Condeiul e sublim, dar lipsește cu desâvârșire (II)

Vă mai aduceți aminte de așa-numitul serial al condeiului pe cât de sublim, pe atât de inexistent, pe care l-am început? Primul material disecat - destul de nemilos, admit, dar pe cuvântul meu că m-am cenzurat :D - a fost realizat în urma unui interviu cu Sandra. Adică mă rog, realizat e un fel de-a spune.  Autoarea a făcut un fel de mucilagiu cu zarzăre. Dar se pare că i-a plăcut ce-a ieșit (mă întreb cât de bună bucătăreasă o fi) și a recidivat, de data asta cu Nadia Comăneci. 

Punându-mă nițel în postura de avocat al diavolului, recunosc faptul că un interviu cu Nadia e foarte greu de făcut. Nu în sens logistic, ci din punct de vedere al conținutului - adică, dacă vrei să faci un material profesionist, să fie interesant, să capteze, să o determini să spună lucruri pe care nu le-a mai spus. E o provocare pentru orice jurnalist, pentru că femeia a acordat sute de interviuri și a răspuns de mii de ori la întrebarea "ce ați simțit când ați văzut că ați luat nota 10, pe care dispozitivul nu era programat s-o afișeze?". Altminteri, două vorbe, trei lulele și patru surcele sunt ușor de aruncat și pe urmă ne dăm ochii peste cap și trecem în CV că am făcut interviu cu Nadia. Așa cum a procedat distinsa autoare, pe care astăzi am scos-o din nou la tablă.

- Ce credeți că trebuie să se întâmple pentru ca gimnastica românească să fie din nou acolo, sus, unde am fost obișnuiți să o găsim?

Gimnastica n-are decât să ia liftul. Sau să ne dezobișnuim noi s-o găsim sus. Ce-ar fi putut răspunde femeia? Că trebuie să muncim mai mult, să nu ne pierdem încrederea, să avem răbdare, asistăm la o schimbare de generație, iada-iada. 

Gimnastica românească este, în continuare, sus; suntem pe podiumul olimpic, pe locul trei în lume... este o realizare. Desigur, sperăm să ajungem să ne luptăm din nou pentru locul 1, iar pentru asta avem nevoie doar de timp și răbdare. Valoare avem.

Pfuai de capul meu, sunt electrocutată de revelațiile avute. Dar nu este Nadia de vină. La o întrebare stupidă nu se poate da decât un răspuns stupid. Un fel de "what you deserve is what you get", ediția revăzută și adăugită.

- Credeți că avem ceva speranțe pentru Olimpiada din 2012?

Au! Nu vă speriați, doar m-a izbit clișeul jalnic al întrebării de mai sus. Ia să facem un mic exercițiu de imaginație: cum ar fi putut suna un răspuns cu adevărat surprinzător? Probabil ceva de felul ăsta: "nu avem nicio speranță, nu ne vom califica în nicio finală, mergem la Londra numai ca să ne dăm huța cu avionul și să vizităm capitala Angliei pe banii Federației".

Evident că avem mari speranțe! Dar este prea devreme să putem anticipa ce va fi, sunt totuși patru ani care ne despart de următoarele jocuri olimpice, nu știm ce fete din generația aceasta vor ramâne în lot, nu știm ce generație va veni, dar România a avut mereu gimnaste valoroase.

Hahaha. Aproape aș fi tentată să cred că Nadia o persiflează pe vajnica intervievatoare. Nu cred că s-ar fi putut da un răspuns mai plat, mai anost și mai lipsit de strălucire decât cel pe care l-a dat ea.

- Ce trebuie să facă o gimnastă pentru a atinge performanțele dumneavoastră?

Să mănânce spanac, precum Popeye marinarul. Ție cum ți s-a explicat că se obțin performanțele, în general? Te pomenești că o fi un mister pentru tine, de fapt nu m-aș mira deloc.

Să muncească. De asta este nevoie - de foarte multa muncă! Mai are nevoie de talent și un pic de noroc, însă cea mai importantă este dorința de a face lucrurile cât mai bine.

Hai că ți-a dat o bijuterie de răspuns, sunt convinsă că nimănui nu i-ar fi dat prin cap că rezultatele deosebite vin numai prin muncă. 

- Care sunt activitățile pe care le desfășurați acum?

Asta ar fi trebuit să fi știut deja, interviul presupune și-o etapă de documentare (te-am mai întrebat și data trecută ce-ai păzit la seminariile de genuri de presă.... curcile, pe ele cred că le-ai păzit). Dacă ți-ai fi făcut temele, ai fi putut s-o întrebi punctual despre câteva dintre proiectele ei și i-ai fi oferit ocazia să spună ceva ce nu a mai spus în alte interviuri. Da' ți-ai găsit... 

Sunt implicată in foarte multe proiecte, am o viață activă. Călătoresc foarte mult pentru a-mi onora contractele cu diferite companii, dar mă dedic în continuare și acțiunilor caritabile, atât în România, cât și în State. 

E adevărat că sunt obosită, dar nu din motivul ăsta casc. Repet, nu e vina Nadiei! Nu știu cine-ar fi putut face mai mult din jalea asta de întrebări. Și, cu-atât mai mult cu cât interviul a fost acordat pe mail, întrebările ar fi trebuit s-o incite să povestească, nu s-o facă să dea răspunsuri-șablon. 

Am luat și eu interviuri pe mail. Nu eram niciodată entuziasmată de perspectiva asta, dar uneori era singura cale de-a obține interviul. Foarte puține persoane au avut răbdarea de-a îmi răspunde în detaliu; îmi amintesc cu mare drag de Laura Stoica, Dumnezeu s-o odihnească în pace și de Anamaria Marinca. Ce răspunsuri spumoase, detaliate și frumoase mi-au dat! Dar din punctul ăsta de vedere, ele au reprezentat mai degrabă excepțiile.
În general, pe mail primeam răspunsuri scurte și seci, de-mi venea să mușc monitorul de frustrare (pentru că știam ce-aș fi putut reuși într-o discuție față în față). Ei bine, în cazul ăsta preferam să redactez materialul sub forma unei relatări, presărate ici-colo cu citate. Astfel, fentam puțin monotonia răspunsurilor, mai introduceam unele informații despre persoana respectivă, all in all ieșea mai digerabil decât în forma întrebare-răspuns.

S-aude acolo în spate, doamna intervievatoare? Nu cred. Ești ocupată să păzești curcile. 

Data viitoare când povestim despre rateuri, cred că mă enervez rău.  Nu de alta, dar cineva a reușit să facă praf un interviu luat lui Michael Douglas.  Aaaaaaaaaaa.