Recunoștință și nădejde 🙏

Acum 19 ani la ora asta eram într-un autocar Atlassib, în drum spre Nürnberg. Eram de aproape 24 de ore pe drum deja. Nu-mi aduc aminte multe detalii din călătorie, însă trebuie să fi fost destul de monotonă (n-aveam internet pe telefon, n-aveam tabletă, pentru citit era întuneric; poate doar pe iPod să fi ascultat ceva muzică, dar nu-mi mai aduc aminte). Cu toate astea, nu m-am plictisit, pentru că mintea-mi roia de gânduri. Și de dor de proaspătul meu soț, pe care nu-l mai văzusem de-o lună și jumătate. De când ne căsătoriserăm, practic, fiindcă el se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă.

Au trecut anii. Mulți...
Am trecut și noi prin multe. 
Chirii, mutări, oameni rău-voitori, criză economică.
Temeri, cursuri de germană, semne de întrebare, frământări. 
Intervenții chirurgicale. 
Prieteni apropiați, dar și oameni practic străini, care ne-au sprijinit decisiv și absolut dezinteresat, numai pentru aveau inimă mare și au crezut în noi. 
Învățătură. Studiu. Muncă, muncă, muncă. 
Speranțe. Spaime. 
Îndoieli de sine, dar niciodată îndoieli de noi. 
Multe uși închise, dar și niște uși care ni s-au deschis exact când aveam mai mare nevoie. 
Examene. Emoții. Reușite. 

Abia după vreo patru ani am început, cu timiditate, să respirăm ceva mai ușurați. Drumul era încă lung și pe alocuri bolovănos, dar în sfârșit, simțeam că mergem înainte. 

Nici acum nu e mereu ușor, deși altele sunt problemele. Pentru că în primul rând, altele sunt vremurile. 
Suntem amândoi cetățeni germani de peste un deceniu, pe deplin integrați și asimilați. Muncim, plătim impozite și rate la casa noastră, respectăm legea. Nu ne-am bătut niciodată joc de șansele primite și nici de buna credință a oamenilor de aici. 
Și ne strânge în spate când vedem ceea ce se întâmplă în întreaga lume, și mai ales în cele două țări ale noastre.  

Suntem foarte recunoscători și ne considerăm foarte norocoși. 

În același timp, simțim că întreaga omenire are nevoie de un miracol. 
Să nădăjduim.