mea” și nu numai, simt că mă enervez tot mai tare. Atât de mult răsfăț și atâtea mofturi nu cred că-mi imaginam ca fiind posibile, în condițiile în care întreaga planetă se confruntă cu probabil una dintre cele mai serioase crize de sănătate din epoca modernă. 

”Vai, nu mai suport să stau în casă”.

”Vai, nu suport masca”.

”Vai, copiilor le-au rămas mici hainele și n-au ce să mai îmbrace; vreți să-i ținem goi prin casă?!!”

(da, mizeria asta e pe bune; mămica respectivă era toată o revoltă și cerea să se deschidă ”de urgență” magazinele de haine pentru copii. Când i s-a spus că orice hipermarket are și un raion de haine, inclusiv pentru copii, a mai pus vreo două emoticoane scandalizate și s-a cărat). 

”Vai, nu m-am putut duce anul ăsta la mare de 1 mai”, tristețe, jale, zbucium! Asta-n condițiile în care oamenii încă mor. Cu sutele zilnic, în multe țări. Iar alte mii, sau poate zeci de mii de oameni, flămânzesc pentru că și-au pierdut serviciul. 

(E-adevărat că nu sunt deloc adepta lui ”se poate și mai rău”, dar în condițiile unei drame de asemenea amploare, chiar cred că trebuie să ne luăm seama, să ne bucurăm de ceea ce avem și să nu ne mai smiorcăim pentru niște mofturi absolut ridicole în context). 

3) Într-o zi, cineva a pus o întrebare ipotetică. Era așa:

”Dacă ar apărea un vaccin testat și omologat anti Covid, l-ați face?”

Nu vă puteți imagina ce-a ieșit acolo. Nu. Vă. Puteți. Imagina. De la ”nu mă vaccinez pentru că nu există Covid, e o conspirație ca să ne implanteze cip-uri, lasă că știm noi cu 5G-ul și cu astea”, trecând prin ”aștept să-l facă alții și dacă ei nu pățesc nimic, îl fac și eu”, ”statisticile arată că unul din 'jdemii de vaccinați dezvoltă complicații și dacă sunt tocmai eu ăla”, ”eu nu fac nici antigripalul, de ce l-aș face pe-ăsta” și ajungând la ”nu-l fac, dacă-l fac cei din jurul meu voi fi și eu protejat, deci să se vaccineze ei, eu nu risc pentru că sunt deștept și mă informez”. 

Foarte mulți au ignorat cuvintele ”testat și omologat”. Sau nu știu că un vaccin NU iese pe piață dacă nu este testat și omologat. Sau nu știu ce presupune omologarea unui vaccin. Sau, pur și simplu, nu le pasă. Să se vaccineze alții.

Atâta imbecilitate și egoism n-aș fi crezut să fie cu putință.

4) Constat că foarte mulți colcăie de certitudini. Nu contează ce zic medicii, nu contează ce spun experții în sănătate publică, nu contează ce spun unii oameni care au avut în imediata proximitate bolnavi de Covid. Nu dom'le, ei știu mai bine. Habar n-am de unde, din pomul de iarnă și din nori, dar ei știu mai bine decât oricine. Știu și cum se comportă virusul, știu și ce simptome are atât la general cât și-n cazurile particulare, știu și ce e greșit în politicile de sănătate din Papua Noua Guinee (exemplu aleatoriu, dar poate fi orice țară, nu contează, ei oricum știu tot, de pretutindeni), știu și ce culoare au chiloții Angelei Merkel (Germania le stă multora-n gât pentru felul în care gestionează criza, deși sunt și aici aproape 7.000 de vieți pierdute)... ce mai, de toate știu! Nu există nimic să nu știe ei și sunt plini de certitudini ca pisica de purici.

5) Nu mai pot cu motivaționalele, la fel de credibile ca niște decoruri de carton. Descoperă-te, petrece timp cu tine, citește, apucă-te de chestii handmade, stai în mâini, stai în cap. Frățiuer. Dacă înainte nu citeai decât etichetele de pe sticlele de șampon Kerastase, în niciun caz n-ai să te-apuci acum de literatură. Și dacă înainte de criză aveai îndemânarea și creativitatea unei maimuțe care coase goblen (ca mine, de pildă), în niciun caz n-o să-ți iasă acum să te-apuci de turnat lumânări și de modelat flori din săpun.
Nu cred că se ”descoperă” nimeni în vremurile astea. Facem tot ce făceam înainte, cu excepția lucrurilor care fac obiectul restricțiilor. Eu citesc, dar asta făceam și înainte, scriu pe blog la fel de mult (sau de puțin, depinde cum privesc) ca odinioară... și nu, nu m-am ”descoperit” 😏

Mulți spun că lumea nu va mai fi la fel după această criză. Eu cred că nu lumea se va schimba, ci felul în care va fi percepută. Pentru că pandemia a scos la iveală enorm de multă hidoșenie umană.