Praga prin ochii mei (III)

Îmi doream un suvenir din Praga, dar nu aveam deloc idee ce-ar putea să fie. Ştiam cu siguranţă ce nu vreau, în schimb: brelocuri, globuri de sticlă cu podul şi fulgi de zăpadă, păpuşi Matrioşka, magneţi, căni, ouă Fabergé (vorbă să fie), pernuţe sau tricouri cu "I love Prague", cercei de tablă colorată (sau ruginită, în care caz erau înnobilaţi cu titulatura "vintage"), miniaturi de lemn, ouă cu Maica Domnului, gablonţuri din sticlă de Murano... Toate astea şi altele asemeni lor erau big no-no. Şi nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, la o adică (unele erau chiar foarte frumoase), dar cred că aşa ceva merită să-ţi cumperi doar în măsura în care eşti un colecţionar constant.

Am prea destule din categoria "multe şi mărunte", şi afară de asta, chiar nu mă atrăgea nimic. Nu mă lua nimic de ochi, cum se spune. E adevărat că timpul era scurt şi nu aveam răgaz să mă zgâiesc pe îndelete la toate cele, dar chiar dacă aş fi avut... cred că tot la aceeaşi concluzie aş fi ajuns.

Pe parcursul uneia dintre cele, cred, cinci-şase traversări ale podului, am zăbovit câteva minute să-l privim la lucru pe unul dintre pictori. Desena, ca toţi ceilalţi de altfel, în cărbune. Tocmai termina portretul unei fete şi am stat să contemplăm cu câtă migală, folosind mai multe tipuri şi dimensiuni de cărbune, îi desenează părul - care nu era tocmai simplu de redat, fiind vorba de o coafură afro în mai multe nuanţe. Ce-a ieşit mi s-a părut extraordinar. Asemănarea era uluitoare - şi totuşi, era o altă "ea". Mai interesantă, mai misterioasă, mai... altcineva.

Nu ne-am decis pe loc. Ne-am mai plimbat, ne-am mai foit, am mai străbătut câteva străduţe, ne-am mai aşezat la umbră. Am cercetat şi desenele altor pictori "cantonaţi" pe pod, dar niciun portret nu ni s-a părut atât de expresiv precum cel deja menţionat. Soţul părea mai încântat de perspectivă decât mine. Eu nu prea ştiam cum să abordez ideea de a fi desenată; mai exact, nu ştiam dacă sunt dispusă să mă las studiată. Nu privită - studiată. Era şi foarte cald la ora aceea şi, chiar dacă pictorul avea o umbrelă pentru clienţii săi, tot nu mă vedeam rumenindu-mă ca o ciozvârtă la grătar timp de aproximativ jumătate de oră, cât dura în medie realizarea unui portret. 

Spre seară am ajuns iar pe pod şi, de data asta, am nimerit când pictorul care ne atrăsese atenţia începea un nou portret. Pregătise o coală nouă A3 şi luase în mână cărbunele. Ne-am zis, asta e. Hai să-l urmărim cum desenează, de la zero. Dacă ne-o plăcea la final... mă aşez pe scaun. Dacă nu, nu. 

Nu doar că ne-a plăcut rezultatul, dar ne-a uluit şi modul în care lucra. Din trei-patru linii definise deja conturul feţei. A acordat o atenţie deosebită ochilor, pe care-i desena în paralel cu nasul. O tuşă la nas, un detaliu la ochi. Conturul sprâncenelor, accentuarea nărilor. Probabil e ceva ce ţine de echilibrul şi simetria chipului în ansamblu, nu ştiu. Schimba des cărbunele, în funcţie de ce urma - contur sau "umplere" - şi intensitatea culorii, iar pentru umbre folosea un burete. Pe nesimţite, din foaia albă începea să ne privească o femeie. Una care semăna foarte bine cu fata de pe scaun, dar părea descinsă din alte lumi. Avea un quelque chose medieval, din punctul meu de vedere.

Tot timpul cât m-a desenat, am zâmbit. Şi asta nu numai din cochetărie. Sentimentul era însă fantastic. Întregul tablou mi se părea cumva desprins dintr-un film. Eu, pe cel mai mare pod din Praga, ascultând fluviul de sub mine şi vântul care îmi răzleţea şuviţele... un bărbat studiindu-mă, trasând linii şi contururi, iar privindu-mă, iar desenând.... soţul care se uita când la mine, când la desen.... trecătorii care se opreau curioşi, zâmbeau şi-mi făceau semne aprobatoare, adică e bine ce iese... iar eu nu ştiam ce se întâmplă pe şevalet. Îmi puteam doar imagina şi mă întrebam cum mă vede pictorul, oare. Sau CE vede când se uită la mine.

M-am gândit la multe. La mine, la unii oameni din viaţa mea, la unele întâmplări şi experienţe trăite, care probabil mi se pot citi pe chip. 

M-am întrebat ce s-o vedea, oare, în ochii mei.

Cărbunele alerga pe hârtie, în timp ce în mintea mea se luau la întrecere amintiri, oameni, râsete,  emoţii, doruri, nostalgii şi vise. 

Un moment mai târziu mă pomeneam întrebându-mă, cu superficialitate, dacă mi-o fi stând bine părul. 

Privirea îmi luneca mereu pe de lături şi cred că măcar de vreo zece ori mi-a făcut semn, surâzând înţelegător ca un profesor elevului ştrengar, să mă uit spre el şi nu spre altundeva. 

"Ok", a zis într-un sfârşit şi în secunda aia mi-a fost teamă. Dacă n-o să mă plac? Sau, mai rău, dacă n-o să mă recunosc?

Nu mi-a venit să cred. "Is this really me?!". Cochetăria feminină s-a iţit din nou. "Do I really look.... like this?". "This is how I see you", a zâmbit pictorul, încântat de entuziasmul meu. Un necunoscut, care mi-a arătat o altă eu. Un zâmbet enigmatic, nişte ochi care par să fi văzut multe.

Nu m-am plăcut niciodată cine-ştie-ce din punct de vedere fizic - de multe ori, chiar dimpotrivă. Dar omul ăsta m-a desenat într-un fel de-mi place până şi mie. Într-atât, încât există pericol de narcisism :D Mai ales că îmi place la nebunie cum mi-a desenat părul :))

Portretul a fost înrămat şi, dat fiind că în sufragerie avem deja diverse chestii pe pereţi, l-am pus în dormitor. Prin urmare, e cam primul lucru pe care-l vede soţul când se trezeşte. Eh, noroc că-mi stă bine părul :D

Inocenţă şi perfecţiune, sub semnul splendorii lui Zubin Mehta :)

La fel ca data trecută, m-au încercat simultan mai multe sentimente - nostalgie, emoţie, drag şi duioşie - în clipa în care l-am revăzut, de la doar câţiva metri, pe omul care pentru mine este un absolut, reprezentând Alfa şi Omega în materie de muzică clasică. Zubin Mehta a aşteptat surâzător ca furtuna de aplauze să se domolească şi după ce-a salutat publicul, ne-a prezentat pe scurt - în limba germană - cele două lucrări din repertoriu, făcând despre fiecare câteva precizări.

"Veţi asculta mai întâi uvertura 'Egmont' în interpretarea orchestrei de tineret a Operei de Stat şi este momentul să vă spun că noi n-am mai cântat niciodată împreună. Consideraţi, prin urmare, că aceasta e repetiţia generală. Egmont a fost decapitat, după cum ştiţi... iar noi îl vom decapita încă o dată în această seară", a punctat el mustăcind, stârnind râsete şi noi aplauze. Apoi s-a întors către orchestră şi a ridicat bagheta.

Nu am pregătire în domeniu şi nu ştiu să "aud" notele muzicale, dar cu toate acestea am avut senzaţia că membrii orchestrei interpretează ezitant, ca şi cum ar merge pe bâjbâite şi sunt oarecum timoraţi de personalitatea celui care-i conduce de la pupitru. Departe de a mă deranja acest lucru, m-a impresionat şi m-am gândit ce experienţă extraordinară este pentru aceşti copii (cu vârste cuprinse între 17 şi 22 de ani) să cânte cu un maestru de calibrul lui.

Nu m-a deranjat nici atunci când, cunoscând foarte bine uvertura "Egmont" (o ascultasem de zeci de ori), mi-am dat seama că unii dintre instrumentişti au intrat prea repede, la un anumit pasaj din primele momente. Dar Zubin Mehta a reuşit să-i "repună pe circuit", iar restul lucrării a fost interpretat frumos, curat şi fără poticneli. Mi-a plăcut mai ales felul în care a ştiut să le redea încrederea copiilor după ezitarea de la început. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, o parte din geniul lui Zubin este dat de felul în care stabileşte comunicarea cu orchestra, iar acum am avut ocazia să mă conving de acest lucru în spaţiu şi timp real. Mi-a făcut mai multă plăcere să asist la asta, decât dacă orchestra ar fi interpretat perfect.

"Recviemul" lui Verdi îl ştiam doar parţial. Interpretat de orchestra mare a Operei de Stat, s-a simţit imediat diferenţa faţă de copiii dinainte: aceştia erau muzicieni profesionişti şi experimentaţi, care mai cântaseră cu Zubin Mehta şi-i cunoşteau stilul.

Muzica este intensă, răscolitoare, patetică şi contrastantă. Dar.... aş avea un "dar". Poate că, admirându-l din tot sufletul pe Mozart, sunt subiectivă. Sau poate nu am suficientă cultură muzicală, sau poate că Verdi nu mi se dezvăluie pe deplin. În tot cazul, Recviemul lui Mozart îmi pare mult mai penetrant. "Lacrimosa" lui este de-o frumuseţe absolut sfâşietoare, exprimând dramatismul finalului, resemnarea în faţa implacabilului şi atingând în acelaşi timp cele mai adânci resorturi ale sufletului.

Recviemul verdian începe într-o notă dramatică, tensiunea fiind dozată în crescendo şi atingând, din punctul meu de vedere, apogeul cu "Dies Irae". A fost momentul în care mi-am încleştat mâinile şi l-am privit intens pe Zubin Mehta, simţind pentru prima dată de la începutul concertului că devin parte a muzicii şi muzica devine parte din mine.
 
Itzhak Perlman spunea la un moment despre dat despre Zubin că "a-l privi dirijând este la fel de intens pe cât este de-a îl asculta". Are dreptate. Cu toate că nu-l vedeam din faţă, îmi puteam foarte bine imagina tensiunea de pe chipul lui şi am trăit momentul "Dies Irae" mai intens decât orice altă parte a Recviemului lui Verdi.
 
Iată aici o interpretare relativ recentă a acestei părţi; ascultaţi-o şi imaginaţi-vă cum s-au auzit instrumentele de percuţie sub cerul liber, ascultate dintr-o "mare" de aproximativ 10.000 de persoane care păreau că au uitat să respire:

"Dies Irae" s-a repetat şi în ultima parte şi l-am "resimţit" mult mai intens decât prima oară. Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea.

Sute de baloane albe au zburat spre cer la finalul concertului, în timp ce publicul ovaţiona în picioare, striga "Bravo!" şi aplauda cu energie şi entuziasm, descătuşând parcă toată tensiunea indusă de muzica apăsătoare a lui Verdi. Zubin Mehta a revenit de patru-cinci ori pe scenă, lumea parcă nevoind să-l lase să plece.

A fost o seară extraordinară, iar condiţiile deosebite în care am urmărit concertul au făcut ca totul să fie cu atât mai aparte. Pe drum spre hotel fiecare pas mă durea, fiecare respiraţie o simţeam în coloana tensionată, fiecare mişcare trimitea zeci de ace în muşchii înţepeniţi.
Dar uitate au fost de îndată toate acestea, rămânând doar fericirea de a-l fi revăzut pe dragul meu Zubin şi de a-mi fi umplut din nou sufletul cu muzica şi prezenţa lui... :)

Speedy Gonzales cu migrenă

În seara asta îmi propusesem să vă povestesc mai departe despre Zubin şi concertul propriu-zis, dar după ziua pe care-am avut-o, nu mă simt în stare. E necesară o anume dispoziţie pentru asta, dispoziţie pe care astă seară n-o am. Aşa că mai bine vă spun de ce n-o am.

Săptămâna asta şi cea viitoare sunt mai mult sau mai puţin stăpână pe bostănărie la serviciu - şi, pe cale de consecinţă, responsabilă de cam tot ce se întâmplă şi n-ar trebui să se întâmple, respectiv nu se întâmplă şi e musai să se întâmple. Insipida Somnoroasă e în concediu, iar şefa noastră a preluat încă un departament şi momentan e ocupată acolo în cea mai mare parte a timpului. Drept pentru care în ultimele zile aproape că n-am făcut altceva decât:

- să răspund la telefon de 266115143251 de ori;

- să dau mail-uri;

- să semnalez erori;

- să trimit print screen simpaticilor de la Help Desk :D;

- să-i răspund şefului ăl mare la două mail-uri încheiate cu "vă rog să vă ocupaţi prioritar de această problemă", după care, evident, să mă ocup :));

- să "păstoresc" celelalte două colege de departament, momentan singurele care prelucrează efectiv comenzile :)) şi care mă strigă la aproximativ fiecare sfert de oră: aia nu merge, aici e ceva greşit, ailaltă dă eroare, la cealaltă nu corespunde numărul de pe factură. În unele cazuri reuşesc să rezolv singură chifla, alteori trebuie să dau telefon. Sau mail. Sau ambele :))

Am ajuns să visez noaptea toate drăciile astea. Azi dimineaţă m-am trezit cu o durere sâcâitoare de cap, care n-a cedat decât parţial şi numai după al doilea Ibuprofen (luat la câteva ore după primul, care s-a dovedit incapabil).  

La toate astea se mai adaugă nişte meandre ale concretului, despre care însă chiar nu mă simt în stare să vorbesc. 

On the bright side: frate, da' ştiu că e mult mai ozonat aerul când lipseşte Insipida :D

Până una-alta, am reuşit să mă "repar" în seara asta cu ajutorul unui lapte cu ciocolată Müller şi a unui DVD cu Zubin :) Muzica lui îmi este, pur şi simplu, leac :)

Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre asta: voi cum vă "oblojiţi" după astfel de zile criminale? Care e "leacul" vostru?

Uvertura unui moment pentru o viaţă

După cum mulţi dintre voi ştiţi, iar cei care nu ştiaţi aflaţi acum, seara de 19 februarie a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu se compară cu nimic din ce-am trăit până în acel moment şi cu greu va putea fi echivalată. Am plecat de la Filarmonica din München simţind că explodez de fericire, cu ochii plini de lacrimile unei emoţii pe care n-aş fi crezut-o posibilă, dar şi cu o oarecare nostalgie: oare când am să-l mai revăd pe omul care, prin arta lui şi prin felul de-a fi, mi-a pătruns pentru totdeauna în suflet? 

Numai câteva luni mai târziu, răscolind net-ul în căutarea unor articole şi informaţii recente despre el, aveam să aflu că pe 27 iulie va susţine din nou un concert la München - de data aceasta în cadrul unui eveniment denumit "Oper für alle" ("Opera pentru toţi"), desfăşurat în aer liber pe parcursul a trei zile şi unde accesul a fost gratuit. 

Am aşteptat acest concert altfel decât pe cel de-acum cinci luni. Cu altă stare de spirit şi cu alt gen de emoţie. Nu mi-am mai simţit inima pulsând în tâmple şi nu mi s-a mai pus un nod în gât de câte ori mă gândeam că-l voi revedea. În primul rând, nu-mi mai propusesem să-l caut după concert, iar pe de altă parte.... am dobândit anumite certitudini, dacă le pot numi astfel, în ceea ce-l priveşte. Muzica lui constituie o asigurare în alb pentru mine, iar el însuşi mi-a devenit reper - uman şi profesional deopotrivă. Într-un fel, undeva într-un colţ de suflet şi în mare măsură datorită magiei pe care mi-a dăruit-o acum câteva luni în culisele Filarmonicii din München, simt că mă leagă de el ceva cu totul aparte. Ceva care va rămâne acolo pentru totdeauna.

Având în vedere toate acestea, eram fericită de perspectiva reîntâlnirii cu Zubin Mehta, dar o fericire domoală, confortabilă şi melodioasă ca o Nocturnă de Chopin. N-au mai fost exuberanţa şi exaltarea din februarie, în schimb au fost emoţii, bucuria revederii şi clipe de o frumuseţe ireală, suspendate în timp. 

Concertul a avut loc pe o scenă amplasată în faţa Operei Bavareze de Stat. 

Mă documentasem în prealabil pe pagina de Facebook şi ştiam că spectatorii vor sta pur şi simplu pe jos, neavând voie să stea în picioare pentru a nu perturba vizibilitatea celorlalţi şi fiind permise doar păturile şi saltelele de izopren (fără scaune ori saltele gonflabile).

Am ajuns în piaţa Max-Joseph în jurul orelor 18, iniţial cu gândul de-a ne documenta - să identificăm locaţia, să vedem cum arată şamd. Intenţionam apoi să ne plimbăm prin centru şi să revenim mai târziu, concertul urmând să înceapă la 20:30.

Ne-am răzgândit când am văzut că lumea începuse deja să se adune, instalându-şi păturile în faţa scenei, de unde se vedea cel mai bine. Gata, aici rămânem, altminteri riscăm să nu mai prindem locuri bune. Am aşternut pătura şi am testat suprafaţa: pietruită, neregulată şi cu denivelări de natură să se "înfigă" unde e carnea mai sensibilă, pătura neputând să le amortizeze.

Eh, ne-am asumat asta, păi s-o jucăm. N-am mai plecat de-acolo, mulţumindu-ne să ne ridicăm din când în când ca să nu amorţim, ducându-ne cu schimbul să luăm de băut şi folosind cele două ore şi jumătate rămase până la începerea concertului pentru a testa diferite moduri de a sta. N-am găsit nicio poziţie în care să putem sta cinci minute fără să ne împungă ici-colo vreo piatră fixată în pavaj, fără vreo crampă musculară sau fără să ne trosnească vreun oscior. Dar zâmbetul nu m-a părăsit. Urma să am parte din nou de ceea ce eu numesc "un moment pentru o viaţă întreagă".

Pe măsură ce se scurgea timpul şi se apropia ora începerii concertului, lumea venea în valuri tot mai mari. La ora 20:30 nu doar piaţa era arhiplină, ci şi trotuarele din jur, iar sute de oameni care n-au mai găsit loc nici pe trotuar pentru a întinde păturile, au audiat concertul în picioare. 

Site-ul Operei menţionează că au fost prezente în jur de 10.000 de persoane. Nu ştiu dacă am fost chiar atâţia, dar cu siguranţă numărul real nu s-a situat prea departe de cifra asta. Oameni de toate vârstele, de la bătrâni care avuseseră nevoie de însoţitor, până la copii de şapte-opt ani care, oarecum spre surpriza mea, au audiat foarte cuminţi şi disciplinaţi concertul. Unii îşi aduseseră alimente (roşii, caşcaval, căpşuni), aveau farfurii de carton şi tacâmuri de plastic şi-au luat cina în intervalul rămas până la ora 20:30. Alţii aveau cărţi de citit sau butonau cu dexteritate iPhone-urile. Totul semăna foarte bine a serbare câmpenească, iar atmosfera era una plină de entuziasm, în ciuda căldurii sufocante care apăsa oraşul chiar şi după lăsarea serii.

Din repertoriul serii au făcut parte uvertura "Egmont" de Beethoven şi "Recviemul" de Verdi, de la a cărui naştere se împlinesc 200 de ani. Pe scenă şi-au ocupat locurile membrii orchestrei de tineret a Operei, care urmau să interpreteze Beethoven, în timp ce pentru Recviem erau aşteptaţi membrii orchestrei mari şi ai corului.

La ora 20:30, după o scurtă introducere făcută de directorul Operei Bavareze, l-am văzut pentru cea de-a patra oară live pe Zubin Mehta. 

(va urma).

La multe postări despre vise împlinite! :)

Astăzi, bloguleţul aici de faţă împlineşte trei ani.

Trei ani în care am scris tot mai mult, lucru evident în statisticile din stânga.

Trei ani în care m-am obişnuit să scriu tot mai frecvent, despre tot mai mult din ceea ce mi se întâmplă. Dacă mă face fericită, scriu şi voi vă bucuraţi împreună cu mine. Dacă sunt tristă, scriu şi voi fie îmi oferiţi un umăr, fie un sfat, fie ambele. Dacă nu înţeleg, scriu şi voi vă daţi cu părerea. Dacă sunt indignată, scriu şi voi vă indignaţi alături de mine.

În retrospect, îmi pare că mi-ar fi lipsit ceva important dacă nu aş fi avut blogul. Cât de multe întâmplări ar fi rămas nepovestite şi amintirea lor s-ar fi estompat... cât de multe sentimente şi emoţii ar fi rămas neexprimate şi nu mi le-aş mai fi amintit la adevărata lor intensitate...

Trei ani în care m-am bucurat de sute de ori că-l am, că vă am pe voi, că vă pot scrie şi că-mi sunteţi aproape.

Mulţumesc!!! :) Îmi doresc şi ne doresc să ne citim tot mai mult, tot mai interesant şi, cum i-am urat blogului şi în titlu, cu relatări despre cât mai multe vise împlinite.

(Stay tuned, zilele următoare vă povestesc de ce-am avut parte ieri. A fost inedit, extraordinar, SUPERB!).