Descoperind Portugalia: a nu se citi pe nemâncate (III)

După cum unii dintre voi știți deja, a devenit un obicei să-nchei serialele de călătorie cu povești despre ce am mâncat bun prin părțile de lume pe unde ne-am preumblat. De data aceasta însă, având în vedere câteva comentarii pe care le-am primit, voi schimba ordinea și povestim mai devreme despre bunătăți 🙂. Nădăjduiesc însă că nu vă voi dezamăgi - spun asta pentru că, deși am experimentat diferite delicatese, nu am regăsit diversitatea, abundența și caleidoscopul de gusturi, texturi și arome din Italia sau Grecia.

Din ce ne-am dat seama, punctul forte al bucătăriei portugheze îl reprezintă peștele și fructele de mare. Dacă-n ce le privește pe cele din urmă nu ne atingem de ele decât dacă alternativa e să murim de foame, peștele ne place amândurora și cu mare plăcere ne-am conformat obiceiului local.

Cel mai mult ne-au plăcut sardinele pe grătar (sardinhas assadas) și în Lisabona le-am găsit pe cele mai bune. La un restaurant din Alfama pe care, dată fiind panorama extraordinar de frumoasă pe care o oferea, inițial l-am suspectat ca fiind tourist trap. N-a fost însă cazul - sardinele au fost minunate, exact cât trebuia de crocante, meșteșugit împrietenite cu niște cartofi natur.

Soțul s-a hotărât pentru un biban de mare de asemenea bine făcut (când ieșim la restaurant ni se întâmplă de multe ori să facem schimb de farfurii, fiecare mâncând pe jumătate ceea ce a comandat și oferindu-i celuilalt jumătatea rămasă). Așa că am gustat și bibanul. De bun a fost foarte gustos, dar tot sardinele ne-au rămas în amintire.

În altă zi ne-am ospătat cu somon, respectiv cod - ăsta mi se pare un pește deosebit de plictisitor, apropo. Este o prezență foarte frecventă în bucătăria portugheză (unii spun chiar că e o obsesie națională) și nu-mi dau seama de ce. Consumat prăjit e pur și simplu fad, zici că mesteci plastilină umedă. Se spune însă că în Portugalia există 365 de moduri de-a pregăti codul - câte-un fel pentru fiecare zi a anului. Beats me 🙄.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului (sau, mă rog... codului ce-i al codului), nu-l avuseserăm în plan în seara respectivă; dar terasa unde voiserăm să ne așezăm inițial nu avea niciun loc liber și la cea la care am ajuns nu aveau decât cod și fructe de mare - din astea era pe alese, dar vă zisei ce relație ostilă avem cu ele...

Am regăsit codul într-un amestec cu piure și legume la grătar. Tot fad, însă măcar s-a dovedit a fi consistent - vreo 24 de ore după aceea nici că mi-a mai trebuit mâncare. Așa anost cum e, cred că-i foarte nimerit pentru dietă: nu mănânci prea mult că-ți piere apetitul rapid și ține și de foame.

Am gustat și Pasteis de Bacalhau - un fel de gogoși mici din cod, cartofi și brânză, servite de multe ori ca aperitiv. Nu ni le propuseserăm neapărat, dar la un restaurant ni le-au adus de îndată ce ne-am așezat și apoi ni le-au pus pe nota de plată. Mbine, fie, am zis, deși ne simțeam cumva trași pe sfoară. Adică și grecii sau italienii îți aduc la masă pâine, unt (plus parmezan, dacă e vorba de italieni) și măsline de cum te-ai așezat, dar niciodată nu le-am regăsit în nota de plată.
În fine. Având în vedere că e un produs specific portughez, am fost mulțumiți că le-am încercat și n-am mai comentat felul în care ni le impuseseră.
Sunt ok la gust, dar cu siguranță nimic remarcabil.

Să vă mai arăt niște pește, că demult nu v-am arătat 😁.

În prima poză e somon, iar în a doua.... hm, nu-mi amintesc. Cel mai probabil cod, fiindcă doradă n-am încercat și biban de mare nu-mi amintesc să fi mâncat decât o dată. Vedeți, asta e ceea ce voiam să spun mai sus referitor la varietate.

De cumetrele sardine de mai sus îmi aduc aminte fiindcă numai cu lumânarea nu le-am căutat. În ultima seară în Porto știam sigur ce vrem să mâncăm: sardine sau nimic, iar ”nimic” nu era o opțiune.
La primul restaurant (foarte bine cotat pe Tripadvisor, avea 4.7 din 5) ne-am uitat pe meniu, aveau o mulțime de preparate din pește, dar sardinele nu apăreau. Întrebăm pe don'șoara plasatoare, care fornăie disprețuitor: ”nu avem”.
La al doilea, la fel: nu apăreau în meniu și am întrebat copila de la intrare. Daaaa, avem, dar nu apar în meniu 🙄.
Ha? Ne-am așezat la masă totuși, iar când chelnerul ne-a adus meniurile am întrebat. S-a uitat împăiat cetățeanul, n-avem, dar uitați, vă oferim cod preparat în 'jde feluri...
N-am rămas nici acolo. Ne-am mai uitat pe meniurile de la vreo două restaurante, Bacalhau în sus și Bacalhau în jos, sardine nu aveau. ”Luăm fiecare terasă la rând, nu se poate să nu găsim”.
La restaurantul unde am găsit - și unde-am și rămas - i-am istorisit chelnerului tărășenia și s-a uitat și ăsta împăiat la noi, dar din alte motive. ”Cum să nu aibă sardine, mai ales sâmbătă seara?”.
Bune-au fost, însă tot nu le-au surclasat pe cele din Lisabona.

N-am mâncat numai pește timp de două săptămâni, cu toate că așa ar putea părea 😀. Într-o zi, ne-am hotărât pentru o friptură de vită cu mult mujdei. Fuseserăm surprinși la început, combinația vită + mujdei ni se părea inedită, dar vă rog să mă credeți că-mi plouă și-acum în gură când îmi amintesc de ea. Ex-ce-len-tă.

Am făcut cunoștință și cu Francesinha - un preparat inventat în Porto (de ce i-or fi zicând ”micuța franțuzoaică”?). Este de fapt un sandviș cu friptură, uns cu brânză topită și ”scăldat” într-un sos picant de chili și bere. Se servește cu cartofi prăjiți.

Mie nu prea mi-a plăcut și m-am luptat cu el vitejește, iar până la urmă i-am dat jupânului să-l termine. Ceea ce a făcut cu entuziasm, fiindcă lui i-a plăcut și-a mâncat de vreo trei ori pe parcursul sejurului.

Acestea fiind zise, se numește că am mâncat pe săturate și e vremea pentru desert(uri). Și-acum trebuie să mărturisesc ceva: am făcut o burtă de Pasteis de Nata, dar nu am decât o singură poză cu una. Serios, mai multe n-am. Ce să fac dacă m-apucam să le mănânc de cum puneam mâna pe ele? Chestiile astea ar trebui scoase-n afara legii, vă spun.

Împricinata e cea din dreapta. Este o tartă umplută cu o cremă foarte fină de ouă și vanilie. Ai mânca și-ai tot mânca și nu te-ai mai opri din mâncat.
Știți cum merge la cafea? Păcatele mele cele mari și grele...

Mai erau câteva domnișoare timide pe-acolo.

În vreo două rânduri am încercat tortul de biscuiți. Fin, aromat, cremos. Și din ăsta aș fi mâncat într-una. Când nu mă certam cu Pasteis, adică 😂.

Bine-bine, veți zice voi, dar de băut vin nu s-a băut pe-acolo? Rezon, ne-am făcut de cap în concediul ăsta. În ultima seară petrecută în Lisabona am exterminat împreună o sticlă de vinho verde (provenit din nordul țării, provincia Minho).

Merge foarte bine la salate, brânzeturi și preparate din pui. Și eram doar moderat de amețiți după ce-am isprăvit cu el.

Știți ce merge foarte bine cu sardine pe grătar? Un spumos demisec, pupa-m-aș pe frunte de cunoscătoare să mă pup 😎. Și da, și p-ăsta l-am terminat în doi.

Despre vinul de Porto voi scrie într-o postare dedicată, în care voi povesti despre experiența vizitării unei crame.

În încheiere, vă arăt și niște fursecuri indecente. Erau expuse în vitrina unei patiserii din Porto 😄.

Sper că v-a plăcut acest articol și mai sper că nu v-am făcut și vouă poftă de Pasteis de Nata, din care eu una simt că aș vrea să mănânc măcar vreo 4-5 bucăți. Acum, în clipa asta. Și nu am de unde, ceea ce este o problemă spinoasă 😒.