Magie, mult drag, emoția muzicii bune și nostalgie: o nouă seară cu Zubin Mehta 🙂

Un concert susținut de orchestra Filarmonicii din Berlin și dirijat de Zubin se va regăsi pentru totdeauna în  categoria ”momente pentru o viață” - și concertul la care am fost aseară nu a făcut excepție. A fost fabulos, așa cum știam că va fi, dar în ceea ce mă privește mult mai încărcat de emoții decât aș fi anticipat.

Ca de obicei, sala a fost arhiplină și ne-a făcut plăcere să-i revedem pe membrii orchestrei - pe care, în timp, am ajuns să-i cunoaștem. L-am remarcat imediat pe oboistul Albrecht Mayer; este unul dintre corifeii oboiului la nivel internațional și-a făcut inclusiv o carieră solo admirabilă, ceea ce nu e ușor pentru nimeni, dar în branșa lor este cu atât mai dificil. Am stat să-l privim pe îndelete pregătindu-se și testând diferite ancii.

Mereu am emoții la concertele lui Zubin, pentru că perspectiva de a-l revedea și preconizata experiență mă fac să freamăt. De data asta însă am remarcat că, în binecunoscutul interval de timp dintre acordaj și intrarea dirijorului, îmi bate inima neobișnuit de tare. Poate fiindcă nu-l mai văzusem demult, prin urmare nu știam în ce formă este și la ce să mă aștept.

A intrat pășind vizibil ezitant, sprijinindu-se în baston și a urcat încet, cu pași foarte calculați, pe podium. Publicul l-a întâmpinat cu aplauze atât de puternice, încât sala părea străbătută de un vuiet 🙂. Zubin este foarte iubit la Filarmonica din Berlin, a cărei orchestră a dirijat-o pentru prima dată în 1961 și fiind unul dintre dirijorii invitați cel mai frecvent.

Seara a început cu uvertura ”Genoveva” de Robert Schumann; aceasta este singura operă compusă de Schumann care semnează nu doar muzica, ci și libretul. În general, îmi plac lucrările lui Schumann; este un compozitor din epoca Romantismului, al cărui stil a fost substanțial influențat de Tchaikovsky și Mendelssohn-Bartholdy (alți doi compozitori care-mi plac foarte mult).
Lucrarea este melodioasă, lipsită de accente dramatice și după părerea mea a constituit un preludiu foarte potrivit pentru ceea ce a urmat - Concertul Nr. 2 pentru pian și orchestră de Béla Bartók, în interpretarea lui Yefim Bronfman.
Muzica lui Bartók mi-e prea puțin cunoscută; fiind un compozitor modern m-am cam ținut departe de creația sa, din care nu sunt familiarizată decât cu ”Miraculosul Mandarin”. Am devenit curioasă despre acest concert după ce am citit că este considerat una dintre cele mai dificile lucrări din literatura muzicală pentru pian - Sir András Schiff spunea că este ”finger-breaking” și după ce îl interpretează, claviatura este ”covered in blood”. Un mod sugestiv de a exprima dificultatea de interpretare a acestei lucrări.
Mi-a plăcut și am găsit interesant ”mozaicul”, dacă pot să-i spun așa: în prima parte (Allegro) am avut parte (și) de un solo de trompetă, partea a doua (Adagio-Presto-Adagio) este mai lentă și pianul este acompaniat de pizzicato, iar partea a treia (Allegro molto — Più allegro) este singura în care intervine întreaga orchestră, cu un spectaculos efect de ansamblu.
Nu mă văd întorcându-mă la acest concert prea curând, însă mi-a plăcut neașteptat de mult. Zic ”neașteptat” fiindcă, în principiu și cu mici excepții, nu mă dau în vânt după compozițiile moderne.

Bronfman nu a anunțat titlul lucrării interpretate pentru bis, însă jupânul fiind în domeniu, a recunoscut-o imediat - un studiu de Chopin (”Revolutionary Étude”), pe care compozitorul i-l dedicase lui Franz Liszt.

În cea mai mare parte a timpului l-am privit pe Zubin și mi s-a strâns inima. Nu pare să fie prea bine... Merg la concertele lui de mai bine de zece ani, l-am văzut în sute de înregistrări și transmisiuni în direct și-am ajuns să-i cunosc maniera dirijorală... iar aseară n-am regăsit nimic din stilul flamboaiant și scânteietor după care l-aș recunoaște dintr-o mie. Din punct de vedere tehnic a dirijat impecabil, dar mișcările îi erau în mod evident economicoase, probabil nu mai face față la astfel de efort.

Îngrijorător mi s-a părut și faptul că nu a respectat cutuma de la finalul lucrării de pian: uzanța este că pianistul și dirijorul ies împreună de pe scenă, pianistul urmând să revină singur pentru bis, iar apoi se întoarce din nou alături de dirijor. Și din ce-am văzut de-a lungul timpului, așa s-a procedat în toate concertele lui Zubin în care s-au interpretat lucrări de pian.
Aseară însă, Zubin a rămas pe scaun la toate ieșirile și intrările lui Bronfman, cu un zâmbet resemnat (având în vedere locurile noastre, îl puteam vedea foarte bine din față) și a părăsit scena abia după bis, împreună cu acesta. Am dedus că a vrut să-și dozeze pe cât posibil efortul, având în vedere monumentala lucrare care urma după pauză și cred că a vrut să evite situația de-a se deplasa mai mult decât era imperios necesar.

Cunoșteam Simfonia a IV-a de Tchaikovsky, dar interpretarea live a fost absolut copleșitoare. Zubin a dirijat-o pe de rost 🙂 și spre bucuria mea, de data aceasta am regăsit la el unele mișcări ample și pline de energie. Puține, dar decât deloc... Totuși, aspectul lui general este cel al unui om fragil și evident slăbit și mi s-a pus un nod în gât.
Sub vraja părții a doua a simfoniei (Andantino), care personal mi se pare cea mai frumoasă din întreaga lucrare, nu-mi puteam lua ochii de la el și mă-ntrebam dacă-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real. Între noi fie vorba, aproape mi-au dat lacrimile.

Iată, vă invit să ascultați și voi acest fragment, într-o interpretare dirijată de Herbert von Karajan. Personal mi se pare o muzică incredibil de frumoasă și găsesc regretabil faptul că această simfonie a lui Tchaikovsky este mai puțin cunoscută pe scară largă (în comparație cu Simfoniile a V-a și a VI-a, care se regăsesc mult mai des în repertoriul diferitelor orchestre).

 

Am ascultat-o pe parcursul scrierii acestui articol și simt că nu mă mai satur de ea. E minunată, pur și simplu minunată. Îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...

Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine.

Inițial plănuisem un articol considerabil mai lung, având în vedere că la concertul de aseară s-a mai petrecut ceva. Neașteptat și cu atât mai frumos, o amintire pe care-o voi păstra mereu cu drag în suflet. Am hotărât însă că textul acesta este doar despre dragul meu Zubin și despre muzica pe care ne-a dăruit-o.
În articolul următor vă voi povesti despre o scurtă, surprinzătoare și emoționantă întrevedere pe care-am avut-o la pauza concertului cu.... vă spun în curând 🙂.