Experiențe într-un spital german (II)

Dacă în articolul precedent am vorbit despre aspectele de ordin organizatoric și administrativ pe care le-am observat în Centrul Medical Universitar Hamburg-Eppendorf pe parcursul celor 5 zile în care a fost internat soțul meu, în textul de astăzi voi povesti despre oameni, respectiv despre cadrele medicale.

Una dintre ideile larg răspândite (de obicei tot de către cei care cunosc sistemul german de sănătate din ce ”au citit ei pe net” sau ”le-a spus cineva care știe”) este că numai pacienții cu asigurare privată ajung să fie tratați de către cei mai buni medici, respectiv de către profesori.
Ei bine, chestia asta nu e adevărată. Ce e drept, asigurările de sănătate sunt obligatorii și nu tocmai ieftine - dar atunci când ajungi să ai nevoie de serviciile sistemului sanitar, îți dai seama că merită fiecare cent.
Realitatea este că profesorii nu tratează exclusiv pacienții din sistemul privat, cu alte cuvinte decizia nu se ia pe criterii de bani; ci în funcție de complexitatea cazului. Soțul meu a fost operat la Nürnberg acum mulți ani de un profesor care deținea 2 doctorate; iar în urmă cu 2 săptămâni, tot de către un profesor-doctor, unul dintre cei mai buni 3 medici din Germania în specialitatea respectivă. Cum am mai spus, noi nu avem asigurare privată și sunt rezonabil de sigură că nici n-o să avem în viața asta. Nicio pierdere.

Am avut ocazia să-i întâlnesc și eu pe profesorii respectivi (atât pe cel de la Nürnberg, cât și pe cel de aici). În ambele ocazii am rămas cu impresii adânci, și de durată. Pe cel de la Nürnberg nu l-am uitat nici după 12 ani și sunt încredințată că nici pe cel de la Hamburg nu-l voi uita.
Oamenii aceștia sunt niște somități, adevărați corifei în domeniul lor de activitate. Probabil că n-aș fi fost din cale-afară de surprinsă dacă aș fi văzut la ei aroganță (despre care unii cred că face parte din ”job description-ul” unui profesor). Dar cât de tare mă înșelasem.
Nu mi-a venit să cred cât de... profund umani sunt acești doctori. Cât bun-simț am regăsit la ambii, câtă omenie, câtă răbdare. Cât suflet și câtă implicare. Amândurora le-am simțit, și am convingerea că nu m-am înșelat, emoția - pe care niciunul nu a făcut vreun efort s-o ascundă.
Profesorul de la Nürnberg era bucuros că dusese cu bine la capăt un caz deloc simplu, de care se ocupase personal timp de câțiva ani.
Profesorul de la Hamburg era ușurat că pacientul - în speță, omul meu - depășise cu bine un incident care-ar fi putut fi foarte complicat.

Umanitate. Grijă față de pacientul lor. Căldură sufletească. Implicare. Omenie.

Referindu-mă acum strict la experiența din Hamburg (aflată în imediata proximitate temporală, ca să zic așa), am regăsit toate calitățile menționate mai sus la întreg personalul de pe secție.
Profesionalismul și omenia acestor oameni ne-au fost balsam de suflet mie și leac omului meu. Nu o dată mi-am imaginat cum ar fi fost ca, terminată de frică pentru soțul meu cum eram în primele 2 zile și agățându-mă de orice încurajare, să mai trebuiască și să mă lupt cu portarul care nu-mi dă voie să intru în spital, ori să îndes bancnote în buzunarele asistentelor ca să nu-mi lase omul - aflat oricum în suferință - să se chinuie suplimentar, sau ca să-i schimbe perfuzia.

Regulamentul clinicii menționa clar: vizitele sunt permise timp de o oră pe zi, cel târziu până la ora 20:00. În ziua operației am ajuns puțin după ora 18 și am plecat în jur de ora 22. Speriată cum nu mai fusesem niciodată, după ce plânsesem singură pe culoar niște ore așteptând să-mi readucă omul în rezervă și neștiind dacă va fi bine.
- Știu că ar trebui să plec, dar vă rog, se poate să stau până îl aduc în rezervă?
- Stați, doamnă, că nu ne încurcați cu nimic.
L-au adus pe la ora 21, era treaz. Dar cum să mă fi lăsat inima să plec atunci?
- Mai puteți sta un pic, dacă vreți.
Am mai stat cu el o oră, am plecat cu inima-n gât și cu nodul în suflet. Am dormit vreo 3 ore chinuite în noaptea aia și am sunat pe secție să aflu cum se simte când nu era nici 6 dimineața. Am fost ușurată să aflu că avusese o noapte liniștită și putea primi vizite.

Ziua următoare a fost foarte grea și mi se rupea sufletul de chinul lui și de teama că nu e bine. Un medic rezident a venit să-l vadă, ne-a explicat ce medicamente i se vor da și ce teste vor face pentru a se asigura că nu au survenit complicații.
O oră pe zi, spunea regulamentul? Am fost de două ori la clinică în ziua aia și de fiecare dată am stat vreo 4 ore. Nu mi-a zis nimeni absolut nimic, deși mă vedeau acolo în permanență.
La plecare am mers până la lift cu una dintre asistentele din tura de seară, căreia i-am mulțumit pentru că mi-au permis să stau atât de mult cu el.
- Nu vă faceți griji, înțelegem situația și cum vă simțiți. Așa aș reacționa și eu dacă ar fi vorba de soțul meu.
Am înghițit în sec, eram în pragul lacrimilor. Mi-a pus mâna pe umăr.
- Respirați adânc. O să fie bine. Noi oricum facem un tur la fiecare 2 ore pe la toți pacienții, dar la el vom merge mai des. Duceți-vă acasă și încercați să vă odihniți, o să avem grijă de el.
Doamne, cât contează o vorbă bună când inima ți-e chircită de frică.

Chiar au avut grijă de el, după cum mi-a povestit în ziua următoare - când starea i se ameliorase considerabil.
”Au venit tot timpul să vadă ce fac, m-au ajutat cu tot ce am avut nevoie. Și când le-am mulțumit, mi-au spus că asta e datoria lor”.

N-am s-o uit pe asistenta care m-a lăsat să stau până la 10 seara.
Nici pe cea care m-a încurajat.
Nici pe cea care i-a pus o pungă de gheață pe mâna care i se umflase din cauza branulei (schimbată oricum între timp, de medicul rezident) și a revenit după vreo 40 de minute să vadă cum se prezintă. ”Pielea e foarte iritată și gheața aplicată direct văd că nu-i face bine, aduc imediat și un prosopel, ca să nu stea gheața direct pe piele”.
A adus. Umflătura a cedat până a doua zi.
Detalii. Oameni.

N-am s-o uit nici pe infirmiera care, aflată în trecere prin rezervă când soțul meu fusese luat pentru teste, a zis ”ia să schimb eu acum așternutul până se-ntoarce domnul N., ca să nu-l deranjez pe el mai târziu”.

Profesorul a venit să-l vadă după ce se făcuseră testele și ne-a explicat pe înțelesul nostru incidentul survenit intraoperator precum și temerile pe care le avusese - care temeri, din fericire, au fost infirmate de rezultatele testelor. ”Sunt extraordinar de liniștit văzând rezultatele”, ne-a spus (în germană sună mai bine și mai firesc decât în română); și asta mi s-a părut fabulos. Un profesor care să recunoască faptul că-i fusese teamă? Rara avis....
”Danke, Herr Professor”, am îngăimat eu anemic, dar era un ”mulțumesc” mare cât toată frica mea din acele două zile.

Nu știu dacă am reușit să redau cu adevărat cum au fost toate cadrele medicale și cât de mult au contat sprijinul și umanitatea lor. Constat că mi-e greu să scriu despre ce-am simțit în acele zile și probabil n-am fost din cale-afară de elocventă în tot ce am povestit; dar nu pot să nu mă gândesc oare cum ar fi fost dacă n-ar fi avut grijă cum trebuie de omul meu și dacă eu însămi nu aș fi beneficiat de înțelegere din partea lor.