Unii oameni sunt pentru totdeauna

Doamna despre care vă povesteam că am vizitat-o în aprilie, făcând numai pentru ea un drum de aproape 1.200 de kilometri dus-întors în două zile, a plecat. Undeva departe, în necuprins, de cealaltă parte a Lunii. Acolo unde, sper, ne vom regăsi cu toții cândva.

Nu pot spune că vestea a venit ca o surpriză - nu după cum o văzuserăm în urmă cu două luni și jumătate - și pentru ea este mai bine așa. Dar asta nu înseamnă că n-am fost triști.

E greu de pus în cuvinte ce-a însemnat ea pentru noi, acum când nu mai e. Un om străin care ne-a îndrăgit și, fără cuvinte, cumva ne-a ”adoptat” și ne-a călăuzit prin tot ceea ce înseamnă începutul unei vieți într-o țară a cărei limbă încă nu o cunoști.
De fapt, a făcut mult mai mult decât atât. Cred că dacă aș detalia tot ceea ce a făcut pentru noi, n-aș termina de scris nici până mâine 🙂.

Ne-a ajutat să ne găsim două din cele trei apartamente în care am locuit pe parcursul primilor noștri 12 ani, petrecuți în Bayreuth. Și când spun ”ne-a ajutat” mă refer că a venit cu noi la discuția cu proprietarii și, fără s-o spună direct, a reprezentat un fel de garanție pentru noi și seriozitatea noastră. Deh. Altfel se uită localnicii la tine când te văd împreună cu unul de-al lor, tu fiind un emigrant cu venit mic și vorbind o germană, hai să zicem foarte aproximativă.
A mers cu omul meu la medic atunci când a fost vorba de consultații importante, cu mare greutate pentru viitor și el încă nu vorbea limba suficient de bine pentru a înțelege detalii substanțiale, care aveau să cântărească mult în deciziile ulterioare.
Și acestea sunt numai două exemple din cele multe. Foarte, foarte multe.

Într-o țară străină, anii începuturilor sunt în mare parte copleșitori. Atât de multe necunoscute. Atât de multe lucruri de aflat, de înțeles, de absorbit. Atât de multe hotărâri de luat, deși tu poate nu înțelegi decât ideea generală din hârtiile pe care ți se cere să le semnezi. Este o presiune aproape imposibil de descris în cuvinte, care nu te părăsește nicio clipă. Sigur, se estompează cu anii, pe măsură ce înveți, capeți experiență, te obișnuiești, îți faci cucuie și te călești.
Dar până se întâmplă asta, simți de multe ori cum ți se înnoadă nervii în stomac. Și cu atât mai confortabil este să ai pe cineva alături, care te îndrumă în tot marasmul ăsta. Nu rezolvă problemele în locul tău, nu are cum și nu asta este ideea; dar sprijinul și sfaturile venite de la cineva care cunoaște mersul lucrurilor sunt neprețuite.

Și multe, multe i-am povestit. Uneori stăteam cu orele la ea în vizită (chestie foarte atipică pentru un neamț) și nu simțeam cum a trecut timpul. Sau vorbeam câte două ore la telefon, dezbăteam diverse subiecte la ordinea zilei, îi spuneam ce-am mai făcut, ne deschideam sufletul, ne vărsam amarul sau dimpotrivă - râdeam uneori de ne dureau coastele.
I-a cunoscut pe aproape toți ai noștri - mama, tata și soția lui, mătușa și unchiul meu din Statele Unite (care ne-au vizitat în 2012), o bunică, socrii mei, fratele jupânului și cumnata mea, niște prieteni, o mătușă de-a jupânului. Toți aceștia au fost la ea acasă, unii de mai multe ori. Devenise și ea un membru al familiei, în multe privințe era ”de-a noastră”.

N-am fost mereu în consens, ba chiar din contra. De-a lungul timpului ne-am certat nu de puține ori, pentru că-n multe privințe aveam păreri diferite. Uneori a fost nedreaptă, uneori noi prea repeziți. Însă, ca-n orice familie, aș putea spune - when all is said and done nu astea sunt lucrurile care contează și nu astea sunt lucrurile care rămân. Ani și ani la rând ne-a fost aproape și acum când ea nu mai e, înseamnă cu atât mai mult pentru noi faptul că am văzut-o încă o dată și ne-am luat rămas-bun, în gând.

Vom păstra doar momentele frumoase și râsul, ne rămân amintirile și eterna recunoștință. O parte din ceea ce suntem astăzi i se datorează și ei și n-o vom uita niciodată.

Fie-ți somnul liniștit și drumul luminat, Ingrid.  Ne vom aminti de tine întotdeauna.