O carte slabă, un film bun, o actriță colosală

În această seară ploioasă de duminică, în timp ce România probabil ia bătaie de la Germania în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 2022, m-am gândit să vă invit la un film bun și să vă salvez timpul pe care, poate, l-ați fi planificat pentru a citi un roman surprinzător de slab.

Nu mai citisem demult o carte din categoria ”chewing gum for the brain”, prin urmare mi-am zis că un thriller juridic de John Grisham ar fi numa' bun. M-am hotărât pentru ”Negustorul de manuscrise”, apărută acum 3 ani și care promitea să abordeze subiectul mafiei din lumea manuscriselor rare. 

De promis, promitea. Problema e că am rămas cu promisiunea. După un jaf la biblioteca Firestone a Universității Princeton, care ar fi trebuit să fie plin de adrenalină, dar care pe mine m-a cam plictisit, povestea începe să semene periculos de mult cu o peltea de dude. Obișnuită fiind cu o scriitură mult mai complexă (mă refer aici la romane precum ”Firma”, ”Clientul”, ”Omul care aduce ploaia”, ”Dosarul Pelican” sau ”Și vreme e ca să ucizi”), am fost dezamăgită de însăilarea asta, care e foarte diferită de celelalte scrieri ale lui Grisham - și nu în sens pozitiv. 

Așadar, s-au furat 5 manuscrise originale care i-au aparținut lui F. Scott Fitzgerald și, cu toate că jaful a fost plănuit milimetric, unul dintre cei 5 hoți a fost atât de ageamiu încât s-a rănit la mână și-a lăsat o picătură de sânge la locul faptei. În mod convenabil, datele tipului se aflau deja în baza de date a FBI-ului, oh, cine s-ar fi așteptat 🙄 Va fi suficient pentru ca agenții să se avânte vitejește pe urmele lor, în paralel cu o societate de asigurări care asigurase manuscrisele și care, dacă acestea nu sunt găsite, va trebui să plătească Universității 25 de milioane de dolari. Asta zic și eu motivație puternică, deci societatea de asigurări trimite o cucoană să abordeze o scriitoare aflată în căutarea succesului. Contra unui onorariu consistent, dar incomparabil cu despăgubirea care-ar fi trebuit plătită, scriitoarea se va infiltra în viața unui tip care deține o librărie localizată pe o insulă și despre care se bănuiește că ar deține manuscrisele cu pricina.
Doamna se infiltrează în viața respectivului și, dând dovadă de multă hotărâre, se infiltrează și-n patul lui. Între timp hoții se rarefiază (unul moare, altul dă bir cu fugiții, doi sunt arestați din pură prostie), așa că rămâne doar unul, care... mă rog, nu vreau să dau spoilere, dar chiar nu vă recomand să vă pierdeți vremea cu povestea asta. Mai bine vă uitați la filmul de mai jos. 

”Iron Lady” (2011)

Era demult pe lista mea, fiindcă eram curioasă de jocul lui Meryl Streep (care a câștigat cel de-al treilea Oscar pentru interpretarea lui Margaret Thatcher), dar îl tot amânasem. După ce-am văzut ”The Crown” am devenit curioasă și din alte motive, așa încât într-o seară m-am instalat la vizionare. 

Filmul o prezintă pe Thatcher la crepusculul vieții, rememorându-și întregul parcurs al carierei. Atinsă de o formă de demență, are halucinații în care-și vede soțul (decedat), alternând cu amintiri din cariera ei politică. Meryl și-a făcut foarte bine temele, studiind mimica fostului prim-ministru și reproducându-i perfect accentul.

În sine, este un film biografic destul de corect, reproducând în parte discursurile autentice ale lui Thatcher, dar altminteri fără istorie și care poate ar fi trecut neobservat, dar pe care Meryl Streep l-a făcut nemuritor. Bineînțeles, machiajul și accentul au fost doar o mică parte; Meryl a ”încorporat”-o pe Margaret Thatcher, asimilându-se cu ea și în final, devenind ea. De fapt, probabil că la fel de bine l-ar putea juca și pe Churchill, dacă și-ar pune asta-n cap.
Vi-l recomand, pentru recitalul de actorie susținut de Meryl Streep. Este absolut fabuloasă în rol.

PS: îi datorez scuze lui Gillian Anderson. Tonul ei, care m-a iritat pe tot parcursul celui de-al patrulea sezon din ”The Crown”, era o reproducere foarte apropiată de realitate a tonului lui Thatcher. Cred că aș lua-o complet pe arătură dacă aș lucra cu o persoană care vorbește în felul ăla 🙉
PPS: România chiar a luat bătaie de la Germania. Păcat, dar nu surprinzător.

Fractură de logică nemțească

Edit 24 Martie:

Au revenit asupra deciziei și au schimbat modificarea, vorba ceea. Ziua de joi va fi zi normală de lucru. Mi se pare firesc, degringolada ar fi fost prea mare și inclusiv epidemiologii au spus că n-ar face nicio diferență; în tot cazul, nu în bine.
Angela Merkel și-a cerut scuze, într-o declarație care mie mi-a reamintit că trăiesc într-o țară unde politicienilor LE PASĂ. Nu tuturor, ce-i drept; dar celor mai mulți dintre ei, le pasă. De aceea respect țara asta, de aceea mă simt în siguranță aici, în ciuda poticnelilor și stângăciilor survenite în gestionarea procesului de vaccinare.
Și inclusiv de aceea sunt încredințată că până la urmă, va fi bine.
Redau declarația în engleză, sursa fiind ABC News:

“The idea of an Easter shutdown was drawn up with the best intentions, because we must urgently manage to slow and reverse the third wave of the pandemic,” Merkel said. “However, the idea ... was a mistake — there were good reasons for it but it could not be implemented well enough in this short time.”

“This mistake is my mistake alone, because in the end I bear ultimate responsibility for everything,” she told reporters. “A mistake must be called a mistake, and above all it must be corrected — and if possible, that has to happen in time.”

“At the same time, of course I know that this whole matter triggers more uncertainty — I regret that deeply and I apologize to all citizens,” she said.

 ***

Care-o mai pricepe ceva din strategia de lockdown a Germaniei, tac-su-i Einstein. Am zis! 🤬

Așadar. După aproape 3 luni de lockdown sever, în care n-au fost deschise decât supermarket-urile, băncile și farmaciile, au început ”primele măsuri de relaxare”. S-o facem în etape, treptat, înceeeet, au decretat autoritățile. De bunele lor intenții s-a ales praful încă din prima săptămână, când prostimea a dat buzna pe străzi, în mall-uri și-n parcuri, purtând masca de cele mai multe ori după chef, adică la mișto sau deloc. Prin urmare, incidența a crescut rapid la 108 cazuri/100.000 de locuitori, așa că vorba bancului, pauza s-a terminat, capul la fund.

Cel mai mare semn de întrebare era legat de perioada Paștelui (care anul acesta va fi pe 4 aprilie, adică duminica viitoare). Măsuri severe! au zbierat autoritățile, închidem tot de joi 1 Aprilie, până marți 5 aprilie. Tot însemnând tot - inclusiv supermarketuri, brutării, mezelării, farmacii, pe scurt: absolut tot. Ele ar fi fost oricum închise în Vinerea Mare și în lunea de după Paște, care sunt sărbători legale, diferența fiind că de data asta au inclus și ziua de joi. ”Cinci zile în șir ca să spargem al treilea val”, au clămpănit ei cu demnitate. 

Alooo. Planul ăsta splendid are 2 hibe majore:

1) Știind că totul se închide încă de joi, cam cum anticipați că se vor comporta oamenii? Vor aștepta relaxați să vină ziua de sâmbătă ca să meargă la cumpărături pentru masa de Paște? Sau se vor înghesui cu disperare miercuri, supraaglomerând magazinele?

2) Că tot ziceam de sâmbătă. Aaaa, păi sâmbătă deschidem, program normal. Bă, ej nebun? Nu ziceați că trebuie cinci zile consecutive ca să punem valul la respect? La ce ne ții încuiați 2 zile, ca să ne dai drumul în a treia zi? Asta e, măcar ne-am face provizii pentru 5 zile, pâine la congelator ca să se mențină proaspătă și gata, cel puțin știm o socoteală. Așa, evident că toți se vor îmbulzi sâmbătă like there's no tomorrow. 

No, asta e măreața strategie de Paște a nemților. Suspectez că valul va fi foarte impresionat 🙄

Cum ar fi trebuit trăită pandemia

De curând mi-au picat ochii pe un poem distribuit de cineva pe Facebook. Intitulat ”Vindecarea”, a fost scris de Kathleen O’Meara, o scriitoare irlandeză care a trăit în secolul al XIX-lea. Mi se pare cea mai coerentă descriere a modului în care ar fi trebuit abordată pandemia, cu tot ceea ce presupune ea. 

”Și oamenii au rămas acasă și au citit cărți și au ascultat,

Si s-au odihnit și au făcut exerciții și au făcut artă și s-au jucat

și au învățat noi moduri de a fi și s-au oprit

și au ascultat mai atent: cineva medita, cineva se ruga,

cineva dansa, cineva și-a întâlnit umbra,

iar oamenii au început să gândească altfel

Si oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau în mod stupid, periculos,

fără sens și fără inimă,

Pământul începu să se vindece,

iar când pericolul se sfârși, iar oamenii se regăsiră,

se întristară pentru morți, apoi au facut noi alegeri

și au visat la noi orizonturi și au creat noi moduri de a trăi

și au vindecat complet pământul la fel cum ei fuseseră vindecați”.

 

Lăsând la o parte prostiile care împânziseră anul trecut Internetul (descoperă-te pe tine, fă yoga, ascultă copilul din tine, dezvoltă-ți noi hobby-uri la care nu te-ai fi gândit niciodată și care nici nu te reprezintă și alte tâmpenii asemănătoare, abstracte și în mare parte inaplicabile), asta este ceea ce ar fi trebuit să facă omenirea. Să fie mai preocupată de sine și în același timp mai puțin egoistă. Să se gândească mai mult la sine și în același timp la toți ceilalți. Să fie întâi preocupată de binele comun și abia apoi de binele propriu. Pe sistemul ”pic cu pic se face marea”, altruismul fiecăruia în parte ne-ar fi dus poate, deja, la sfârșitul pandemiei - sau cel puțin la controlul ei, ceea ce ar fi echivalat cu întoarcerea la normalitate. 

În schimb, egoismul majorității a dus la milioane de morți și de vieți distruse (fie ca urmare a pierderii celor dragi, fie din punct de vedere economic, fie poate chiar din ambele motive), iar întoarcerea la normalitate încă nu se întrevede - în ciuda faptului că avem vaccinuri. Vaccinuri pe care de altfel în primă fază s-a scuipat cu dispreț (”pfff, prea devreme, nu suntem cobai, nu accept, să se vaccineze alții și pentru mine”) și pentru care acum se stă la rând pe liste de așteptare. Dar nici din asta n-am învățat nimic, noi ca omenire în ansamblu.

Eu sunt un om care înțelege foarte bine că nu toți suntem la fel, că avem nevoi diferite și care niciodată nu a încercat să-și impună punctul de vedere ca fiind unicul corect. Cu toate acestea însă, după cum am mai scris nu o dată, nu am reușit să înțeleg de ce oamenii au fost - și continuă să fie - atât de egoiști. Mentalitatea ”mie și alor mei să ne fie bine, restul ducă-se dracului” n-am reușit s-o înțeleg niciodată. Atâtea mofturi stupide am văzut în anul care-a trecut, atâtea pretexte meschine și afirmații ridicole (de la ”nu suport să stau în casă” și ”vreau la cârciumă, vreau socializare”, trecând prin ”deschideți magazinele că nu mai avem cu ce să îmbrăcăm copiii și-i ținem goi prin casă” și ajungând la acuzații de fascism și nazism, concepte despre care era evident că autorii nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă de fapt), cum nu mi-aș fi imaginat. Aș mai avea numeroase exemple, dar mă rezum la cele de mai sus, că le știm cu toții prea bine și n-aș face decât să mă enervez (din nou). 

Realitatea este că, dacă ne-am fi comportat altfel (și să ne înțelegem: mă refer la nivel global, nu am în vedere o țară anume), nu am fi depins într-o atât de mare măsură de vaccin pentru a ne putea întoarce la normalitate. Dacă am fi stat mai mult acasă, dacă am fi ascultat, dacă am fi încercat să înțelegem, dacă ne-am fi uitat mai mult la noi și mai puțin la ce fac vecina Getuța și vecinu' Pandelică.
Dar cei mai mulți s-au gândit numai la ei, iar whataboutismul a fost - și continuă să fie - în floare. Da' ceee, nici cutare nu respectă distanța, da' ceee, nici cutare nu poartă mască, da' ceee, nici cutare nu aia și nu ailaltă. Iar asta reprezintă un motiv suficient de încălcare a regulilor, de îmbulzire pe pârtie, de petreceri cu sute de indivizi și așa mai departe.

 

Pandemia a fost un test pe care umanitatea l-a picat, iar prețul se traduce nu doar în pierderile umane și materiale, ci și în felul în care vom trăi și ne vom percepe unii pe alții de acum înainte.

Neprețuite sfaturi de carieră 🧐

Atențiune, stați așa și nu mișcați. Găsit-am un articol cu sfaturi de carieră menite să te ducă departe-n viață și-am zis să vă împărtășesc și vouă. Că vorba aia, e și păcat să ții ascunse nestemate ca astea. 

Așadar, ca să reușim în viață și să fim apreciați pe plantația pe care dăm cu sapa timp de minimum 40 de ore pe săptămână, un domn consultant degrabă sfătuitor și profund cunoscător ne îndrumă să trimitem 7 E-mail-uri pe săptămână.

Luați-vă caiet și plaivaz și notați năprasnic (Haștag #NuMaiFițiSălbatici).

1. Un E-mail de mulțumire
Glăsuiește nenea cu înțelepciune: ”Cum ar fi dacă ți-ai deschide E-mail-ul într-o după-amiază și, între o ofertă publicitară și un mesaj prin care ești rugat să dai un share, este făcut sandviș un mesaj care spune, simplu, mulțumesc?”
Păi, să vedem. În primul rând, E-Mail-ul meu e deschis de când încep lucrul și până termin. Asta așa, în paranteză fie zis. Apoi, eu personal cred că m-aș enerva dacă una-două aș vedea E-Mail-uri de mulțumire. Câte unul când și când, pentru ceva mai ieșit din comun, este arhisuficient (uite de-aia agreez eu formula ”mulțumesc anticipat”). Și-n fond nu suntem la Oscaruri aici, mulțumesc familiei, prietenilor, hamsterului și purcelușului de Guineea. Să-mi fac din asta un obicei săptămânal cred că ar fi deosebit de enervant pentru destinatar(i).

2. Un E-mail către o persoană pe care o admiri
Asta mi se pare o formă clasică de lingușire, pe care n-aș putea s-o pun în practică pentru nimic în lume. Cred că admirația se poate exprima în multiple alte moduri, mai puțin stridente decât un E-Mail cu osanale. Și zic asta amintindu-mi de șeful meu de odinioară, neuitatul Musiu Șarl (pentru care am avut o admirație deosebită, ceva ce n-am mai simțit pentru nimeni de-atunci). Dacă i-aș fi trimis în fiecare săptămână un E-Mail cu lingușeli, aș fi reușit doar să-l agasez și să-l fac să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-mi dea mai mult de lucru, for a change. 

3. Un E-mail care ridică moralul cuiva
Nu prea-mi imaginez cum ar trebui să arate chestia asta (și cu atât mai puțin nu văd cum, de ce și cui aș trimite săptămânal așa ceva). Dacă un coleg are o problemă și pot să-l ajut, o fac din toată inima - și probabil asta i-ar ridica moralul, mă gândesc pe bună dreptate. Altminteri, numai așa ca să zic spun ceva acolo mi se pare pe cât de inoportun, pe atât de fals. 

4. Un E-mail către o persoană pe care abia ai întâlnit-o

”Intră în contact cu o persoană întâlnită recent la un training sau pe care ai întâlnit-o printr-un prieten comun”, mă bate autorul la cap. Așa, și să-i spun ce? Că mi-a plăcut discursul pe care l-a susținut, că-i admir munca și alte blabla-uri de-astea? Păi ne întoarcem la partea cu lingușeala, despre care tocmai ce vorbeam mai sus. Și să trimit săptămânal așa ceva? Ferească Zamolxis.

5. Un E-mail către un fost coleg de serviciu
De ce-ar fi ăsta un sfat de carieră? Doar nu stau de diplomații și politețuri de carton în timpul programului. Ca să faci networking, cică. Păi, aș zice că pentru asta ai LinkedIn, Xing și alte asemenea. Programul de lucru e ca să prestezi pentru firma care te plătește, basta. 

6. Un E-mail expediat joi după-amiaza către șef
Pff, asta-i preferata mea. Cică scopul este să-l scutești de la a-și verifica fiecare angajat în parte înainte de weekend. Eu sper totuși că nu (mai) există asemenea șefi demenți. Îmi și imaginez ce-ar zice Madam șefa de la Paris dacă i-aș da un raport (nesolicitat) în fiecare săptămână, în condițiile în care ea primește în jur de 5-600 de E-mailuri săptămânal.

7. Un E-mail trimis ție în fiecare vineri
Un fel de bilanț personal, cum ar veni. Să notezi ce-ai învățat nou, ce realizări ai avut. Vorba lui Caragiu - ”câte alune-au fost în plan, câte ai cules pe an...”. 🙄 Oh, pentru numele părților intime ale lui Merlin. 

Să ne înțelegem - departe de mine să fiu vreun Grinch al relațiilor intercolegiale și știu foarte bine cât de mult contează o vorbă bună. O colegă de la Logistică mi-a făcut ziua mult mai frumoasă doar spunându-mi: ”e o plăcere să lucrez cu tine, pentru că ești întotdeauna gata să ajuți și nu te mulțumești doar să ceri și să pui presiune, cum fac... unii dintre colegi”. Da, m-am bucurat mult să aud asta, însă dacă mi s-ar spune ceva asemănător în fiecare săptămână ar deveni o rutină, mi s-ar părea forțat și nesincer.

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”.
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”. Cât de mult ar putea ca acest cuvânt să-ți facă ziua mai bună?
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”. Cât de mult ar putea ca acest cuvânt să-ți facă ziua mai bună?
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Așa. Acum că v-am dat inestimabile sfaturi de carieră 🧐, vă doresc un weekend agreabil. Al meu se împarte între John Grisham și Barack Obama.

sursa bazaconiilor

Ceva ce aștept cu nerăbdare (Blog Challenge 30)

După mai bine de șapte ani de când am început-o, iată că într-un final apoteotic am ajuns și la sfârșitul lepșei-foileton. A fost foarte interesantă și mi-a plăcut s-o fac (deși faptul că m-am lungit atâta cu ea m-ar putea contrazice). La drept vorbind nici nu e de mirare că mi-a luat atât de mult timp s-o termin, dacă ne gândim că au fost ani întregi în care nu am scris decât un singur articol din lista ei de subiecte.

Cea din urmă temă este ”ceva ce aștepți cu nerăbdare”. Nu știu sigur dacă răspunsul meu se va încadra la fix în cerință, dar nimic nu aștept cu mai multă nerăbdare decât să scăpăm de nebunia care-a pus stăpânire de un an de zile pe viețile noastre, ale tuturor.

Am mai spus și cu alte ocazii, noi doi suntem norocoși. Ne-am păstrat job-urile, lucrăm din Home Office, veniturile nu ne-au fost afectate de pandemie, nu ne-am infectat și părinții ne sunt bine. Nici lockdown-ul de aici nu a fost din cale-afară de sever; putem ieși când vrem și anul trecut am fost într-un minunat concediu. E mai mult decât pot spune foarte mulți oameni din întreaga lume și suntem foarte recunoscători pentru asta. 

Ceea ce nu înseamnă că nu am obosit și noi, ca fiecare. Senzația de ”îngrădire” continuă să fie prezentă și am o tresărire de fiecare dată când urmăresc un film unde personajele vorbesc și se poartă normal, își dau mâna și se sărută pe obraji când se întâlnesc, nu au nicio problemă să iasă afară, în mulțime etc. Pare așa... ciudat și nefiresc, iar asta în sine e trist și apăsător. 

Recentele - și alarmantele - semne de întrebare legate de vaccinul AstraZeneca nu fac decât să adauge încă un factor de presiune, ca și cum n-ar fi fost destule deja. Dacă ne-am putea vaccina mâine, amândoi am primi acest vaccin și personal nu aș fi tocmai liniștită în privința lui. Bunul simț îmi spune că orice act medical comportă riscuri, nici măcar a lua un banal Paracetamol nu e 100% sigur, dar în situația asta parcă mi-e mai teamă decât în mod normal. Am cunoștințe care l-au făcut și mi-au povestit că sunt bine, dar atâția oameni care-au dezvoltat complicații înseamnă, cu siguranță, ceva.

În altă ordine de idei, niște ipoteze spun că nu este exclus ca la mijloc să fie o campanie de denigrare a acestui vaccin, miza fiind preconizata listare la bursă. În același timp, despre cei 23 de oameni care-au murit în Norvegia după administrarea vaccinului Pfizer (în ianuarie) nu vorbește aproape nimeni. Nici despre cazurile de deces din Spania, tot după Pfizer. Asta mi se pare foarte ciudat. Însă tot nu mă liniștește pe deplin și dacă eu și omul meu ar trebui să ne vaccinăm mâine cu AstraZeneca, nu am avea curaj s-o facem.
Sperăm ca, până ne va veni rândul, să se schimbe ceva. Să se lămurească situația cu AstraZeneca, să fie mai multe Pfizer sau Moderna disponibile, să.... of. Nu mai știu nici eu. Dar mă bucur că nu trebuie să luăm o decizie în clipa asta.

Inspir adânc. Ieri mi-am luat lalele. Sunt frumoase și dătătoare de speranță. 

Mi-am pus un concert cu Zubin, de care mi-e atât de dor... Una dintre marile mele dorințe este de a-l mai revedea dirijând, în spațiu și timp real.

O să fie bine, o să fie mâine...

Blazoane degeaba - de ce interviul acordat de Harry și Meghan mi s-a părut sordid

Doar n-am stat degeaba aseară până la miezul nopții să mă uit la interviul dumnealor (dublat, ca de obicei - o mizerie la care nemții nu vor să renunțe). Dacă tot am stat să mă uit, păi se cuvine să disec pe îndelete. Că-ntre noi fie vorba, dacă n-aș fi auzit eu însămi unele chestii, aș fi fost convinsă că sunt inventate de presă.

Să-ncep cu un disclaimer: mie chiar mi-au plăcut oamenii ăștia. Acum 3 ani am scris cu drag articolul despre nunta lor și mi-erau foarte simpatici. E adevărat că mi s-a părut ciudată retragerea din rolul de seniori ai familiei regale, dar nu am aprofundat subiectul. Viața lor, treaba lor.

Ei, dar cu interviul ăsta chiar m-au făcut curioasă, așa încât am stat să mă uit. Și ce-am auzit mi s-a părut pe alocuri ridicol, pe alocuri sordid. Cum nu intenționez să fac studiu de caz, mă voi rezuma la a trece în revistă ce am constatat și ce impresie mi-au lăsat afirmațiile lor. Din fericire, părerea mea e absolut insignifiantă; doar îmi dau și eu my 2 cents, ca atâția alții.

1. Laitmotivul interviului a fost acuzația de rasism la adresa familiei regale (”nu m-au acceptat niciodată cu adevărat din cauza culorii pielii mele”), ceea ce mi s-a părut o jalnică metodă de-a specula amploarea luată de ”political correctness” și de-a face pe victima. Aceasta inclusiv din următoarele motive:

• când slujba ta de cununie este oficiată în parte și de un preot afro-american, care slujește alături de Arhiepiscopul de Canterbury, nu poți spune că nu ai fost ”acceptată”. Prezența acelui preot la altar mi s-a părut extrem de semnificativă. Nu mai vorbesc de simbolistica faptului că Prințul Charles a fost cel care a condus-o la altar.
  

• Să băgăm la înaintare copilul, ca să creăm emoție și să stoarcem lacrimi: ”ei nu au vrut ca Archie să fie prinț”, încadrată în ansamblul smiorcăielilor despre rasism și inducând astfel ideea discriminării copilului. O minciună prostească, iar dacă ea nu avea habar cum stau lucrurile (ceea ce nu m-ar surprinde total; s-a dovedit a fi neașteptat de ignorantă, după cum voi exemplifica mai jos), Harry nu se poate să nu fi știut. În esență, e vorba de un decret dat în 1917 de regele George al V-lea, conform căruia pot deveni prinți doar nepoții care se află în linie succesorală directă la tron. Cu alte cuvinte, Archie va putea deveni prinț în momentul în care Charles va fi rege. Și cu asta basta, atât de simplu e și nu are nimic de-a face cu maică-sa (ori cu pielea ei, for that matter).
  

2. Comparația cu Diana a fost penibilă. ”Asemenea ei, nici eu nu  am știut în ce intru”. Serios? Diana era practic un copil când s-a căsătorit (avea 20 de ani), iar în zorii din 1980 ai Internetului, cu siguranță nu existau atâtea surse de informare. În contrapartidă, tu aveai 37 de ani și surse de informare gârlă. Unde mai pui că ați fost împreună vreo 2 ani înainte de nuntă. Exact ce motive ai avut să ”nu știi în ce intri”? În context, suspinele ”am fost naivă” sunt pur și simplu ridicole. 

3. ”Am părăsit Anglia ca să scăpăm de publicitatea excesivă și să ne întoarcem la viața simplă”. Muahaha. Atât de dornici de-a scăpa de publicitate sunteți, că tocmai ați acordat un amplu interviu uneia dintre cele mai mari vedete media de pe glob. Sunt fenomenal de impresionată. 🙄 Cât despre viața simplă... ce să zic, probabil trebuie să fie de-o simplitate aparte să locuiești în vilă de 14 milioane de dolari. Ascetism în toată regula, nu așa oricum.
(Că mi-am adus aminte: aveau găini. Într-o curte din spatele vilei de milioane de dolari. Viață simplă, ați reținut, da? 🐔🐔🐔).

4. ”Nimeni nu m-a ajutat, nimeni nu m-a sprijinit. Nu știam că trebuie să fac reverență în fața Reginei. Eu crezusem că doar la evenimentele oficiale se face reverență. So I was surprised as no one told me and I didn't know”.
Chestia asta mi s-ar părea obrăznicie de-aia crasă, dacă nu m-aș gândi că vine pur și simplu din ignoranță și habarnism. Cum, frate, să susții cu fața senină că nu știai că se face reverență în fața unui monarh, indiferent de contextul în care vă aflați. Era suficient să te fi uitat la un banal film ca să afli. ”Am fost foarte mirată când mi-a spus Harry că trebuie să fac reverență atunci când o voi întâlni. 'Dar e bunica ta', am exclamat. 'Da, dar în același timp este și Regina', mi-a răspuns el”.
Serios. I can't even 😳

5. Nimeni nu s-a gândit că e americancă și nu stie imnul britanic 🙄 ”Am stat noaptea si am căutat imnul pe Google, pentru că nu voiam să pun familia într-o situație jenantă”. Adevăru-i că atunci când te apropii de 40 de ani și tocmai te-ai căsătorit cu un prinț al Marii Britanii, e o adevărată surpriză faptul că se cuvine să știi imnul acestei țări.
Stau și mă-ntreb dacă familia regală ar mai fi trebuit să facă și altceva pe lumea asta decât să se gândească oare ce nu mai știe răzgâiata care se măritase cu Harry.

6. Amândoi vorbeau ca și cum scăpaseră din Holocaust, păcatele mele. ”Suntem mândri că am supraviețuit”, grăi ea clipind spre el cu ochi umezi, iar el o completă: ”Am fost prins în capcană. Mă simțeam prizonier. Soția mea m-a salvat”.  Din nou îmi vine să-ntreb... serios?!! În opinia mea, Harry are nevoie de ajutor, fiindcă este limpede că nu a depășit tragedia morții Dianei, iar Meghan nu l-a sprijinit absolut deloc; ba dimpotrivă, a pus o enormă presiune pe umerii lui.

7. Săgețile aruncate spre Kate au fost pe cât de josnice, pe atât de puerile. ”Vai, s-a spus că am făcut-o să plângă, când de fapt a fost invers, adică ea m-a făcut să plâng, dar nu contează, că și-a cerut scuze și mi-a trimis flori”. Alooo... sunteți la groapa cu nisip și vă certați pe lopățică și găletușă? Trecem peste faptul că, dacă tot și-a cerut scuze, e meschin că ai mai adus vorba; dar femeia aia născuse de nicio lună, hormonii probabil îi jucau țonțoroiul, chiar te-a traumatizat pe viață că vaaaai, presa a mințit și familia nu a sărit să clarifice? Păi unde s-ar mai ajunge dacă toți ar sta să dezmintă orice bălărie emisă de presa de scandal? 

8. ”Am vrut să mă sinucid, nu mai voiam să trăiesc, familia regală a refuzat să mă ajute”. Aici e o zonă gri, adică nu pun la îndoială că o fi fost deprimată, este posibil; dar ea a spus că a vrut să se interneze într-un sanatoriu, și cu asta nu a fost de acord familia. Nu cred însă că i s-au refuzat serviciile unui psiholog; în definitiv și Diana și defuncta soră a Reginei, Margaret, făcuseră terapie. Asta cu atât mai mult cu cât Harry patronează un ONG care chiar se ocupă de promovarea și protejarea sănătății mintale. 

9. ”Cineva din familie, nu spunem cine, s-a întrebat cât de închisă la culoare va fi pielea lui Archie când eram însărcinată”, a suspinat ea, la care Oprah Winfrey a slobozit un ”what?”, scurt și pe un ton potrivit de teatralo-șocat (deloc convingător, în opinia mea, dar hei, cine-s eu). Vai de mine și de mine, cum se poate așa ceva, cine a zis? Nu vrem să spunem, că i-ar dăuna persoanei. Un fel de ”persoană însemnată, nu spui ține... da' becher”, cum ar fi zis Caragiale. Penibil. Și din ce am citit, părerea experților în problematica regală este că a făcut foarte mult rău familiei prin faptul că nu a precizat despre cine e vorba și a deschis astfel calea speculațiilor.
Inclusiv jelania ei că Archie urma să nu primească protecție pentru că nu era prinț a fost demontată în primele reacții de astăzi (”A fost de la sine înțeles că, atâta vreme cât Harry este un membru senior al familiei regale, soția și copiii săi vor fi protejați”). Așadar, încă o plăsmuire. Nu știu de ce nu mă surprinde chestia asta 🤔

10. Atitudinea lui Harry a fost cea a unui țânc, nu a unui bărbat. ”Îmi iubesc fratele, dar mergem pe drumuri diferite. Mă simt cu adevărat dezamăgit de tatăl meu, pentru că el a trecut prin ceva similar”. Presupun că se referă la Camilla și la cât de greu a fost aceasta acceptată de familie. Dar paralela asta e atât de forțată, încât nu suportă niciun comentariu. Camilla nu a fost multă vreme acceptată din motivele binecunoscute (și pe bună dreptate, aș adăuga eu). Evident, Oprah nu a crâcnit - doar, vorba aia, cum să lași adevărul să strice o poveste bună?

Cam asta. Până la cap și la coadă, nu e decât un cuplu cu excesiv de mult timp liber la dispoziție, care nu a vrut să accepte faptul că la orice Casă Regală există reguli și rigori - și cu atât mai mult la Palatul Buckingham. Istoria îi va pune pe amândoi la locul pe care-l vor fi meritat.

În loc de concluzii, aleg să-l parafrazez pe Ionică din filmul "Liceenii": rog blazoanele fostei ducese să scuze bazoanele mele! 🙃

Români, priorități, farafastâcuri

România începe să se ”baricadeze” din nou, puțin câte puțin: București, Timișoara și probabil vor urma și alte orașe. Numărul îmbolnăvirilor este în creștere (deloc surprinzător, dacă ne gândim la câți poartă masca la mișto și fentează regulile doar pentru că de ce nu; las' că le respectă alții, își spun ei, doar că și acești ”alții” gândesc la fel și iote rezultatul), crește și numărul celor în stare gravă, se tot vorbește de al treilea val (cauzat de tulpine de diferite soiuri - ba africană, ba britanică, ba naiba s-o pieptene - care-a pus în cap multe țări europene)... și românii mi ți se jelesc cu foc, din ce motiv, oare? 

Se-nchid teatrele! Nu ne mai putem culturaliza! Săriți! 😳😳😳

Oameni buni, vă dau cuvântul meu că nu pricep. Unde naiba e instinctul de supraviețuire? Logic și firesc ar fi ca-n situația asta să-ți faci griji pentru tine și pentru ai tăi, nu să te smiorcăi că tu vrei cultură, ești însetat și - vorba unui personaj din ”Cei trei mușchetari” - te arde la lingurea foamea spiritului și nu te poți hrăni decât la teatru. In all fairness, prioritatea este să supraviețuim, după capul meu cel puțin... 🙄 Iar mijloace de culturalizare există și în afara teatrului.

De fapt, de ce mă mir. Virusul știe că ar fi în ilegalitate dacă ar îmbolnăvi oamenii, așa că și-a băgat mințile-n cap. Azi au ieșit în jur de 1.000 de aiuriți la protest în București și printre alte nerozii, voilà de vedeți ce afiș aveau.... 

Ce să mai și zici, vorba aia. E lege fundamentală, dom'le. Nu te pui. De fapt nu m-aș mira dacă s-ar ajunge la concluzia că virusul încalcă prevederile Constituției 🧐

Altfel, în Germania vaccinarea înaintează cu viteza melcului mahmur, mesajele autorităților sunt pe alocuri contradictorii, vrem să testăm gratuit populația de două ori pe lună dar nu au comandat nici a zecea parte din necesarul de teste, ne relaxăm dar totuși să nu ne relaxăm prea mult, o poezie, ce să mai discutăm. 

Da' cel puțin am fost la coafor.

Neiertarea

Peste trei zile va fi al șaselea ”8 Martie” de când a plecat. Cândva, nu știu când, probabil o să-ncetez să le mai număr. Încă nu sunt pregătită pentru asta. 

Încă mă-ntreb cum ar fi fost dacă.

Atâta doar că și acest ”dacă...” s-a schimbat cu timpul. 

Nu mă mai întreb cum ar fi fost dacă ar mai fi aici. Dacă aș putea s-o sun azi. Dacă n-ar fi murit ceva în mine în acea dimineață de februarie când am regăsit-o la capelă, adormită pentru totdeauna și cu lumânarea sfârâindu-i la căpătâi. Dacă de Crăciun, în loc să-i aprind o lumânare, am râde amândouă la telefon, ca-n vremurile bune. Dacă ne-am fi spus ce avem pe suflet, dacă ne-am fi înțeles, dacă inimile noastre s-ar fi ascultat una pe alta. Dacă ne-am fi băut cafeaua pe malul Senei, dacă ne-am fi plimbat prin Hamburg, dacă am fi făcut cumpărături în bazarul din Instanbul.

Nu mă mai întreb nimic din toate astea. Nu mai sunt. Nu mai pot fi. Ea nu mai e. 

Ascult însă obsesiv piesa asta, pe care am descoperit-o mai degrabă întâmplător și mă-ntreb de ce noi două n-am fost niciodată așa.
A fost mama mea și-o s-o iubesc până când n-oi mai fi și dincolo de asta, m-a iubit mai mult decât orice pe lume, dar ceea ce transpare din acest videoclip (ale cărui protagoniste chiar sunt mamă și fiică), noi n-am avut și n-am fost niciodată.

 

Sau dacă am fost, am fost prea puțin timp, cu zeci de ani în urmă. Prea mulți ca să-mi mai găsesc alinarea în amintiri.

Tot restul vieții mă voi întreba de ce eu nu am fost de ajuns. De ce nu și-a putut afla binele și împăcarea cu sine însăși prin mine. 

Indiferent ce scrie pe actul constatator de deces, eu știu cel mai bine de ce a murit. 

Mama mea a murit de tristețe. O tristețe paralizantă, care săpa-n sufletul ei de foarte mulți ani de zile și-o măcina fără oprire. Iar eu n-am putut s-o ajut să nu moară. Să nu se lase să moară.

N-o să mă iert niciodată că n-am fost de-ajuns.

Globurile de Aur 2021: ia perdeaua, neamule

Și-au fost și Globurile de Aur. Ediție desfășurată în spiritul anului care-a trecut și-al pandemiei care din nefericire încă nu s-a încheiat, cu protagoniștii în ținute de seară, dar cei mai mulți dintre ei aflându-se acasă, în fața camerei video. Din ce pot să-mi dau seama, pe covorul roșu nu au defilat decât prezentatorii și câțiva invitați. 

Mai întâi, să zic două vorbe despre unele dintre premii. M-am bucurat pentru statueta obținută de ”The Crown” (”Cel mai bun serial-dramă”), pentru Emma Corrin (cea care-o interpretează pe Lady Diana și și-a adjudecat trofeul, cel dintâi din carieră) și pentru Anya-Taylor Joy (interpreta rolului principal din ”Queen's Gambit", care-a și câștigat de altfel pentru cea mai bună miniserie). M-a emoționat Olivia Colman, de asemenea nominalizată, a cărei reacție a fost o explozie de bucurie în momentul anunțării Emmei Corrin ca fiind câștigătoare (ea însăși având 3 Globuri de Aur în palmares până acum, de altfel). Și n-am înțeles de ce-a câștigat Gillian Anderson pentru rolul lui Margaret Thatcher. Poate i-au dat premiul din recunoștință că nu ne-a căpiat cu vocea aia im-po-si-bi-lăăăăă (😏) decât un sezon. 

Ok, ok, sunt rea. Dar asta nu era decât încălzirea, stați așa să-mi iau avânt. Nu de alta, dar după ce-am văzut o bună parte dintre ținute, am ajuns la concluzia că foarte multe dintre actrițe și-au cusut rochiile singure. Acasă. Din resturi de perdele, cuverturi și mușamale. Eventual aduse din pod.

Una singură mi-a plăcut și v-o arăt la sfârșit. Mai întâi, haideți să forfecăm năprasnic. 

Încep cu Rosamund Pike, care sigur nu mai are perdele acasă. 

La drept vorbind, sper că totuși n-avea perdele din voal roșu. Masa aia de voal învălătucit e ceva de nedescris. A asortat bocanci militărești și păr lins. Opriți Internetul, vreau să cobor la prima. 

În conceperea ținutei cu vălătuci s-a consultat probabil cu Nicola Coughlan (nu știu cine e, înțeleg că joacă în ”Bridgerton”, pe care nu l-am văzut și nici nu intenționez prea curând; am multe alte chestii incomparabil mai tentante care stau la rând). Nicola e un coșmar ambulant, scufundat în voal galben.

Lumea fină și educată într-ale modei (ceea ce eu n-o să fiu în viața asta) zice că ținuta a fost aleasă în concordanță cu rolul ei din ”Bridgerton”. Pentru mine ăsta nu e decât încă un motiv să mă țin departe de serialul ăla, care-s o nestilată în capul meu și nu-mi plac vălătucii de voal 🙄

S-a dat atacul la cuverturi în casa doamnei Maya Rudolph.

Sincer, dacă tot te-ai regăsit printre puținii care-au pășit pe covorul roșu, puteai și tu să lași în pace cuverturile celea din creton (habar n-am ce material este, dar cuvântul ”creton” s-a ițit practic de la sine când m-am uitat la poza asta). Și-au telefonat și doamnele de la Cooperativa Motocelul Fleșcăit. Mi-au zis să-ți transmit că-și vor țesătura înapoi. Nesmintit.

Intenția (declarată) a Emmei Corrin a fost de a-l imita pe Pierrot. 

Nu știu ce să zic. Nu e groaznică în sensul celor de mai sus, dar e... ciudată. Din punctul meu de vedere, nepotrivită. Expresia ”cutărică arată ca un clovn” tocmai a căpătat noi valențe.

Mi-e tare simpatică Anya Taylor-Joy, dar sincer, chiar nu cred că era cazul să crâmpoțească și ea draperiile. 

Culoarea este foarte frumoasă, dar modelul... mon Dior! (Da, e de la Dior. Și ce-i cu asta? Doar am stabilit că-s lipsită de speranță în ceea ce privește stilul). Iar coafura aia blond-alburie și linsă îi dă un aer de parc-ar juca rolul principal în ”Dama cu Camelii”. Și nu cred că asta i-a fost intenția.

Încă două și-am scăpat, haidem cu talent. 

Andra Day n-a mai avut perdele, așa că s-a îmbrăcat cu un năvod. 

Și-n partea de jos a găsit de cuviință să se învălătucească și ea un pic în voal. Vă spun, fetele astea au organizat o șezătoare și și-au croit împreună vălătucii.

Nu cred că vreau să știu ce-a vrut să facă Bryce Dallas Howard. Suspectez că dădea probe pentru rolul Omului de Tinichea 🧐 (sau pentru nevastă-sa, mă rog). În orice caz, pare c-a intrat o mușama solemnă în rochia aia.

Dacă ați rezistat până aici, să vă arăt și ceva frumos. Una dintre cele mai reușite ținute, în opinia mea. 

Rochia Louis Vuitton, coafură, machiaj, accesorii - toate sunt desăvârșite. Nicole Kidman este adepta ținutelor clasice și de cele mai multe ori a făcut alegeri foarte bune. Personal, o găsesc încântătoare.

Cam atât de la aceste Globuri de Aur. Poate ne recitim la Oscar (din ce și-or face rochii doamnele de mai sus? Or mai avea perdele și cuverturi de ciopârțit? Asta mă-ntreb eu acuma).