Mesaj din linia întâi

După luni de zile de stat în şpagat şi cugetat năprasnic, excesiv de înţelepţii noştri manageri au introdus un nou sistem de lucru. O chestiune foarte complexă, menită să restructureze din temelii şi să eficientizeze activitatea în plan administrativ şi logistic la nivelul întregului depozit. S-a lucrat la asta din noiembrie, s-au rulat sute de teste, s-au ţinut sute de şedinţe. Şi, evident, s-au investit o grămadă de bani.

Pe 1 iulie, cu surle şi trâmbiţe (şi texte înduioşătoare pe intranet, din alea gen "cutărică manager e mândru de departamentele cutare şi cutare, care-au făcut aia şi au dres ailaltă şi le mulţumeşte tuturor celor implicaţi pentru eforturile depuse"), i-au dat drumul. A funcţionat la fix vreo două-trei zile, ăştia prea-luminaţii se minunau, se felicitau reciproc, ia uite ce bine merge, bravo, să nu-i fie de deochi, ptiu ptiu. 

N-a ţinut mult. Sistemul sughite, dă rateuri, tușește. Se va remedia, spun antemenționații prea-luminați. Între timp, ne batem capul cu erorile și la întrebarea "merge acum?" răspundem docili și resemnați că nu, nu merge. Dar trebuie să meargă, mormăie posac vreun prea-luminat, continuând victorios: "mie de-aici îmi arată că merge". Ce să zic, sistemul nu știe să conjuge verbul a trebui. Şi ce ţi-o fi arătând ţie e problema ta proprie şi personală, eu nu pot accesa contul clientului. 

Ca urmare-a acestui haos (ale cărui dimensiuni sunt direct proporţionale cu amploarea sistemului), prestăm ore suplimentare cu drag şi spor. Şi tot cu spor, dar cu mai puţin drag, nu vom avea liber săptămâna asta. Pe plantaţie de luni până sâmbătă, c-aşa-i în tenis. 

În rest, distracţia obişnuită. Insipida Somnoroasă e tot mai fermecătoare as time goes by. Dacă se va descoperi vreo metodă de-a face pe cineva să dispară fără ca asta să aibă vreo legătură cu anumite prevederi din Codul Penal, vă rog să mă anunţaţi negreşit. Mulţumesc anticipat :P

(Acum că mă gândesc, oare David Copperfield ce-o mai face? A avut el cândva un număr foarte reuşit, în care-a făcut să dispară Statuia Libertăţii.... :D).

Condeiul e sublim, dar lipsește cu desâvârșire (II)

Vă mai aduceți aminte de așa-numitul serial al condeiului pe cât de sublim, pe atât de inexistent, pe care l-am început? Primul material disecat - destul de nemilos, admit, dar pe cuvântul meu că m-am cenzurat :D - a fost realizat în urma unui interviu cu Sandra. Adică mă rog, realizat e un fel de-a spune.  Autoarea a făcut un fel de mucilagiu cu zarzăre. Dar se pare că i-a plăcut ce-a ieșit (mă întreb cât de bună bucătăreasă o fi) și a recidivat, de data asta cu Nadia Comăneci. 

Punându-mă nițel în postura de avocat al diavolului, recunosc faptul că un interviu cu Nadia e foarte greu de făcut. Nu în sens logistic, ci din punct de vedere al conținutului - adică, dacă vrei să faci un material profesionist, să fie interesant, să capteze, să o determini să spună lucruri pe care nu le-a mai spus. E o provocare pentru orice jurnalist, pentru că femeia a acordat sute de interviuri și a răspuns de mii de ori la întrebarea "ce ați simțit când ați văzut că ați luat nota 10, pe care dispozitivul nu era programat s-o afișeze?". Altminteri, două vorbe, trei lulele și patru surcele sunt ușor de aruncat și pe urmă ne dăm ochii peste cap și trecem în CV că am făcut interviu cu Nadia. Așa cum a procedat distinsa autoare, pe care astăzi am scos-o din nou la tablă.

- Ce credeți că trebuie să se întâmple pentru ca gimnastica românească să fie din nou acolo, sus, unde am fost obișnuiți să o găsim?

Gimnastica n-are decât să ia liftul. Sau să ne dezobișnuim noi s-o găsim sus. Ce-ar fi putut răspunde femeia? Că trebuie să muncim mai mult, să nu ne pierdem încrederea, să avem răbdare, asistăm la o schimbare de generație, iada-iada. 

Gimnastica românească este, în continuare, sus; suntem pe podiumul olimpic, pe locul trei în lume... este o realizare. Desigur, sperăm să ajungem să ne luptăm din nou pentru locul 1, iar pentru asta avem nevoie doar de timp și răbdare. Valoare avem.

Pfuai de capul meu, sunt electrocutată de revelațiile avute. Dar nu este Nadia de vină. La o întrebare stupidă nu se poate da decât un răspuns stupid. Un fel de "what you deserve is what you get", ediția revăzută și adăugită.

- Credeți că avem ceva speranțe pentru Olimpiada din 2012?

Au! Nu vă speriați, doar m-a izbit clișeul jalnic al întrebării de mai sus. Ia să facem un mic exercițiu de imaginație: cum ar fi putut suna un răspuns cu adevărat surprinzător? Probabil ceva de felul ăsta: "nu avem nicio speranță, nu ne vom califica în nicio finală, mergem la Londra numai ca să ne dăm huța cu avionul și să vizităm capitala Angliei pe banii Federației".

Evident că avem mari speranțe! Dar este prea devreme să putem anticipa ce va fi, sunt totuși patru ani care ne despart de următoarele jocuri olimpice, nu știm ce fete din generația aceasta vor ramâne în lot, nu știm ce generație va veni, dar România a avut mereu gimnaste valoroase.

Hahaha. Aproape aș fi tentată să cred că Nadia o persiflează pe vajnica intervievatoare. Nu cred că s-ar fi putut da un răspuns mai plat, mai anost și mai lipsit de strălucire decât cel pe care l-a dat ea.

- Ce trebuie să facă o gimnastă pentru a atinge performanțele dumneavoastră?

Să mănânce spanac, precum Popeye marinarul. Ție cum ți s-a explicat că se obțin performanțele, în general? Te pomenești că o fi un mister pentru tine, de fapt nu m-aș mira deloc.

Să muncească. De asta este nevoie - de foarte multa muncă! Mai are nevoie de talent și un pic de noroc, însă cea mai importantă este dorința de a face lucrurile cât mai bine.

Hai că ți-a dat o bijuterie de răspuns, sunt convinsă că nimănui nu i-ar fi dat prin cap că rezultatele deosebite vin numai prin muncă. 

- Care sunt activitățile pe care le desfășurați acum?

Asta ar fi trebuit să fi știut deja, interviul presupune și-o etapă de documentare (te-am mai întrebat și data trecută ce-ai păzit la seminariile de genuri de presă.... curcile, pe ele cred că le-ai păzit). Dacă ți-ai fi făcut temele, ai fi putut s-o întrebi punctual despre câteva dintre proiectele ei și i-ai fi oferit ocazia să spună ceva ce nu a mai spus în alte interviuri. Da' ți-ai găsit... 

Sunt implicată in foarte multe proiecte, am o viață activă. Călătoresc foarte mult pentru a-mi onora contractele cu diferite companii, dar mă dedic în continuare și acțiunilor caritabile, atât în România, cât și în State. 

E adevărat că sunt obosită, dar nu din motivul ăsta casc. Repet, nu e vina Nadiei! Nu știu cine-ar fi putut face mai mult din jalea asta de întrebări. Și, cu-atât mai mult cu cât interviul a fost acordat pe mail, întrebările ar fi trebuit s-o incite să povestească, nu s-o facă să dea răspunsuri-șablon. 

Am luat și eu interviuri pe mail. Nu eram niciodată entuziasmată de perspectiva asta, dar uneori era singura cale de-a obține interviul. Foarte puține persoane au avut răbdarea de-a îmi răspunde în detaliu; îmi amintesc cu mare drag de Laura Stoica, Dumnezeu s-o odihnească în pace și de Anamaria Marinca. Ce răspunsuri spumoase, detaliate și frumoase mi-au dat! Dar din punctul ăsta de vedere, ele au reprezentat mai degrabă excepțiile.
În general, pe mail primeam răspunsuri scurte și seci, de-mi venea să mușc monitorul de frustrare (pentru că știam ce-aș fi putut reuși într-o discuție față în față). Ei bine, în cazul ăsta preferam să redactez materialul sub forma unei relatări, presărate ici-colo cu citate. Astfel, fentam puțin monotonia răspunsurilor, mai introduceam unele informații despre persoana respectivă, all in all ieșea mai digerabil decât în forma întrebare-răspuns.

S-aude acolo în spate, doamna intervievatoare? Nu cred. Ești ocupată să păzești curcile. 

Data viitoare când povestim despre rateuri, cred că mă enervez rău.  Nu de alta, dar cineva a reușit să facă praf un interviu luat lui Michael Douglas.  Aaaaaaaaaaa. 

Tot de la alții e mai bun :))

Weekend-ul acesta au fost Zilele Orașului Bayreuth. Din moment ce ieri și alaltăieri am lucrat, abia în seara asta am ieșit  să vedem și noi ce se dă, vorba aia :)) Unii comercianți își strângeau deja tarabele, dar nu cred că am pierdut prea mult. 

Lume multă și pestriță, copii cu păpuși sau elicoptere gonflabile, căței derutați de hărmălaie, dar liniștiți și simțindu-se în siguranță în lesă. Chioșcuri din lemn, multe și cu de toate, pentru orice gust și pentru orice stadiu al foamei: covrigi bavarezi calzi, cârnați prăjiți, fripturi în chiflă, pește prăjit (măiculiță, cât de apetisant arăta nerușinatul de pește! Și-n ce fel mirosea! Dar nu ne era atât de foame și parcă nici n-aveam chef să puric peștele de oase), kebab, ardei umpluți, pizza și deserturi: consacratele migdale și alune trase în zahăr, fructe în ciocolată, clătite cu tot felul de umpluturi, atât dulci cât și sărate și inegalabilele langoși, despre care v-am povestit recent. 

O mie și unu de mirosuri diferite, aparent incompatibile, dar cu toate astea completându-se reciproc, într-un tablou olfactiv atât de pestriț și inedit, încât te-ai fi gândit că a fost pictat de Picasso.

Mai multe tarabe cu bijuterii din argint, sticlă de Murano și lemn - celor din urmă făcându-li-se reclamă că sunt lucrate manual -, eșarfe în culori apocaliptice, brățări din piele pe care se putea grava, la cerere, un nume, dreamcatchers de toate felurile și dimensiunile, jucării de pluș, baloane și haine tricotate pentru bebeluși (foarte frumoase), miniaturi din lemn, ochelari de soare și diferite obiecte din cultura africană. Am pendulat agale de la o tarabă la alta, neavând nimic de cumpărat, dar plăcându-mi pur și simplu să casc gura. Spre lauda lui, soțul m-a așteptat răbdător să închei această nobilă și femeiască îndeletnicire, iar apoi ne-am dus la o bere. Adică el bere și eu Radler, băutura aceea care-mi place la culme, realizată din bere (un anume soi de bere, nu orice bere e bună de făcut Radler) și suc de lămâie.

Ni s-a făcut foame, așa că ne-am prea-ospătat cu fripturi în chiflă. Eu am vrut și-o clătită cu Grand Marnier, în amintirea unui astfel de desert care aproape mi-a luat mințile anul trecut, la Nisa. Epic fail. Cred că le-a tremurat mâna când au pus Grand Marnier-ul :)) Clătita avea doar o foaaaarte vagă aromă. Never again.

Puteam să plecăm fără langoși? :D Nu puteam. Ne-a surprins să constatăm că taraba cu langoși era cea mai căutată, respectiv era singura unde era coadă. Vreo 15 persoane stăteau la rând, spre deosebire de una-două, ca la celelalte tarabe. Deci produsele naționale sau cele turcești nu se bucurau de prea mare succes, spre deosebire de simpaticele langoși, pentru care trebuie să le fim recunoscători ungurilor. Ahhh, că bun a mai fost.... (tot cu zahăr pudră am luat, ca de obicei).

N-am făcut decât o poză, că nu m-am gândit la asta.  Aveam numai langoși în cap :D

Vă poftesc să nu râdeți de bermudele mele cu țestoase, daaaaa? Din motive obiective nu pot purta la serviciu așa-ceva, prin urmare le scot în lume când apuc. Dar sunt simpatice și îmi plac :P

Cărți, vise, filme, năzbâtii

Dacă Mahomed nu se duce la munte, muntele caută adresa lui Mahomed cu google și tot dă de el până la urmă :P Cam așa ar putea fi descrisă relația mea cu lepșele, despre care v-am mai povestit că-mi plac. Astăzi am dat peste una simpatică și nu foarte lungă și, din moment ce nu se menționa vreo interdicție de preluare (iar de la ultima publicată de mine au trecut două luni și jumătate), here we go :D

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte - probabil într-un roman din ciclul "Melania", semnat de Rodica Ojog-Brașoveanu. Poftim? Sper că nu v-ați închipuit că m-aș vedea în rolul Melaniei, că pe onoarea mea, cu furculița vă despieptăn :D Asta-i culmea, numai dialoguri cu motanul Mirciulică mi-ar mai lipsi :)) Nu, cred că aș fi versiunea feminină a maiorului Cristescu. M-ar fascina anchetele legate de obiecte de artă și garantat nu m-aș lăsa impresionată de mofturile de fetiță ale venerabilei cucoane.

(Și nu, nici Minerva Tutovan n-aș fi! Cu desăvârșire imposibil. Un argument hotărâtor e faptul că nu mai știu matematică nici cât a uitat antemenționatul Mirciulică). 

Film -  "The Thomas Crown Affair" (1999). Furtul unui tablou de Monet și Pierce Brosnan. Apărarea și-a prezentat pledoaria :P

Cântec -  "Happy" (Alexia). Iote așa, pentru că it's so nice to be happy. 

Uitându-mă la cartea, filmul și melodia pe care le-am ales, concluzionez că-n mod evident nu sufăr de profunzime azi.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Astăzi nu mi-aș mai schimba prenumele, dar în copilărie l-aș fi cedat bucuroasă primului venit :D Păi cum altfel? Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Îmi cânta puștimea "Greta babeta zboară cu racheta" și-n culcare și-n sculare. "Suzeta", "bicicleta", "motoreta" constituiau, desigur, variațiuni pe temă :)) 

Lesne de înțeles de ce eram foarte invidioasă pe colega numită Carmen. 

În altă ordine de idei, dacă aș fi fost băiat mi-ar fi plăcut numele Mark.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

SUA. Sunt de părere că a trăi în America e o experiență de viață în sine. Ah, și important de menționat, ar trebui să fie musai într-un oraș mare. Foarte mare. Los Angeles sau New York m-ar aranja de minune :D

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Nu știu dacă e cel mai neobișnuit, dar inedit sigur este și mi-l amintesc destul de limpede, pentru că l-am avut zilele trecute. Eram într-o bucătărie (mă rog, și asta e relativ neobișnuit la mine, dar să trecem peste), iar la masă stăteau nici mai mult, nici mai puțin decât Zubin Mehta și Daniel Barenboim ;)) Simpatici musafiri aveam, pot să spun. Apoi parcă mi-era sete și m-am pomenit că aveam în mână un pahar de bere, pe care cumva știam că mi-l oferise Zubin. 

M-am trezit cu o incredibilă stare de bine :D

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

Asta e simplu.  Sunt un tigru înfometat și-am dat cu ochii de Insipida Somnoroasă.  Case closed.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Asistenta lui Zubin Mehta. Este modelul meu în viață, este un reper, este omul pe care mi-aș dori cel mai mult să-l pot cunoaște îndeaproape și alături de care aș fi fericită să lucrez. Perioada aia de timp menționată în întrebare, aș limita-o la vreo douăzeci de ani. Cel puțin.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

Cred că ar fi un coșmar destul de provocator chiar și pentru credinciosul meu dreamcatcher. Bănuiesc că aș fi absolut terorizată.

Ca de obicei, leapșa e la liber și pentru toată lumea :)

Diferite genuri de manele (guest post)

Săptămâna trecută, o prietenă de-a mea (cea căreia datorez, printre altele, existența acestui blog, ea convingându-mă acum trei ani să mă apuc de scris) mi-a trimis un articol pe mail. S-a gândit că o să-mi placă, și s-a gândit bine. De fapt, atât de mult mi-a plăcut și într-atât de mult corespundea opinia autorului cu propriul meu punct de vedere în chestiunea respectivă, încât am solicitat - și obținut - acordul pentru publicare. 

Autorul textului se numește Dumitru Chiseliță, iar materialul se referă la manelizarea muzicii clasice. Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută :) Sinceră să fiu, atunci când l-am citit eu, am avut momente când mi-a venit să aplaud :D

≈ Nu ne plac manelele. Nuuuu. Ele sunt greu recunoscute chiar și ca muzică proastă, sunt urâte, brutale, obscene, pline de jmekeri și jmekerii, de fete care "dă" din buric, de mașini bazate care dovedesc, nu, că și proprietarul lor e la fel de bazat. de "banii-dujmanii", iar dacă spui că îți plac - "a, dar știi, eu ascult de fapt Mozart și Mussorgski, dar așa, la un chef, o paranghelie, merg..." - deja interlocutorul tău face o față care spune multe și zâmbește cu semnificații adânci la adresa ta. 

Maneaua a devenit sinonimă cu kitsch-ul cel mai ordinar, cu rețeaua de canalizare a muzicii. Uite, eu ascult manele. O dată pentru că mă amuză teribil textele. Sunt așa de idioate, încât depășesc reacția aceea de nervi și revoltă estetică, ajungând în cea a umorului. A doua dată că maneaua, ca origine, e ceva ok.

"Maneá (tc. mani "catren popular, cântec", de la interj. aman "vai!, aoleu!"; pl. Manéle): cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instrumental. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vioară, în octave, acompaniați fiind de un "bas ostinat", acesta din urmă susținut de o vioară secundă, uneori și de cobză. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii turcești a termenului, statutul de "muzică amestecată, adică de muzică ce rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, greacă, turcească, indiană etc." (Dicționar de termeni muzicali).

Maneaua nu a inventat-o nici Salam, nici Guță, nici Adrian Minune, copilul actualmente maturul. Nici măcar strămoșii lor: Azur, Generic, Odeon ori alți reprezentanți ai generației muzicii "de chef" din anii ’80-’90. Primele înregistrări cu manele au fost ale lui Romică Puceanu ("Ileană Ileană", "Ce frumoase-s fetele") și Gabi Luncă ("Maneaua") și nu ai ce le reproșa din punct de vedere al regulilor muzicii lăutărești. Ascultați și veți, vorba aceea, vedea... Deci, aici totul e în ordine și nu revenim. Nici la manelele à la Taraf TV nu ne oprim, pentru că nu are rost, ele sunt ce sunt și gata... Aș scrie și despre actuala muzică așa-zisă populară, care a luat locul folclorului autentic, plină de behăituri, chirăituri, mieunături, care sună a orice altceva decât românește, cu texte despre copii, divorțuri, dușmani, bani, părinți morți, avere, dar subiectul merită o atenție separată.

Ci vom pomeni aici despre o muzică și niște interpreți care sunt, în principiu, ok și nu au legătură cu damnatul gen pomenit mai sus, dar care, grație faptului că sunt ascultați de prea multe ori și de prea multă lume, se manelizează. Aici adaug și că nu reprezintă standardul în calitate a genului. Și astfel ajungi la o concluzie revoltătoare: orice gen muzical are manelele lui... Adică în loc să se desăvârșească, se coboară la nivelul maselor. Că acolo sunt faima, și banii-dujmanii...
Acum sunt într-o dilemă. Să continuu și să fiu înjurat, ori să mă opresc și... să mă opresc. Voi continua.

În materie de muzică clasică, orice amestec din acela de "Best of" - Best of Mozart, Best of Beethoven, Best of Wagner, "Arii celebre din opere și operete", este suspect de manelizare. Muzica simfonică se ascultă la kil, ca să știi ce vrea să spună compozitorul. Ori, dacă răbdarea ta este mai sensibilă, măcar o piesă întreagă: o simfonie, un concert, o operă. Asta în cazul în care iubești într-adevăr pe compozitorii "grei" și nu te duci la concertele Filarmonicii doar ca să te ia lumea de intelectual ori ca să-ți arăți rochia ori smokingul. Sau, cum s-a întâmplat în 2007 la Sibiu, toți să se bată pe invitații la concertul în care cânta "faimoasa" formație "Scaligero" (a auzit cineva de ea doar pentru că instrumentiștii aveau cartea de muncă la Scala din Milano și toți sibienii au zis "uau, vin ăia de la Scala!". Dar nu era Scala. Era Scaligero...).

Aș spune că Andre Rieu cântă (și) manele simfonice. Adică sunt chiar convins. Frumușel frumușel, să placă la dame, muzică ce nu te bagă în ceață prin profunzimea ei, "best of-uri", dar vai, Rieu nu e von Karajan. Nu e nici măcar George Georgescu ori Celibidache. E... Rieu. El face, de fapt, cultură pentru mase. Adică cu sclipici, cu licurici, cu arii din simfonii ori filme celebre, le dă impresia ascultătorilor că sunt mari consumatori de muzică, nu, "cultă". Plus că, nu-i așa, succesul e succes și orice tanti care până ieri se hrănea cu Savoy, Gheorghe Gheorghiu, Mădălina Manole ori Komornik se poate lăuda că e sofisticată și intelectuală pentru că, nu, consumă mai nou valsul lui Șostakovici, "Don't Cry For Me Argentina", ori "Funiculi-Funicula". 

Mai sunt și bucăți muzicale care sunt, în principiu, niște capodopere, dar care, de atâta uz, s-au cam manelizat. Exemple: "Für Elise" de Beethoven (numai câți autori de slide-showuri au folosit-o...), "O, Fortuna" de Carl Orff (chiar așa, toți înnebuniții ăștia după Orff au ascultat TOATĂ "Carmina Burana"? Nu cred, că îți trebuie nervi de oțel...), "Corul robilor" de Verdi (deși majoritatea habar nu are ce e cu robii ăia și cine o fi fost Nabucco), "Anotimpurile" de Vivaldi (ajunsă muzică de fundal pentru ocazii), Marșurile nupțiale ale lui Mendelssohn ori Wagner (pe care le auzi și la nunțile de neam prost, "că așa se pune"), "Ceardașul" de Monti (cântat pe la chefurile spălate, de către un violonist de populară care nu realizeaza că nu oricine poate), multe de Mozart (că e simplu și copilăros și se pretează, ghinionul lui...), "Radetzki Marsch"-ul lui Strauss și or mai fi... 

Da, sunt "bucăți muzicale" care, chiar ascultate la infinit, nu se manelizează în modul pomenit mai sus: simfoniile lui Beethoven, concertele lui Ceaikovski (sau cum e cool să scrii mai nou, "Tchaikovsky"), Recviemul de Mozart, preludiile, fugile și brandenburgicele lui Bach, uverturile și ariile wagneriene, Gershwin, Enescu - în fine, cam tot ce necesită, pe lângă paiete, fotogenia interpretului și locurile ocupate pe stadionul unde e concertul, și ceva muncă. Ceva multă muncă, ceva mult mai multă înțelegere a sunetului și virtuozitatea în a-l reda. 

Data viitoare vom vorbi despre jazz și manelele lui... ≈