Răzlețe de vineri

Ultima lună s-a scurs cu greu, parcă am simțit fiecare zi până în plăsele, deși am senzația că n-a trecut nicio săptămână de când plângeam singură, mai speriată decât oricând, pe culoarele celei mai mari clinici din Hamburg.
Acum sunt(em) mai bine, spre și mai bine, totuși încă nu pe deplin bine.
Sper să ajungem acolo cât mai curând.
Sper să uit cât de frică mi-a fost.
Sper să nu-mi mai fie niciodată atât de frică.

În ultimele săptămâni mi-am simțit prietenele foarte aproape și asta m-a ajutat mult.  Iar cine nu mi-a fost aproape înainte, n-a fost nici acum. Nu c-ar face vreo diferență, decât poate cel mult cu titlu de curiozitate.

Cel mai greu nu e să-ți fie rău ție, ci omului care e toată lumea ta.
Cel mai tare doare nu când ești tu însăți în pat, ci atunci când stai lângă pat. Când te doare carnea pe tine de chinul omului tău și nu poți decât să strângi mâna care o caută pe a ta și să șoptești încurajări pe care ai nevoie să le crezi în primul rând tu însăți.

Ar fi putut fi mult mai rău, știu bine asta și sunt imens de recunoscătoare că n-a fost. În același timp însă, am sentimentul că am îmbătrânit și mi-am uitat râsul. Frica a fost pur și simplu prea mare.