După 25 de ani, mi-e zâmbet și mi-e bine 🙂

Să tot fie cel puțin vreo două săptămâni de când mă tot gândesc dacă și cum să scriu astăzi. De ce anume tocmai astăzi - pentru că e o zi specială, un... jubileu, ca să spun așa.  

25 de ani. 

Când s-au împlinit 20 am scris destul de detaliat, aici. Și la vremea respectivă nu doar am scris, ci am retrăit, am ”ars”, am lăsat să iasă la lumină ce mai rămăsese de ieșit - eram în plină terapie, așa că a fost un subiect central în săptămânile alea - și parcă am și bocit nițel (asta nu-mi mai amintesc exact, ceea ce aș putea conchide că de fapt e de bun augur). 

Cum spuneam. Azi nu știam ce să scriu, ba voiam ba nu voiam, așa că m-am tot învârtit, m-am gândit și m-am răzgândit și până la urmă am realizat că nu mai e nimic de scris pe tema asta. Și asta e cel mai bun lucru cu putință. Nu mai am ce scrie pentru că nu mai e nimic de exteriorizat, nimic de ”prelucrat”, mi-e pace în suflet și mi-e bine așa cum sunt.

Și la drept vorbind, cred că pe undeva sunt și mândră de mine că m-am descurcat cu așa ceva. 

(La naiba, asta sună ca una din motivaționalele de duzină care ne-au invadat pe toți în ultimele luni; dar, dacă ați citit textul scris cu cinci ani în urmă, veți fi știind că e vorba de mult mai mult decât atât).

Drept pentru care, astăzi:

- mi-am zis ”La mulți ani”, pentru că-n fond 10 mai 1995 a fost ca a doua zi de naștere;

- mi-am băut cafeaua și am inspirat adânc parfumul de liliac; ador florile lui și acum am norocul unui liliac alb chiar sub balcon; 

 - am citit pe nerăsuflate o carte de Agatha Christie care, în mod inexplicabil, îmi scăpase până acum (”A Pocket Full of Rye” - unde mai pui că e și cu Miss Marple, ar trebui să-mi fie rușine) și acum mă aștern să recitesc ”Evil Under The Sun”, pe care-am citit-o în adolescență și pe care am uitat-o de-atunci (asta e cu Poirot și, dacă de Miss Marple s-ar cuveni să-mi fie rușine, când e vorba de Poirot ar trebui să mă ascund sub masă și mai multe nu). 

Ce-mi veni, poate vă-ntrebați - recent m-am apucat de citit ”Agatha Christie's Secret Notebooks”, unde sunt analizate cele nu mai puțin de 73 de caiete de notițe ale scriitoarei. Și cum desigur că se fac tot soiul de referiri la cărțile ei, îmi dau seama că am uitat unele povești, așa că e un prilej foarte bun să mi le reîmprospătez. 

În paralel citesc și o carte mai grea, de natură să răscolească emoții și să vindece, chiar dacă pentru asta e inevitabil să apese unde doare mai tare, mergând direct la sursă:  ”Privind Înăuntru”, de Petronela Rotar. 

Dar astăzi, nu e despre emoții și despre cum a fost greu. Astăzi e despre cum e bine, soare, cu aromă de cafea și parfum de liliac alb și cu o poveste captivantă. Précisément, mes amis, cum ar zice Monsieur Poirot (care deja își răsucește contrariat celebrele sale mustăți, întrebându-se pe unde-oi fi dispărut de l-am lăsat singur...). 

După cum se vede, mi-au fost necesari foarte mulți ani, dar mi-e bine; poate că-n alte condiții și cu mai mult sprijin mi-ar fi fost mai repede bine, însă după cum se spune, toate se întâmplă cu un motiv și dacă așa a fost, se numește că așa a trebuit să fie 🙂.