Pe cărările Italiei (III): Amalfi & Positano, labirinturi de poveste

După o noapte pe insula Capri și un mic-dejun excelent, am luat autobuzul pentru o nouă repriză pe serpentine înguste, până în portul Marina Grande. Biletele fuseseră cumpărate din ajun, drept pentru care am mai avut un pic de timp să ne preumblăm pe acolo până la îmbarcarea pe vasul care urma să ne ducă pe insula Amalfi.

Apropiindu-ne, cred că mi-am ținut câteva secunde respirația. Mi se împlinea poate nu neapărat un vis, dar în tot cazul o dorință veche.

Insula Amalfi - ca și Positano, de altfel - este amenajată preponderent pe vertical, ceea ce îi adaugă un plus de farmec, dar în același timp face ca explorarea să fie mai dificilă, pentru bunul motiv că străzile sunt în pantă și, desigur, sunt și multe scări de urcat. Străduțele înguste sunt fermecătoare, cu restaurante și pizzerii la tot pasul - cu ocazia asta ne-am dat seama cât de speculată este imaginea Sophiei Loren, cu sau fără voia ei; îi vedeam fotografiile (splendide ipostaze din tinerețe) la tot pasul.

Tarabele de suveniruri reprezintă un obiectiv în sine, iar la loc de cinste este lămâia, cunoscută sub denumirea de Sfusato Amalfitano și renumită în întreaga lume pentru aroma deosebită. Drept pentru care o regăsești în cele mai variate înfățișări și... forme de agregare: limonadă, magneți, săpunuri, jeleuri și bomboane, bijuterii, celebrul limoncello, brelocuri, ciocolată, porțelanuri, obiecte decorative din ceramică și, bineînțeles.... înghețată.

Nu știu de ce (îmbătrânesc, probabil), nu m-am simțit tentată de niciun suvenir de aici. ”Uită-te în liniște și vezi dacă-ți place vreo chestie, eu fac poze între timp”, a spus jupânul. Ce poate fi mai tentant decât un soț care să te invite să te ”destrăbălezi” la suveniruri? Ei bine, eu n-am simțit nevoia. M-am uitat, mi-a făcut plăcere să le admir pe toate aranjate frumos - dar nu mi-a venit să cumpăr nimic.

Ardeiul roșu iute este, de asemenea, la mare cinste în Amalfi

Să nu-mi uit vorba, ziceam de înghețată. Însă preferabil să las imaginea să vorbească... și-o contemplu cu un oftat.

Este exact ceea ce pare: o lămâie de dimensiuni deloc neglijabile (pe care ți-o alegeai singur), scobită și umplută cu înghețată și șerbet răcoritor. Pun două kilograme pe mine doar amintindu-mi de aroma aceea ușor înțepătoare care se insinua pe cerul gurii, extaz pentru papilele gustative...

Plaja este îngustă și fără nisip, dar nouă ne-a plăcut cum arăta și cu mare plăcere am fi petrecut câteva ore acolo, dacă ar fi fost timp.

Ne-am plimbat pe străduțe și pe faleză, periodic ne-am căutat locuri la umbră unde să ne odihnim (în special eu, care eram în faza de plasturi Compeed, după cum poate vă amintiți din articolul precedent) și ne-am bucurat de peisajele și culorile care ni se etalau prin fața ochilor.

Nu fără o urmă de regret, am renunțat la a vizita Catedrala. Sunt încredințată că ne-ar fi plăcut, dar eram cam epuizați de plimbarea de până atunci și ne lipsea energia necesară urcușului; pe lângă asta, nici nu mai aveam foarte mult timp la dispoziție până când urma să luăm vaporașul spre Positano.

Positano este în multe privințe asemănător cu Amalfi, dar aș spune că mult mai colorat decât acesta. Situat pe un versant muntos, cu numeroase căsuțe cu acoperișuri colorate, străduțe înguste și un relief care-ți dă impresia că muntele se unește cu marea, Positano - deși mic și destul de întortocheat - pare desprins dintr-o poveste. Sau dintr-un film cu Sophia Loren, că tot vorbeam despre ea mai sus.

Nu am făcut multe fotografii în Positano, dar ca și Amalfi, ne-a rămas în suflet, asemeni unei cărți frumoase la care te întorci cu plăcere s-o răsfoiești din când în când 🙂.