Fixurile mele, drăguțele de ele :))

N-oi fi eu prea bătrână la aproape 36 de ani (de fapt 35 de ani, 7 luni, două săptămâni și șase zile), dar sunt plină de fixuri ca pisica de purici. M-am gândit nițel la chestia asta, la început superficial - ”hai că n-or fi așa de multe, ce naiba” - dar pe măsură ce le inventariam, mă scărpinam tot mai intens în cap. Am concluzionat că demersul de-a le reține pe toate presupune un apel susținut la memorie, așa că mai bine le-aș scrie frumos, cu liniuță de la capăt. Nici așa nu-s deloc sigură că n-am să omit vreunul, oricum. 

Fixuri de casă

- Ies din casă cu piciorul drept. Dacă nu-s prea buimacă de somn, piciorul drept e primul pe care-l pun pe dușumea când mă dau jos din pat.

- Înainte să plec, verific de zeci de ori dacă am închis robinetele. Mi s-a întâmplat să mă întorc din fața blocului să controlez. Din nou. Nu că n-aș mai fi făcut-o de 37 de ori în ultimul sfert de oră.

- Dacă trebuie să calc ceva, verific, verific și iar verific dacă am scos fierul din priză. Când mă plictisesc (vorba vine), verific din nou.

- Încuiatul ușii e o adevărată saga. Am tras bine ușa? Am încuiat o dată sau de două ori? Da' ia stai așa, am încuiat de fapt? Sigur-sigur?

- În timpul săptămânii, setez alarma telefonului înainte de culcare. Două alarme de fapt, la interval de cinci minute. Estimativ, cam de câte ori credeți că mă uit la telefon să mă asigur că alarmele sunt active, deși asta presupune luminarea ecranului și deci ”săritul” somnului? Vă zic eu, de minimum cinci-șase ori înainte să ațipesc.

- În anotimpul rece: oare am închis ferestrele? Sau le-am lăsat rabatate? Mă-ntorc și verific. Dacă-mi aduc aminte, mă uit încă o dată dacă am scos fierul din priză. Dacă nu-mi aduc aminte, foarte posibil să mă întorc din nou. 

- Indiferent cât ar fi de cald afară, eu nu pot dormi neînvelită. Nici măcar un cearșaf nu-mi ajunge - de multe ori e o pătură, chiar și în miezul verii. Asta când nu e pilotă. Sunt foarte friguroasă (motiv pentru care nu mă entuziasmez defel de ”bucuriile iernii”. Să fie la alții, cărora nu le e frig). 

- Nu iau niciodată un cuțit din mâna cuiva. Jupânul îmi știe damblaua și pune cuțitul pe masă, dacă trebuie să-l iau eu din varii pricini. 

Fixuri de pe stradă/ magazin / whatever

- Am încuiat mașina? Sigur? O dată sau de două ori? De foarte multe ori mă întorc să verific. Nu și la serviciu, însă (adică nici măcar o paranoică incurabilă ca mine nu-și poate imagina că s-ar putea întâmpla ceva cu mașina în intervalul celor nouă ore cât se află în ditamai parcarea companiei). Acasă însă, se schimbă treaba - verific, verific și mai verific încă o dată.

- Apropo de mașină, când o aveam pe cealaltă verificam inclusiv dacă am tras frâna de mână și dacă am stins farurile. Din fericire, mașina actuală face treburile astea automat (frâna de mână se activează oricum în momentul când desprind centura de siguranță, iar farurile se sting când scot cheia din contact).

- La cumpărături. Dacă plătesc cash, nicio problemă. Dacă însă plătesc cu virgulă cardul (nu știu cum altfel să evit cacofonia asta, am încercat diferite formulări, degeaba), mă voi uita de trei-patru ori în portofel până la ieșirea din magazin, să mă asigur că n-am uitat cardul pe tejghea). 

- Nu plec de-acasă fără cercei. Mă simt absolut ciudat fără, ca și cum aș fi în pielea goală. Odată, când am plecat în grabă și-am uitat să-mi pun, am intrat în primul magazin de tip Meli Melo și mi-am cumpărat o pereche. Gablonțuri de câțiva euro, dar nu asta conta, ci faptul că, iată, aveam cercei :))

- Nu-mi scot niciodată verigheta, indiferent ce aș face (dacă spăl diverse prin baie sau bucătărie, port oricum mănuși de menaj). Probabil singura ocazie când o voi scoate va fi vreo intervenție chirurgicală, dacă s-o întâmpla (nu știu cum e prin alte părți, aici n-ai voie să intri în sala de operație cu absolut niciun accesoriu). 

- Dacă sunt trepte de urcat, sunt foarte mari șanse să le număr. Chiar dacă le urc zilnic. La coborâre nu mă interesează niciodată aspectul ăsta. 

Cam astea-mi vin în minte, la o primă strigare. Dar cu siguranță am uitat câteva. Oricum, sunt în grafic, foarte stabilă emoțional și pe deplin relaxată. Desigur :))

Un prim semn bun pentru Anul Maimuței :)

Despre părerea mea referitoare la horoscop și despre cât (nu prea) cred în prezicerile astrologice, am mai povestit. Pe scurt, dacă-mi convine ce scrie, mă decid pe loc să cred, dacă nu - ”ce-i și cu aiureala asta, eeee” :))) În ce privește horoscopul chinezesc însă.... lucrurile stau nițel diferit.

Nu c-aș crede cu fanatism în el, nici vorbă de asta. Dar unele aspecte m-au cam pus pe gânduri. De exemplu, anul 2004. Anul Maimuței (pentru cei care nu știu, horoscopul chinezesc are tot 12 zodii, fiecare dintre ele având câte un an dominant, deci unei zodii îi vine rândul la fiecare 12 ani). Este momentul să spun că yours truly e Maimuță - câteodată la propriu, dar să trecem peste :)) Mă regăsesc în unele trăsături definitorii ale zodiei, însă nu în totalitate. Cu toate acestea, de citit horoscopul chinezesc îl citesc și, retroactiv, fac niște conexiuni. 

Ziceam de 2004. A fost un an greu, cu multe eforturi, destul de mohorât și, până prin septembrie, presărat cu eșecuri pe toate planurile: profesional și personal deopotrivă. 

- N-am reușit să obțin un post pe care credeam că mi-l doresc, deși mi-era clar că nu prea mi se potrivește, dar mă agățam de el prostește;

- Mi s-a refuzat viza pentru Statele Unite ale Americii, unde fusesem admisă la un colegiu din California pentru o specializare de doi ani;

- M-am despărțit de boyfriend-ul de atunci, după ce am descoperit în cel mai stupid mod posibil că-n absența mea se consola, vorba lui Toma Caragiu, cu o vertebrată blondă :D Adică nu știu dacă era blondă, da' vertebrată trebuie să fi fost :)) Chestia asta mi-a cam șifonat Zen-ul o vreme. 

Dar tot în 2004:

- L-am cunoscut pe dumnealui jupânul;

- Mi-am găsit un loc de muncă pe sufletul meu, unde am avut parte de împliniri extraordinare și de oameni minunați; din punct de vedere profesional, anii aceia vor rămâne de referință în viața mea și-mi voi aminti de ei mereu cu nostalgie :)

Așadar: n-am luat un job nepotrivit, pentru că după colț mă aștepta ceva incomparabil mai bun. Mi-am găsit omul meu. Și n-am plecat în America, pentru că drumul meu era  în Germania împreună cu el :)

Rezumând: chiar dacă e unul din cele mai perimate clișee, tot răul a fost spre bine. S-au trasat tușe definitorii pentru destinul meu. Și cât de vizibil a fost asta... 

Astăzi este Anul Nou chinezesc. Am intrat în Anul Maimuței,  un nou an al meu. Sper din tot sufletul să fie bun cu mine; dacă se poate, mai bun și mai blând decât 2004, cu împliniri sufletești și profesionale importante și de durată. Am atâta nevoie de asta...
Optimistă sunt; de pildă, pentru mine noul an chinezesc a început astfel:

Ce se vede în imagine este o pufoasă și delicioasă muffin cu banane și ciocolată. Și decorată cu o foarte simpatică maimuțică, făcută din.... de fapt nu știu din ce, părea să fie un fel de crustă comestibilă, foarte aromată. Aproape că-mi părea rău s-o mănânc de bună ce era. 

Pasămite săptămâna asta e carnaval în Germania (Fasching, cum i se spune), iar azi a fost ”lunea trandafirilor” (Rosenmontag). Marcând această zi, un coleg a adus pentru toată lumea muffins precum cea de mai sus.

Dacă maimuțica o fi sau nu o coincidență, nu știu, că n-am apucat să-l întreb pe coleg. Dar aleg să cred că nu este și că reprezintă un indiciu de bun augur pentru mine. 

Ceea ce vă doresc și vouă :)

O leapșă și-un cuvânt ilegal de lung :))

N-am făcut nicio leapșă anul ăsta și mi-era cam dor de una, drept pentru care am purces să caut ceva de actualitate. Am găsit mai multe aici și m-am hotărât pentru cea intitulată Liebster Award. Sper că autoarea nu se va supăra :)

1. Ce preferi să citești: romane sau cărți de dezvoltare personală?

Romane, fără discuție. În ruptul capului n-am răbdare pentru cărțile de dezvoltare personală. Cum să devii un om mai bun în șapte pași, gen. Not for me. Și nici prea multă încredere n-am în ele. Poate n-am găsit cărțile care trebuie. 

2. Care este primul citat care-ți vine acum în minte?

”Era urâtă și săracă, în schimb - leneșă și ghinionistă”. În apărarea mea, țin să precizez că n-am pe nimeni special în minte :D Este începutul nuvelei ”Recunoștință” din volumul de povestiri ”Grasă și proastă”, de Rodica Ojog-Brașoveanu.

3. Dacă ți s-ar oferi posibilitatea să pleci din România, ai pleca?

Bănuiesc că nu-i cazul să mai răspund la asta :)) 

4. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte sau dintr-un film, cine ai fi?

Dintr-o carte - Minerva Tutovan, din romanele aceleiași Rodica Ojog-Brașoveanu. Dintr-un film, J.B. Fletcher din ”Murder, she wrote”.

5. Care consideri că este cea mai mare realizare a ta?

Mi-e greu să spun. Nu c-aș avea prea multe, dar nu știu care-i cea mai importantă. Probabil faptul c-am învățat germana la 28 de ani, de la zero. Apropo de asta, pe final de leapșă să nu uit să vă arăt ceva drăguț :D

6. Care a fost materia ta preferată la școală? 

Limba română. Am urât din rărunchi matematica, n-am înțeles niciodată chimia și din fizică n-am știut niciodată mai mult de legea lui Ohm (varianta modernă, desigur - ”dacă ești ohm cu mine, sunt și eu oahmă cu tine”). De asemenea, pentru că proful de fizică dintr-a doișpea era un dement care ne punea să tocim pagini întregi de teorie, mai rețin și ceva despre experimentul Franck-Hertz. Ceva cu o foiță de aur prin care trecea un... ceva. Nu mai știu ce anume, dar cred că-i prea destul, ținând cont de cât mi-a plăcut mie fizica... :D 

7. Când te-ai îndrăgostit pentru prima oară?

La 15 ani. Dau în nostalgii acuma, amintindu-mi că peste câteva luni se împlinesc 20 de ani de când l-am văzut pe respectivul pentru ultima dată. Și pentru că n-am chef de melancolii blegoase, menționez că la vârsta de 3 ani am declarat că mă voi mărita cu tata. Asta în timp ce stăteam pe oliță :))

8. Care era visul tău cel mai mare în copilărie?
Să devin scriitoare. Încă e, deși am sentimentul că ne îndepărtăm tot mai tare unul de altul. 

9. Există vreo melodie care te descrie pe tine sau un moment din viața ta?

”To where you are”, interpretată de Josh Groban. 

Mă face să mă gândesc la mama, care va fi cu mine pentru totdeauna.

10. Care este prima lege pe care-ai da-o dacă ai fi președinte?

Președintele nu e organ legislativ. Iote, tot știu ceva din Constituție :D Dar aș promulga o lege care să reformeze din temelii sistemul de sănătate.

11. Dacă L-ai întâlni pe Dumnezeu, ce i-ai spune?
I-aș mulțumi. I-aș spune că am înțeles de ce mi s-au întâmplat anumite lucruri. Și L-aș ruga să mi-o trimită din când în când pe mama în vis.

Ca de obicei, leapșa e pentru toată lumea care-o vrea :)

Așa, ziceam că vă arăt ceva legat de frumoasa și poetica limbă germană.
Cum vă place cuvântul ăsta: Eierschalensollbruchstellenverursacher? :D Nu că-i simplu și prietenos și mai ales lesne de pronunțat? :D Fitness lingual, nu altceva :)) S-ar traduce ”instrument de scos capacul oului” și arată așa:

Da, cred că într-adevăr ar trebui să fiu mândră de mine c-am învățat limba asta :)) Totuși... n-ar fi mai ușor cu o plictisitoare linguriță? Întreb, nu dau cu paru' :))

Transportul public în București. Studiu de caz(uri)

Postarea de astăzi este inspirată de un text de pe un alt blog, mai bine-zis de controversa care s-a iscat acolo pe tema călătoriilor cu transportul public în comun din București. Aha, RATB-ul, drăguțul de el. Subiectul inițial se referea la un tip prins fără bilet și niște controlori ultra zeloși, care l-au bruscat și despre care am înțeles că vor fi în curând disponibili pe piața de muncă :D Pornind de la asta însă, s-a ajuns la o chestiune foarte importantă în opinia mea (și nu numai), respectiv: cum ar trebui procedat dacă omul nu are de unde să-și pună credit pe celebrele carduri? Că bilete de hârtie nu mai sunt de ceva vreme, iar chioșcuri RATB nu se găsesc în orice stație și dacă da, nu-s mereu deschise. Și nu toată lumea are Internet oricând, oriunde. Așadar: ce-ar trebui făcut în situația asta? E-n regulă felul în care procedează Regia Autonomă de Transport București, care nu le asigură oamenilor posibilitatea de-a circula legal?

Personal, am două exemple. Unul ar fi al jupânului care, acum câțiva ani (când încă existau bilete), avea de ajuns într-o duminică undeva în București. S-a dus să-și cumpere bilet. Chioșcul era închis. Nu știa unde e următorul, că nu era un obișnuit al zonei. Așa că a așteptat să vină troleibuzul și l-a întrebat pe șoferul acestuia cum trebuie să procedeze pentru a putea circula legal.

”Luați taxiul”, i-a răspuns gherțoiul în zeflemea și a demarat. 

A mers pe jos, distanța nefiind prea mare. Întrebarea este: RATB l-a tratat corect pe potențialul pasager care voia să-și achite călătoria?

Celălalt exemplu e al meu și l-am mai relatat pe blog. Ajungând anul trecut în București (veneam de la Piatra Neamț, de la înmormântarea mamei), aveam niște ore bune până când trebuia să fiu la aeroport și m-am întâlnit cu două prietene. Ca să ajung în centru, cel mai la îndemână mi-era troleibuzul. Mă duc la chioșc, unde aflu că ”nu se găsesc carduri” și că singura soluție de-a circula legal e să urc și să mă rog de cineva să-mi taxeze pe cardul său o călătorie, eu achitându-i contravaloarea. Am preferat să iau taxiul. 

Din nou, aceeași întrebare: a fost RATB-ul corect față de mine, care nu voiam decât să-mi plătesc călătoria? 

Și-acum voi spicui câteva dintre ”argumentele” celor care, în discuția iscată la postul de care vă spuneam la început, erau de părere că-n ambele situații pe care le-am descris, dar și-n altele asemănătoare, vina le aparține pasagerilor.

- ”dacă nu știai, suntem în secolul XXI, s-a inventat Internet-ul și poți afla tot ce vrei de acolo”;

- ”dacă nu aveai bilet, înseamnă că nu ai plătit, deci transportul nu-ți era permis, că nu e autobuzul tău”;

- ”dacă erai un adult funcțional, te informai dinainte și știai unde e următorul chioșc; ți-a fost lene”;

- ”dacă te duce mintea, încarci în avans călătorii, să ai la nevoie”;

- ”nu aveți etică, nu sunteți civilizați, vreți totul pe de-a moaca, de-aia e România așa cum e”;

- ”nu ți-ai plănuit itinerariul cu câteva zile înainte, nu știi să plătești online, deci furi de la RATB”.

Au mai fost și altele, dar cred că mi-a crescut tensiunea numai cât le-am scris pe astea. Oricum, cireașa de pe tort a fost argumentul final al unuia, care mi-a comunicat că-s o ”putoare hoață”, am încheiat citatul. Exact unde era hoția, din moment ce eu circulasem cu taxiul și nu cu troleibuzul ”pe de-a moaca”, n-am înțeles, da' el să fie sănătos :)) Că vorba aia, deștept a demonstrat deja că e, dă prin gropi și mai multe nu :))

Boon... Eu am încercat să dialoghez și să argumentez. Vin din an în Paști în țară, de ce-ar fi obligația mea să mă ”documentez” dinainte cum să iau un amărât de troleibuz? Că doar nu mă duceam pe Marte și nici în Papua Noua Guinee. Mă duceam în România, într-o capitală a unei țări din Uniunea Europeană, for pete's sake. Mai veneam și de la înmormântare, deci fix la documentarea științifică pe site-ul RATB îmi fusese mintea (not). Sistemul ar trebui să faciliteze oricărui călător accesul la bilet, indiferent că e profesor doctor în fizică nucleară sau tanti Aglaia de la Cuca Măcăii, care crede că Internetul e lucrul diavolului și piei drace. E un serviciu public, frate, ar trebui să fie accesibil tuturor. Și dacă din varii motive de ordin organizatorico-tehnic nu se pot cumpăra bilete, călătoriile trebuie să fie gratuite, cum am aflat ulterior că au fost în exemplul meu, când nu se găsiseră carduri. 

O situație asemănătoare am trăit și eu în Germania, când veneam odată cu trenul acasă, iar în minuscula gară de unde-l luasem nu exista casă de bilete în interior, ci doar un automat care-n ziua aceea nu funcționa (nu accepta nici plata de pe card, nici cash). Știam, și de altfel treaba asta e scrisă la vedere, că deși e obligatoriu să ai bilet, în situații excepționale cum era a mea de exemplu poți urca în tren, dar trebuie să te duci imediat la controlor să-i expui situația. Omul mi-a luat datele de contact și mi-a explicat ce urmează: va face un raport și voi fi anunțată în scris. Dacă se dovedește că automatul era defect, totul bine și frumos. Dacă nu, împreună cu înștiințarea mi se va trimite și amenda. Și am călătorit pe ruta respectivă gratuit cu bilet cumpărat de la conductor. Am primit după o săptămână înștiințarea că da, au verificat, automatul era defect. Îmi mulțumesc pentru sesizare, l-au reparat, speră că voi călători în continuare cu ei. Am detaliat și povestea asta în controversă, gândindu-mă că mă fac mai bine înțeleasă. ”Cele două situații nu se aseamănă, nu ești om cinstit, ești o hoață”, s-a zborșit inteligentul meu interlocutor, dând dovadă de-o logică deosebit de anchilozată :))) 

Pfiu, știu c-am scris mult, dar a fost dintr-o răsuflare, m-am descărcat vijelios :)) Acum întrebarea mea este: voi cum vedeți lucrurile? Cine are dreptate în situația asta? Eu și cei cu păreri asemănătoare cu a mea, ”tabăra adversă” sau RATB-ul? 

(Dacă spune careva că RATB-ul, îmi datorează o cafea și-o felie de tort de ciocolată albă, am zis :D) Pe de altă parte, dacă sunteți de părere că eu sunt pe-alături, chiar vă rog să mi-o spuneți :) În fond, din diversitatea de opinii vine progresul :)

PS: vă conjur, să nu credeți că intenția mea e să ponegresc România. Mai demult, într-un context asemănător, m-am pomenit și cu acuzația asta. Nimic mai departe de adevăr; n-am descris decât fapte reale. 

PPS: postarea inițială e pe blogul lui Zoso, dacă e cineva interesat. 

Părinți, nu vă subestimați copiii și nu le minimalizați izbânzile

Cred că voi inaugura un nou serial intitulat ”Părinți....”, unde punctele de suspensie sunt urmate de vreo recomandare provenită din experiența mea de fost copil. Un prim articol de felul ăsta am scris în decembrie, dintr-o inspirație și-un impuls de moment, fără să fi bănuit atunci că nu va fi singurul de acest gen. 

Dar tot un impuls mă face să scriu și textul din seara asta. Text pe care îl percep a fi extrem de personal, poate chiar mai personal decât posturile în care am povestit despre faptul că nu pot avea copii sau despre terapie. Poate fiindcă atinge un subiect dureros, pe care nici acum, la aproape 36 de ani, nu pot să-l gestionez ca atare: (ne)încrederea în mine însămi.

Știu că se spune că avem tendința să dăm vina pe copilărie pentru orice, inclusiv când suntem căscați și ne dă laptele-n foc. Dar eu am toate motivele să cred că subestimarea și felul în care mă reduc la zero își au rădăcinile fix acolo. 

(Aproape) niciodată ceea ce-am făcut n-a fost suficient de bun, de frumos, de reușit, de cu moț, de fără moț. ”Mda, bun, dar se poate și mai bine”. ”Numai atât?”. ”Mă rog, e cam puțin”. ”Da, ai rezolvat corect problema, dar ce urât ai scris”. ”Premiul 2? Degeaba, dacă n-ai luat coroniță....”. ”Bine c-ai luat zece la citire... dar când ai să iei zece și la matematică?”. Șamd șamd șamd, mereu acel ”dar”, care practic îmi anula reușita și-mi lua toată bucuria și fărâma de mândrie pe care le aveam. 

Nu-i condamn. Așa se înțelegea noțiunea de parenting pe atunci și ei au fost cu siguranță bine intenționați, deși ar fi putut avea mai mult tact. Însă exemple precum cele de mai sus, venite cu siguranță și pe-un fond destul de sensibil (asta ca să nu zic slab), au săpat. Încet și sigur, ca apa-n stâncă. Nici faptul că am intrat la cel mai bun liceu din oraș, la profilul pe care mi-l dorisem, n-a fost suficient. ”Cam mică nota la matematică. Ia uite, la profilul tău ești pe locul 17 din 30. Nici măcar în prima jumătate...”. Nici măcar, da? Nu conta că luasem admiterea și că nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de notele alea. ”Nici măcar”.

Și încă n-am spus nimic de comparații.

Ah, comparațiile. Cred că datează încă de la primele amintiri. ”Marius e mai cuminte”. ”Diana se joacă mai frumos”. ”Carmen e mai ascultătoare”. Astea erau la grădiniță și-au evoluat, ca să zic așa, în paralel cu mine. ”Alina lucrează cu plăcere la matematică, tu de ce nu?”. ”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”. ”Mihaela merge la olimpiada de matematică, de tine oare ce-o să se aleagă?”. ”Irina cum a putut să ia zece și tu nu?”.

Mereu, mereu, mereu am fost termenul negativ de comparație. Oare aveam și calități? Posibil, dar nu contau. Orice-aș fi fost și orice aș fi făcut, pălea în comparație cu realizările Alinei, cumințenia lui Marius, joaca Dianei, olimpiada Mihaelei, zecele Irinei etc.

Cum mă percepeam eu însămi? Sublim, vă dați seama. O să relatez un singur exemplu, care-mi tot revine în cap. Trecusem în clasa a treia și luasem premiul al doilea. Ai mei nu mă certaseră, dar mocnea nemulțumirea. Într-o zi, ieșind la joacă împreună cu o fetiță din scara vecină, am ajuns să vorbim despre școală. Trecuse și ea tot în clasa a treia. Dar, spre deosebire de mine, luase premiul întâi.
Știți care-a fost primul meu gând? ”Ce mult trebuie s-o iubească părinții ei...”. Nici măcar nu mi se părea trist aspectul; găseam că e normal să fie așa.

Aș mai avea multe, multe povești precum cele de mai sus, dar nu-și au rostul, cred că am exprimat ceea ce-mi propusesem. Niște zeci de ani mai târziu, neîncrederea în mine mă întovărășește în permanență. Orice apreciere sau laudă mă ia prin surprindere și primul meu gând e că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. De prea puține ori am curaj să fac lucruri pentru mine. Mi-e frică să am inițiative. Tot timpul mi se pare că, exact, nu sunt destul de bună.

Vise am. Dar n-am și încrederea că le pot împlini. Nu știu nici de unde să încep. Nu cred în mine. Nu știu s-o fac, n-am știut niciodată. Mi-e teamă să nu visez degeaba.