Pe cărările Italiei (VII): despre eroii luptei împotriva Mafiei și excursia la Corleone

Ținând cont de faptul că, foarte probabil, voi fi o prezență destul de sporadică în următoarele 2 săptămâni (avem musafiri), m-am gândit să vă las cu povestea pe care mi-am dorit cel mai mult să o scriu după ce am revenit din concediu. Asta deși subiectul este, în sine, unul dramatic; dar pentru noi, în același timp și foarte interesant. Este probabil unul dintre cele mai lungi articole pe care-l voi fi scris, dar sper să vă facă plăcere să îl parcurgeți.

După cum vă veți fi dat seama încă din titlu, în ansamblu este vorba despre lupta contra mafiei - o temă deosebit de vastă, pe care noi am aprofundat-o de-a lungul anilor citind, urmărind seriale inspirate din realitate și nu numai, precum și documentare. Dorința de a vedea o parte dintre locurile despre care citiserăm a fost unul dintre motivele pentru care voiam să vizităm Sicilia. În particular, satul Corleone - despre care auziserăm nu doar din celebrul film al lui Francis Ford Coppola, ci și pentru că aici a fost nucleul grupării mafiote Cosa Nostra și aici s-au născut (de nu s-ar mai fi...) unii dintre cei mai siniștri membri ai acesteia, printre care și temuții capi Bernardo Provenzano și Salvatore ”Toto” Riina - acesta din urmă fiind supranumit ”Nașul tuturor nașilor” mafiei siciliene.

Primii fiori i-am resimțit de cum am aterizat pe aeroportul din Palermo, care se numește acum ”Falcone-Borsellino”, după numele a doi judecători asasinaţi în anul 1992 în atentate cu bombă organizate de Toto Riina, la interval de numai două luni unul de celălalt.

Judecătorii Giovanni Falcone (stânga) şi Paolo Borsellino

Ambii şi-au dedicat viaţa - la propriu, în cele din urmă - luptei cu Mafia. Lor li se datorează ceea ce va rămâne în istorie drept ”Procesul Maxi”, desfăşurat între anii 1986-1987, la finalul căruia 360 de mafioţi au fost condamnaţi la închisoare. A fost un demers de un curaj nebunesc, bazat în mare parte pe mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator şi care a acceptat să stea de vorbă numai cu Falcone, întrucât acesta a fost singurul magistrat care l-a tratat cu respect.

Giovanni Falcone a murit pe 23 mai 1992, într-un atentat comandat de Toto Riina, în care a fost dinamitată autostrada pe care judecătorul se întorcea la Palermo. S-au folosit 500 de kilograme de explozibil, iar impactul a fost atât de puternic, încât explozia a fost percepută şi de către seismografe. Un act de supremă sfidare la adresa statului, sărbătorit cu şampanie de către Riina şi clica lui.

Explozia (al cărei dezastru se vede în imaginile de mai sus) a avut loc pe autostrada care lega aeroportul de oraș; la locul deflagrației a fost înălțat un monument pe care toți turiștii îl caută cu privirea din autocarul care-i duce către Palermo.

Nici două luni mai târziu, pe 19 iulie 1992, a fost asasinat şi Paolo Borsellino, într-un atentat cu maşină-capcană. Asupra morţii acestuia planează, însă, anumite semne de întrebare. Astfel, unele voci acuză serviciile secrete italiene de implicare în moartea lui Borsellino. Cu numai câteva luni mai devreme, Borsellino solicitase oficial interzicerea accesului maşinilor pe strada unde locuia mama lui (unde a avut loc atentatul), tocmai pentru a preveni incidente cu automobile-capcană. Solicitarea lui a fost ignorată. Aspect foarte ciudat, dacă ne gândim la poziţia lui Borsellino şi la recenta moarte a lui Falcone. De asemenea, o agendă roşie, în care judecătorul nota foarte multe observaţii şi constatări personale, a dispărut după atentat şi nu s-a mai găsit niciodată. Nu în ultimul rând, doi dintre foştii colegi ai lui Borsellino povestesc despre cum acesta, prăbuşit moral, le-a spus cu numai câteva zile înainte de-a muri: "un bun prieten m-a trădat".

Ne documentaserăm în prealabil și am aflat adresa locației unde și-a pierdut viața Borsellino; așa că într-o după-amiază, am pornit la o lungă plimbare. A fost o experiență interesantă inclusiv ca urmare a faptului că am ieșit din perimetrul turistic, descoperind astfel și adevăratul Palermo, cel din afara centrului istoric. Și da, ne-a plăcut mult și partea asta a orașului 🙂.

Dat fiind trecutul său extrem de sângeros, Palermo este ca un fel de memorial permanent; la tot pasul te poți aștepta să găsești dovezi ale crimelor Mafiei și amintiri ale victimelor sale, eroi anonimi într-un război niciodată încheiat cu adevărat.

În locul unde a murit Paolo Borsellino a fost plantat un măslin, de-ale cărui ramuri sunt agățate fotografii, diferite obiecte cu semnificație simbolică și mesaje. Ne gândeam că nu va fi nimeni acolo - în definitiv, au trecut 30 de ani de când a murit și e o zonă rezidențială absolut normală - însă am găsit câțiva turiști. Oamenii priveau, citeau mesajele, schimbau impresii în șoaptă și își făceau semnul crucii.

Unul dintre mesaje m-a impresionat în mod deosebit: ”Tu, cel care ai venit să privești, amintește-ți: nu toți sicilienii sunt mafioți și nu toți mafioții sunt sicilieni”.

O altă dovadă că oamenii nu au uitat este o inscripție pe care am văzut-o plecând de la locul unde a murit Borsellino.

Dacă mormântul lui Borsellino se află în cimitirul Santa Maria di Gesù, sicriul cu ceea ce-a mai rămas din Giovanni Falcone a fost mutat din locul inițial (cimitirul Sant'Orsola) și reînhumat în biserica San Domenico, una dintre cele mai mari biserici din Palermo. Localizată în centru, este foarte ușor de găsit și am vizitat-o. 

Tot aici, pe două plăci comemorative, sunt consemnate toate victimele celor două atentate menționate anterior (au murit atât soția lui Giovanni Falcone, cât și ofițerii de poliție care-i însoțeau pe ambii judecători).

Un alt loc pe care l-am căutat, și găsit, este cel unde și-a aflat sfârșitul generalul Carlo Alberto dalla Chiesa, împușcat din ordinul lui Toto Riina pe 3 septembrie 1982. Ca urmare a rezultatelor deosebit de bune pe care le avusese în lupta împotriva terorismului în alte regiuni ale Italiei, dalla Chiesa fusese numit prefect la Palermo în aprilie 1982. Numai cinci luni mai târziu a fost asasinat împreună cu soția sa, ciuruiți de gloanțe în propria mașină.
La locul atentatului a fost așezată o placă de marmură în memoria lor.

Nu este o întâmplare faptul că sunt reprezentați într-o îmbrățișare; în ultimele clipe de viață, realizând ce urma să se întâmple, generalul a încercat să-și protejeze soția acoperind-o cu propriul corp. 

Având în vedere toate cele de mai sus, am pornit spre Corleone având sentimente amestecate. Voiam să ajung acolo, să văd unde-a început totul; pe de altă parte, mi se părea că tulbur o zonă întunecată.

Realist vorbind, excursia la Corleone a fost de departe cel mai greu de organizat din tot ce-am făcut în acest concediu - și după cum s-a văzut deja, n-am făcut deloc puține. Trenul ieșea din discuție, satul neavând gară; iar în ceea ce privește autobuzele, erau numai vreo două pe zi, cu loc de plecare incert (oricât am căutat, nu am găsit informații clare) și cu ore de plecare/sosire încă și mai incerte. Așa stând lucrurile, am închiriat o mașină și dusu-ne-am.

Pe drum, ne-am dat seama de ce transportul public e atât de dificil când e vorba de locația aceasta: pur și simplu nu se mai investește nimic, pentru că exceptând câțiva rătăciți ca noi, turismul e practic inexistent. Șoseaua era în mare parte foarte proastă, plină de gropi și hârtoape, iar oamenii care fac naveta la Palermo vin de regulă cu mașina personală sau cu scuterul. Dar a fost fascinant să vedem autentica Sicilie și decorul părea pe alocuri desprins din filmul “Nașul”. 

”Îți dai seama”, comentam noi, ”câți nefericiți or fi fost sechestrați și torturați în casele din pustietatea asta? Cine naiba să vină să te salveze aici?”.

Când am ajuns la Corleone era aproape ora prânzului. Ne-am plimbat pe străduțe și am încercat - în ceea ce mă privește, poate mai mult ca-n oricare alt loc - să ”simțim” atmosfera locală. Impresia foarte pregnantă pe care am avut-o este că e un sat lăsat să moară. Nu mort de tot, ca să zic așa; dar lăsat cu bună știință să se prăbușească. Pare să fie încremenit în uitare și nu se mai construiește nimic, poate cel mult se renovează niște clădiri ca să nu pice pe oameni, dar în mod evident nu mai are nimeni vreun interes în acest sat. Cred că istoria lui sinistră nu este deloc străină de asta.

Ici și colo, câțiva bătrâni stând pe bănci la povești ne priveau întrebător, așteptând în mod evident să-i salutăm și răspunzându-ne cu multă energie la ”Buongiorno!”. Dar te întrebi, ce-o fi fost în mintea lor? Era clar că nu putem fi decât turiști (mai ales aparatul de fotografiat al jupânului era o dovadă grăitoare în acest sens), deci oare ce-am fi putut căuta noi acolo? Muzeul luptei contra Mafiei, asta căutam - și cred că știau și ei asta, alt punct de atracție nemaiexistând în satul care-a născut și-a adus atâta nelegiuire.

Biletul de intrare la muzeu, cu o imagine a celor 2 judecători

Muzeul nu este mare, iar o bună parte dintre lucrurile pe care ni le-a spus ghidul le știam deja; am aflat însă și multe noutăți, iar cea mai interesantă încăpere a fost, de departe, arhiva unde sunt depozitate toate documentele Procesului Maxi, despre care am scris la începutul acestui articol. Practic, aici se află opera vieții judecătorilor Falcone și Borsellino, tot rodul muncii lor.

Faptul că Palermo este astăzi un oraș frecventabil se datorează în mare parte curajului nebunesc și muncii acestor oameni, precum și a tuturor celor care au început această luptă, au luptat alături de ei, respectiv au continuat după ce ei n-au mai fost.
De fapt nu doar Palermo, ci întreaga Italie le este datoare. 

Acest dosar conține toate declarațiile date de Tommasso Buscetta - mărturii care s-au dovedit cruciale în instrumentarea cazurilor și obținerea sutelor de condamnări.

Nu știu să pun în cuvinte ce sentimente am avut în prezența acestor dosare. Cred că pot spune că am simțit, cu adevărat, istoria.
”Odihniți-vă în pace”, mi-am spus cu gândul la cei doi judecători, ”și mulțumesc”.

Ieșind de la muzeu, eram impresionată și copleșită de ceea ce văzusem.

Ne-am gândit dacă să mergem să mâncăm pe undeva - ne era cam foame și descoperiserăm o pizzerie cu rating foarte bun pe Tripadvisor (”de parcă ar avea careva curaj să nu dea aici rating bun”, am mustăcit noi 😀), dar pe de altă parte nu ne simțeam deloc în largul nostru. Poate era doar autosugestie, dar per total ni se părea că satul are un vibe prost și apăsător.
Ia hai s-o ștergem de-aici, ne-am zis, și asta am și făcut.

În ceea ce mă privește, experiența aceasta (vizitarea mormântului și memorialelor, precum și excursia la Corleone) a fost incredibil de bogată din punct de vedere al emoțiilor de tot felul și al noutăților aflate. Este o pagină teribilă din istoria Italiei, dar cred că trebuie să o cunoaștem. Chiar dacă, din nefericire, Mafia nu a dispărut cu adevărat - doar că e mai discretă - și lupta nu s-a încheiat nici în zilele noastre.