Descoperind Portugalia: ”locul unde se termină uscatul și începe marea...” 💙 (IV)

Privind retrospectiv, una dintre cele mai frumoase zile din acest concediu - dacă nu chiar cea mai frumoasă - a fost cea în care am atins cel mai vestic punct al Europei continentale, am făcut cunoștință cu Oceanul Atlantic și am descoperit Cascais - un fel de Cannes al Portugaliei, pentru care ne-am fi dorit să avem mai mult timp.

Nu cred că ar fi fost posibil să reușim toate cele de mai sus într-o singură zi dacă nu am fi închiriat o mașină (ca o curiozitate, apropo de asta: câteva zile mai târziu, uitându-ne orientativ pentru niște prețuri în Porto, am constatat că exact aceeași mașină, la aceeași companie - Europcar, costa mai mult decât dublu față de Lisabona. Din fericire, n-am avut nevoie).

Am plecat pe la ora 10 și după o scurtă oprire la plaja Azenhas do Mar, ne-am îndreptat spre Cabo da Roca. Pentru prima dată de când aterizaserăm în Portugalia, simțeam că am emoții. Este cel mai vestic punct al Europei continentale și, înainte de-a se descoperi America, se credea că aici e capătul lumii 🙂.
Cunoscut din vremuri străvechi, a fost menționat încă din vremea Imperiului Roman și mai apoi, în perioada marilor descoperiri, sub numele de Stânca Lisabonei. Citatul din titlu îi aparține poetului Luís de Camões și se regăsește și pe monumentul la care toți turiștii își fac poze, în vântul puternic devenit emblematic pentru această locație.

Am petrecut ceva timp acolo, în ciuda vântului destul de rece. Imaginile sunt absolut copleșitoare. Imensitatea oceanului, iluzia contopirii apei cu cerul. Te simți mic, insignifiant și totuși, măreț. Nemărginire. Speranță.

Am profitat de cele câteva momente de acalmie ale vântului 🙃.

E greu de pus în cuvinte ce am simțit. Mă uitam spre orizont și mă gândeam că, timp de sute de ani, oamenii au crezut că aici este capătul lumii.
Aici, unde uscatul întâlnește marea.
Aici, unde oamenii credeau că se termină lumea.
Și cât de mult mai era din lume după acest capăt, iar ei nici nu și-ar fi putut imagina.

Ne-am frăsunit vreo oră, am contemplat zările și ne-am bucurat de locul în care ne aflăm, după care ne-am dus la magazinul de suveniruri. Un magnet era 5 euro. Jaf la drumul mare, dar noblesse oblige, practic plătești locația de unde-l cumperi, deci ne-am conformat. Ka-Ching, cum ar zice Shania Twain 😀.

La fel de emoționantă a fost întâlnirea cu Oceanul Atlantic. Era... așa cum știe el să fie: agitat și spectaculos 🙂.

Nu se punea problema de înotat, apa era mult prea rece și valurile mult prea agitate. Dar tot am intrat fiecare până la glezne, cât să-l salutăm de bun-găsit 💙.

Un val ceva mai mare m-a udat de la talie în jos. ”Te-a salutat și el”, a zis jupânul. Îmi place ideea 🙂.
Am stat mult pe plajă, nu ne mai venea să plecăm de-acolo. Era atât de frumos, orice val merita fotografiat, orice adiere de vânt care aduna - sau, dimpotrivă, împrăștia - norii schimba complet peisajul oferind alte perspective, alte culori, alte imagini de păstrat în suflet.

Pentru că s-a tot scris în ultima vreme despre curățenia cel puțin discutabilă de pe litoralul românesc - mi s-a părut foarte practic modul în care portughezii gestionează problema mucurilor de țigară:

Simplu și eficient: iei scrumiera, o folosești, la final o golești într-unul dintre suficientele tomberoane existente și o returnezi. Simplu și eficient. Not rocket science, vorba americanilor. De fapt, tot ce-ar avea de făcut românii ar fi un studiu de caz pe câteva plaje europene, luat notițe și aplicat acasă. Nu le cere nimeni să inventeze roata, ci doar un minimum de bunăvoință și interes.
Numai că... da, exact: ”merge ș-așa”. Până n-o mai merge, completez eu.

De la un chioșc de pe plajă am luat un suc de ananas, respectiv o cafea. Și dată fiind locația, cât de savuroase au fost 🙂.

Marea ne face fericiți pe amândoi, probabil mai mult decât ar putea s-o facă muntele vreodată. N-aș ști să spun exact de ce - spectacolul pe care-l oferă, faptul că te invită la introspecție, necuprinsul ei, senzația că ești mic și neînsemnat în fața măreției valurilor, ideea că oamenii sunt trecători, dar ea va fi până la sfârșitul veacurilor... probabil toate astea la un loc.
Cu greu ne-am dat duși de acolo.

În drum spre Cascais am făcut o scurtă oprire la Boca do Inferno (Gura Iadului). Aceasta este o formațiune stâncoasă creată de valurile oceanului, a căror forță a ”săpat” în piatră iar ulterior, după ce peretele din spate s-a surpat, a rămas o grotă deschisă.
Se spune că în timpul furtunilor, vuietul vântului asociat cu zgomotul produs de valurile care se izbesc de grotă și se scurg pe dedesubt este înfiorător - de unde și denumirea dată acestui loc.

N-am zăbovit foarte mult, fiindcă mare lucru nu era de văzut (sau de auzit, for that matter), deci ne-am urcat în micul Peugeot și ne-am îndreptat spre Cascais. Iar aici am avut o surpriză foarte plăcută, în sensul că nu ne așteptam să fie atât de frumos.

Știam că este un vechi oraș pescăresc, dar tot am fost surprinși de imaginea luxuriantă pe care o ofereau iahturile ancorate.

Plaja nu era foarte mare și deloc amenajată (adică fără umbrele sau șezlonguri), dar oamenii păreau pe deplin mulțumiți. Stăteau pe prosoape, citeau, ascultau muzică la căști sau jucau volei. Era așa un aer estival, de vacanță și de viață lipsită de griji, că-ți era mai mare dragul.

Ne-am plimbat pe străduțe și am mâncat câte-un sandviș delicios (scump, frate, ziceai că l-au poleit cu aur, dar cred că și-aici a fost un caz de ”plătești pentru locație” 😀). Cam începea să ne ajungă oboseala în urma unei zile lungi petrecute în bună parte pe malul oceanului și a vântului pe care-l luaserăm în față. Am ținut să fotografiem și o mândrețe de palmier, cel mai frumos pe care l-am văzut în acest sejur.

Se apropia ora la care trebuia să returnăm mașina în Lisabona, așa că după vreo două ore petrecute în Cascais, ne-am pregătit de plecare. Ne-a părut rău că nu am avut mai mult timp la dispoziție, dar n-am vrut să riscăm să întârziem și nici să fim stresați pe drum. Și eram și obosiți, cum spuneam.

Ne-am luat așadar rămas-bun de la Cascais, gândindu-ne că poate într-o bună zi, cine știe, ne vom întoarce.

Aici se încheie episodul despre cea mai emoționantă experiență a noastră în acest concediu. Am scris mult, dar mi-a făcut mare plăcere și sper că am reușit să redau, măcar în parte, bucuria pe care am simțit-o 🙂.

Teaser pentru episodul viitor: urmează un pom lăudat de la care ne-am întors cu sacul aproape gol, dar pe care n-am fi avut curaj să nu-l includem în programul nostru.