Pe cărările Italiei (I): Napoli, senzorial și contrastant

Sicilia și Coasta Amalfitană se aflau de multă vreme pe lista noastră de călătorii preconizate și, cu toate că știam că vara nu e tocmai perioada optimă pentru călătorii în sudul Italiei, ne-am aventurat. Și făcând planul de călătorie, a fost cumva de la sine înțeles că prima oprire va fi la Napoli - din moment ce de acolo se poate ajunge cel mai ușor pe coasta Amalfi.

Nu știam prea bine la ce să ne așteptăm, dar în niciun caz nu am fost pregătiți pentru ceea ce am găsit. Dacă ar fi să descriu Napoli în două cuvinte, acestea ar fi ”haos colorat”. Napoli este un oraș plin de viață, culoare și energie, dar în același timp cumva sălbatic și care pare să fie scăpat de sub control în absolut toate privințele. Ceea ce nu înseamnă că nu ne-a plăcut, dar, cu toate că n-am fi putut ști asta când am făcut rezervările, a fost cu siguranță o idee bună să vizităm mai întâi orașul acesta și ulterior celelalte locuri.

Una dintre cele mai indicate metode pentru a cunoaște un oraș este de a-l lua la pas, în măsura în care timpul permite. Este ceea ce am făcut în fiecare dintre locațiile vizitate, uneori cu obiectiv clar, alteori la întâmplare - pe sistemul ”să vedem unde ne duce drumul”, mergând în medie 12 kilometri în fiecare zi (am avut și zile cu 20 de kilometri parcurși, dar și cu doar 7-8. Pe temperaturi de 34-35 de grade, a fost de multe ori provocator). Mergând atât de mult pe jos, am avut ocazia să-i auzim pe napoletani vorbind și accentul napoletan este cumva un spectacol auditiv în sine.
Acesta a fost primul concediu când nu am luat deloc autobuzul turistic; la început am zis că mergem noi înșine unde avem de mers, iar după o zi-două nu prea mai avea rost fiindcă deja văzuserăm atracțiile principale care constituiau stațiile autobuzului, așa că ar fi fost redundant.

Pe străduțele înguste din Napoli, pavate cu piatră cubică și străjuite de mașini de-o parte și de alta, ai fi tentat să crezi că nu se mai poate strecura decât vreun contorsionist. Asta până când auzi vâjâind un scuter, două, nouă... nouăzeci și nouă, care, conduse cu o nebănuită dexteritate, fac slalom ca la cursele cu jaloane printre tarabele amplasate de-a lungul străzilor, printre mașini și trecători. 

De la sine înțeles că e un recital practic neîntrerupt de claxoane și dacă la început te sperii de ele, după cel mult două zile nu mai e nicio surpriză când un claxon țiuie asurzitor chiar în spatele tău.

În Napoli nu există propriu-zis reguli de circulație, sau cel puțin nu cele pe care le cunoaștem cei mai mulți dintre noi. Este singurul oraș unde, ca pietoni, așteptam pe trecerea semaforizată, la culoarea verde, ca vreun șofer să se îndure și să ne lase să trecem. Nu există reguli, nu există semnalizare și nici prioritate, pietonii trec pur și simplu când apucă. Și tuturor li se pare asta cât se poate de firesc.

Rufele puse la uscat devin un fel de atracție turistică. Plimbându-ne pe străduțe, ne gândeam că Napoli este un fel de India la scară ceva mai mică....

Pe măsură ce te apropii de centru străzile devin tot mai largi, vegheate de pini și, pe alocuri, de palmieri (pe aceștia din urmă constat că nu i-am surprins în nicio imagine, dar cumva nu mă mir. Erau destul de lăsați de izbeliște). Am găsit unii mult mai bine îngrijiți la Palermo.

Ne-am plimbat pe promenada Lungomare - după cum îi spune și numele, este o faleză pe care te poți plimba de-a lungul mării, după care am urcat cu funicularul de la stația Mergellina până la Belvedere Sant'Antonio a Posillipo, considerat a fi cel mai frumos punct panoramic din Napoli. Și într-adevăr, n-am fost dezamăgiți.

Ceva mai dezamăgiți am fost însă la coborâre, constatând că mai era vreo jumătate de oră până la sosirea următorului funicular și, cum nu prea aveam unde să ne ascundem de căldură, am preferat să coborâm pe jos. Vorba aia, mai bine transpiri în mers decât stând pe loc să te bată soarele în cap.
Decizia n-a fost greșită și printre altele am văzut și-o nuntă, protagoniștii și invitații lor fiind antrenați în dans (a fost un moment simpatic deși nu s-a interpretat, cum speram eu, ”Luna Mezzo Mare” sau ceva de genul ăsta 🙃). Coborârea pe piatră cubică n-a fost însă tocmai o fericire pentru picioarele mele care-au găsit de cuviință să protesteze umflându-se și întovărășindu-se cu flictene, motiv pentru care în următoarele zile am investit cu abnegație în plasturi Compeed 😒.

Galeria Umberto I este promițătoare, dar n-am găsit decât vreo câteva magazine și-un McDonalds. Am dat o raită și prin Piazza del Plebiscito, unde odinioară se organizau diverse ceremonii militare și parade oficiale.

Viața în Napoli este ieftină. O pizza la una dintre cele mai cunoscute pizzerii din oraș (L'Antica Pizzeria da Michele) costă 5 euro, de-am zis inițial că n-am auzit noi bine. Patru piersici mari și aromate, un euro. Aveam senzația că-l trag pe vânzător pe sfoară.
(Despre antemenționata pizza vom discuta mai detaliat în articolul dedicat, să nu ziceți că nu v-am prevenit).
Tocmai pentru că este atât de ieftin, cam fiecare napoletan își permite să-și înceapă ziua cu un espresso (cum altfel decât minuscul) și un croissant. Terasele sunt destul de aglomerate inclusiv la primele ore ale zilei.

Și cum mergeam noi așa...

(Mi se vede opulența, da? Just checkin' 🧐).

Ar trebui să spun și ce nu am făcut: după ce am reflectat serios, am abandonat ideea vizitei la Pompei, cu toate că inițial fusese în plan. Știu că asta ar putea părea o blasfemie, dar am realizat că nu am face față pe căldura ucigătoare pe care urma să o înfruntăm, cu atât mai mult cu cât la Pompei nu ai unde să te ”ascunzi” de soare și, fiind excursii organizate cu ghid, nici nu poți să pleci după bunul plac pentru că depinzi de autocarul cu care ai venit. Asta e, niciodată nu le poți face pe toate.

Am vizitat în schimb Muzeul de Arheologie, unde sunt expuse și felurite artefacte descoperite la Pompei și Herculaneum. Personal, cel mai mult m-a impresionat aici statuia lui Hercule, pe care o văzusem pentru prima dată în cartea ”Legendele Olimpului”, citită la vârsta de 10 ani. Atunci a început și povestea mea de dragoste cu antichitatea greacă și cu Grecia, în general.

De asemenea, am vizitat și Capela Sansevero, cu obiectivul de-a vedea celebra sculptură de marmură ”Veiled Christ”, realizată de Giuseppe Sanmartino în anul 1753 și reprezentându-l pe Iisus după coborârea de pe cruce, acoperit cu un giulgiu transparent. Asupra statuii planează încă multe mistere - încă nu s-a putut determina tehnica folosită pentru crearea desăvârșită a giulgiului, iar detaliile anatomice sunt atât de precise, încât nu este deloc exclus ca autorul să fi avut drept model un cadavru. (Acest lucru era desigur interzis, dar despre Michelangelo se știe de exemplu că făcea inclusiv disecții pe ascuns, pentru a studia corpul omenesc).
Nu am avut voie să facem fotografii, așa că am stat doar și am contemplat. Cum a putut fi creat așa ceva, e dincolo de puterea de înțelegere. Pe de altă parte, se spune că Sanmartino doar ar fi încheiat ceea ce începuse un alt sculptor, Antonio Corradi; acesta a murit însă după ce a realizat mulajul de lut, așa încât Sanmartino a lucrat după modelul acestuia.

S-a speculat inclusiv că ar fi fost folosit un cadavru adevărat, pietrificat prin metode misterioase. Adevărul nu se va cunoaște, probabil, niciodată.

Mă apropii de finalul acestei postări și nu știu dacă am reușit să redau ceea ce am simțit cu adevărat în Napoli. Este un oraș care intrigă, un oraș al contrastelor, pe cât de agitat pe atât de încărcat de istorie și plin de culoare, un oraș ca o experiență senzorială și pe care nu-l poți uita. Spun asta chiar dacă, după ce l-am vizitat, nu pot fi de acord cu foarte cunoscuta zicală ”Vedi Napoli e poi muori”. Nici vorbă de așa ceva, nu este acel gen de oraș. Dar nici nu te poate lăsa indiferent.