Răbdare și gândire pozitivă - deziderate aproape imposibil de atins

(Am zis ”aproape” ca să induc o cât de mică notă de optimism, realitatea e însă că ”aproape” ăsta mi se pare, ca întotdeauna, foarte departe).

Din mai multe puncte de vedere, perioada pe care o traversez nu este una tocmai ușoară, însă nu e ca și cum aș putea face eu însămi ceva. Ba nu, de fapt ar trebui - și e ceva care toată viața mi s-a părut dificil și la care, ce s-o mai dau cotită, nu m-am priceput niciodată: să am răbdare (foarte greu) și să gândesc pozitiv (și mai greu).

Știu că nu sunt singura persoană care ”păcătuiește” la aceste aspecte, ceea ce nu e de natură să mă consoleze. Aș putea spune că, după toate care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții, ar trebui să fi aflat deja că răbdarea e o virtute și gândirea pozitivă chiar funcționează; dar dacă la teorie mă pricep de-aș putea da lecții și mai multe nu, când vine vorba de partea practică eșuez lamentabil cel mai adesea.

Habar n-am dacă așa am fost dintotdeauna sau așa am devenit ca urmare a unor experiențe (și nu vreau să mă victimizez aiurea). Ce știu este că mi-e foarte greu să am răbdare - vreau să se întâmple totul acum, dacă nu ieri deja - iar în ce privește optimismul... să spunem că atunci când s-a predat lecția asta, eram plecată să ud buretele. Extrem de rar izbutesc să ”dau skip” gândurilor negative. Ca să dau un exemplu - într-o situație în care aștept vreun răspuns sau rezultat și am îndoieli, inevitabil se înfiripă teama că se va întâmpla ceva rău, că răspunsul nu va fi cel dorit. Asta-mi turmentează rău, rău de tot viața. Știu că sună lacrimogen, dar mai știu și că nu exagerez când spun că asta-mi ia aproape orice bucurie de-a trăi.

Tot ce mi se întâmplă bun mi se pare nemeritat. Poate și de aia teama - că doar nu merit bun, nu-i așa? Sunt foarte recunoscătoare pentru tot bunul din viața mea (de care, obiectiv privind, am parte din belșug 🙂), dar tot îmi este teamă că nu-l merit și că poate la un moment dat va veni și nota de plată pentru el. Practic, nu-mi dau voie să fiu fericită, cu toate că am citit și eu de influența gândurilor; iar asta e ca un fel de cerc vicios. Cum ar veni, mi-e teamă de gândurile negative, dar nu reușesc să scap de ele.

Altfel, mai am o săptămână până la concediu, perspectivă de care - poate v-ați dat seama deja - nu pot spune că mă bucur, deși avem planuri și amândoi avem nevoie de relaxare. Încaltea eu sunt cu un picior jumate în burnout, sau cel puțin așa estimez. Cealaltă jumătate de picior nu mai are nici ea mult.

Cam pe aici sunt, momentan. Dacă are cineva vreun sfat, îl primesc cu recunoștință și promit să încerc să-l aplic.