Câteva motive de mândrie (Blog Challenge 17)

Tema cu numărul 17 din leapșa-foileton m-a cam pus în încurcătură. Trebuie să vorbesc despre ceva ce sunt mândră, subiect care pe moment mi s-a părut dificil. Nu prea știam să răspund, ce mai încoace-încolo. Așa că m-am dus la duș să meditez (acolo-mi vin cele mai bune idei, de regulă) și m-am întors cu vreo câteva găselnițe care, să zicem, s-ar încadra în categoria asta. 

Așadar, după ce mi-am scobit bine scăfârlia, am concluzionat că sunt mândră de următoarele:

- am ieșit cu bine, în toate sensurile posibile, din boala pe care-am avut-o la 15 ani și care probabil va rămâne pentru totdeauna o necunoscută. N-am luat-o razna, n-am devenit un monstru de egoism, îmi sunt dragi copiii, îl ador pe nepotul meu în vârstă de aproape trei ani (care într-o zi, referindu-se la mine, a zis ”când vine Gheta, o iau în bațe, așa”, deschizând mânuțele larg. M-am topiiit, credeți-mă! :) ) și am învățat să trăiesc cu o tristețe de care știu că nu voi scăpa niciodată pe deplin. Despre una dintre metodele care mi-au fost de un imens folos, și anume scrisul, am povestit mai demult aici.

- am învățat germana la aproape 28 de ani. Primele cuvinte însușite au fost ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare), pe care le vedeam pe diverse clădiri. Cel de-al treilea cuvânt pe care-l știam înainte să încep cursul de limbă era ”Apotheke” (farmacie). Păi cum să nu-l știu, frate, la ăștia farmaciile sunt mai frecvente decât sunt la noi casele de schimb valutar :)) Și reușesc să supraviețuiască toate. Poate inclusiv ca urmare-a faptului că mulți dintre nemți sunt ipohondri... :D

-  m-am făcut greu de înlocuit la serviciu. Nu indispensabilă (niciun om nu e indispensabil, indiferent despre ce loc de muncă ar fi vorba), dar cum am zis, greu de înlocuit. Lăsând nițel modestia deoparte, nimeni nu știe mai bine ca mine protocoalele și sutele de chichițe ale sistemului și nimeni nu ține mai bine situația sub control, inclusiv în plin haos. 

(Apropo de ”a fi indispensabil”, citisem la un moment dat despre directorul unui mare cotidian american de prin anii '70 că i-a cerut redactorului-șef să trimită pe-un anumit reporter în Europa, cu ocazia nu-mai-rețin cărui eveniment. ”Nu pot să-l trimit, e indispensabil aici”, zice redactorul-șef. Directorul mai propune încă două nume, același răspuns. ”Concediază-i imediat pe toți trei”, îi spune redactorului-șef. ”Nu am nevoie de oameni indispensabili la ziarul meu” :)) ). 

- ultima, dar cu siguranță nu și cea din urmă: am un om extraordinar lângă mine și niște prietene minunate. Sunt norocoasă cu ei. Vă iubesc, C., R, A. și R (alt R decât al doilea, desigur :D). Jupânului nu-i spun nimic, el nu-i cu declarațiile de amor în public and all that jazz :))

Și poate-oi mai avea și alte motive de mândrie, dar astea-s cele mai semnificative care-mi vin în cap. Și în același timp sunt nu doar mândră din sus-menționatele pricini, ci și foarte recunoscătoare :)

Penița Cârcotașă revine pe ecrane

Cei mai mulți dintre voi probabil că nu mă cunoașteți. Cum ați putea, de fapt? Greta m-a lăsat pe fundul lăzii, cu toate că știe foarte bine că naftalina nu e parfumul meu preferat, thank you very much. Să tot fie vreo patru ani de când mi-a promis că mă scoate-n lume, să socializez și să fac ceea ce știu cel mai bine, adică să cârcotesc. Șiiii, când colo, ce să vezi? Repede s-a mai plictisit de mine, deși prin alte locuri repurtasem un succes răsunător.

Mda, prin alte locuri ziceam, doar nu credeați c-am debutat aici. Însă ce folos că mă îndrăgeau cititorii pe coclaurii virtuali pe unde bântuiam înainte, că am fost dată uitării. Nu-i așa, Greto? Da, știu că nu-ți place vocativul, ce să-ți povestesc, fleoșc. Îmi pasă de simțămintele tale cam cât ți-a păsat și ție de-ale mele. 

(Bine, bine, Penițo care ești tu Peniță, am înțeles. Îmi pun cenușă-n plete și stau la colț. Da' mai taci, că mă doare capu' deja de cât îți merg pistoanele).

S-aștepți tu mult și bine să tac. Așa, unde rămăsesem? Să mă prezint, deci, pentru aceia dintre voi care nu mă știu. Eu sunt un personaj inventat de cucoana asta al cărei blog îl citiți, iar treaba mea e să răscolesc Internetul și să comentez cu acid sulfuric pe ce teme vreau și cum îmi place. Exact, cu acid. Nu-s chiar blândă, nu vă lăsați înșelați de înfățișarea-mi nevinovată. Dar în apărarea mea, să știți că umorul nu-mi lipsește. Cred că n-o să vă plictisiți cu mine. 

N-o să mă lungesc prea mult cu acest post de revenire, că-s mai timidă la început (și-afară de asta, vreau să mă duc s-o asist pe Greta cum stă la colț punându-și cenușă-n cap). Sper să ne citim relativ periodic, deși nu vă pot promite c-o să mă țin de-un program strict. Depinde ce materie primă găsesc pentru boscorodelile mele și mai depinde și de toanele lui madam. Că, voi o cunoașteți deja, uneori e everfescentă ca aspirina Bayer, alteori i se scufundă corăbiile, alteori filozofează și le cugetă adânc. Însă în măsura în care ține de mine, o să-ncerc să nu-mi duceți dorul prea mult. 

Între timp, aș vrea să vă rog ceva, mi-a zis Greta că sunteți foarte săritori. Spuneți-mi, aveți vreun subiect preferat pe care v-ar plăcea să melițez? Modă, frumusețe, sfaturi înțelepte extrase din puțul gândirii, cure de slăbire cu extract din tibie de macac, lecții de viață despre cum să devii mai deștept pășind în ”mersul piticului”, eventuale profunzimi de pe Facebook șamd șamd. Dacă aveți vreo preferință, nu vă sfiiți, vă făgăduiesc să țin cont de sugestiile voastre în măsura în care găsesc material pe care să mă desfășor. 

În speranța unei grabnice revederi (s-aude, Greto?), vă salută cu drag,

Penița Cârcotașă 

Vă place luna februarie?

Dintotdeauna mi s-a părut că luna februarie e așa, relativ cenușie din toate punctele de vedere și oarecum lipsită de personalitate. Un fel de nici cal, nici măgar. Afară e frig, ziua e încă scurtă, nu avem nicio sărbătoare importantă (personal, nu pun la socoteală Valentine's Day), până la concediu mai sunt niște pogoane bune de timp, dar a trecut suficient de mult de la sărbători ca să te simți obosit și cam fără vlagă... N-are niciun chelcășoz și una peste alta, abia aștept să treacă. Mai ales că, începând de anul trecut, o voi asocia pentru totdeauna cu plecarea mamei în veșnicie. 

Și totuși, dacă e s-o iau la bani mărunți (pe ea, pe luna februarie), concluzionez că o pot lega de multe amintiri. Unele frumoase, altele importante, altele și una și alta. Bunăoară, în februarie:

- 1998: am fost la olimpiada de limba română, etapa județeană (nu m-am calificat pentru faza națională, deși făcusem o lucrare foarte bună. Cel puțin așa mi-a zis dirigintele, unul dintre cei mai buni profesori din județ, care o citise. În același timp însă, ”ai omis aia, aia și ailaltă și ai pierdut puncte serioase. Nț nț, măi Greto”). Când îl enervam, folosea vocativul, pe care știa că nu-l sufăr :))

- 2002: am suferit o intervenție chirurgicală. Nimic grav, dar important. M-am recuperat neașteptat de repede și ușor.

-  2006 - m-am mutat cu jupânul într-o garsonieră, primul nostru ”acasă”. O să-mi amintesc mereu de seara în care ne-am dus, cu tramvaiul, să ne cumpărăm câteva obiecte strict necesare: farfurii, două căni de cafea, pahare, bureți și detergent de vase, parcă și niște cratițe mititele. Cât de frumoase sunt amintirile astea, acum că mă gândesc :) Cu tacâmurile am ieșit pe minus o bucată de vreme (adică era o problemă dacă aveam musafiri la masă, că n-aveam prea multe și-n niciun caz din același set), dar problema asta s-a rezolvat la cununia civilă. Am primit trei seturi identice de 24 de tacâmuri fiecare :))))

- 2008 - am făcut o excursie de câteva zile la Veneția (foto-document mai jos :D). Și am purces să învăț germana, mai exact am început cursul de limbă. 

- 2011 - am început actualul serviciu. Nu-mi vine-a crede că au trecut cinci ani de-atunci. 

- 2013 - mi-am împlinit visul de a-l întâlni pe dragul meu Zubin și de-a obține un autograf pe cartea lui :) 

- 2015 - mami... 

Cum spuneam, în ansamblu februarie nu pare să fi fost o lună banală. Dar tot nu mă dau în vânt după ea. Luna mea preferată e martie, că veni vorba; mi se pare că toate se dezmorțesc, afară e mai cald, natura se trezește din nou la viață, apar zambilele și freziile (pe care le iubesc). 

Voi cum vă împăcați cu februarie? Aveți o lună preferată?

O experiență cu imigranți

Nu am povestit niciodată vreo întâmplare de-a mea cu refugiații / azilanții, pentru că nu am avut niciuna. Din fericire, se poate spune, dacă ne uităm la ce se petrece în unele orașe germane. Există și în Bayreuth un azil, la niciun kilometru distanță de blocul unde locuim. În opt ani am trecut de sute de ori pe lângă el, în drum spre un parc din apropiere. Nu mi-a fost frică niciodată, pentru că n-am avut motive. Oamenii se comportă normal, copiii joacă fotbal în curtea azilului, nu ne-a zis nimeni nimic și nu s-a uitat nimeni urât că eu purtam pantaloni scurți.

Din fericire (a doua oară când folosesc expresia asta într-un text despre imigranți musulmani; chiar sunt norocoasă), din fericire cum spuneam, nu urmează niciun ”dar” după ceea ce-am scris în paragraful anterior. Ba dimpotrivă, aș zice. 

Aflându-mă zilele trecute prin zona pietonală, m-a ”luat de nas” un miros de pâine coaptă. Curios lucru, nu e ceva ce-am pomenit pe aici până acum. M-am uitat în jur, adulmecând precum Jerry când punea Tom vreo capcană cu brânză și am identificat sursa: un cuptor aflat lângă o tarabă, unde un bărbat și o femeie, musulmani după înfățișare, erau în mod evident ocupați. Ea tocmai deschisese cuptorul și scosese o imensă tavă cu pâinici rotunde și rumene, care miroseau de m-aș fi băgat cu fața în ele mormăind satisfăcută. El, echipat cu mănuși, lua pâinicile și le așeza în niște coșuri mari puse pe tejghea. Între timp, în spatele lui, femeia începuse să frământe un aluat, cel mai probabil pentru un nou lot.

Mi-era peste putință să rezist aromei, așa că m-am apropiat să văd, vorba aia, ce se dă. Pâinicile rotunde care tocmai fuseseră scoase din cuptor erau cu stafide. Se mai găseau unele simple, și unele cu semințe. De asemenea, aveau și lipii, pe care le umpleau cu diverse amestecuri (din ce mi-am dat seama, brânză cu tot felul de ierburi sau sosuri). 

Prețul unei pâinici (mare cam cât palmele mele puse una lângă alta) era de... doi taleri. Așa scria, ”2 Taler”. M-a intrigat, după știința mea talerul nu se mai află în circulație (dar se poate să mă înșel). ”Doamna, doriți ceva? E proaspăt totul, făcut de noi, astea sunt calde!”. Mda, le-aș fi mâncat cu ochii :)) ”Vreți să încercați? Avem mostre pentru dumneavoastră!” și-mi arată o farfurie cu bucățele de pâine. Gust. Excelentă, fragedă, pufoasă, o adevărată pâine de casă cu aromă de stafide. Întreb, 2 taleri sunt 2 euro, nu? Da, mi se răspunde, cu un aer ușor jenat. Cumpăr. Vânzătorul îmi mulțumește de parcă i-aș fi cumpărat toată marfa. ”Poftă bună, sper să vă placă, vă mai așteptăm oricând!”. 

Pâinica a fost delicioasă. Atât de bună, că mi-a părut rău că luasem doar una. Sunt singură c-o să-i mai vizitez. 

Sigur, oamenii ăștia nu pot să fie din ”lotul” de refugiați ajuns în Germania anul trecut. Pentru a vinde produse făcute de tine ai nevoie de autorizații care nu-s tocmai ușor de obținut. Și omul vorbea bine germană, chiar dacă accentul era foarte puternic. Ei sunt, cel mai probabil, un caz fericit de integrare. Posibil este, chiar dacă nu are cum fi ușor. Și astfel de exemple sunt dătătoare de speranță și optimism.

Primul an, mami...

De un an încoace nu mă mai pot uita la cer și la stele cum o făceam odinioară. Pentru mine cerul a devenit locul unde ai plecat tu și spre care privesc fără țintă atunci când tot sufletul din mine te cheamă. Iar stelele sunt tot atâtea făclii care-ți luminează zborul în eternitate.
A trecut un an, mami. 

Un an!  Încă mi se pare greu de crezut. Un an pe care l-am simțit până la os, un an în care am simțit cum mi se fărâmițează sufletul, un an în care m-am sufocat de multe ori de jale și regrete, și la capătul căruia ÎNCĂ nu pot să cuprind pe deplin cu mintea că n-am să te mai văd niciodată. Încă nu pot să asimilez realitatea asta.

Nu mai sunt aceeași, mami. Nu mai pot fi aceeași, nu după ce am aflat cât de definitiv și cât de dureros e ”niciodată”. Dar nici nu știu exact cine, sau ce-am devenit în ultimul an. Multe gânduri mi se învârt în cap, lovindu-se unele de altele ca niște fluturi bezmetici. Îmi vine să urlu de frustrare la gândul că nu am nicăieri înregistrată vocea ta. Nicăieri, mami. O voi avea pentru totdeauna în suflet și în amintire, e adevărat. Dar Doamne Dumnezeule, cât de mult mi-aș dori să te mai aud măcar o dată aievea...

Uneori, când sunt singură și mă sugrumă tristețea și dorul, te strig. Știu că mă auzi. Mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. 

Te simt în permanență lângă mine. Avem, chiar dacă asta le poate suna ciudat unora, o relație foarte apropiată. Și cum să nu fie așa? Tu privești direct în sufletul meu, iar eu știu că ești mereu cu mine și că-ți pot cere ajutorul pentru orice. O și fac, de altfel. Dau fuga la mama de fiecare dată când am vreo problemă. Asta nici moartea n-a putut lua. Mi te-a luat pe tine, dar mi-a lăsat dragostea ta. În inima mea vei trăi veșnic, iar într-o zi ne vom regăsi. 

Am primit atâtea semne de la tine de când ai plecat... și sunt imens de recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. Aș vrea să te visez, să-mi vorbești, măcar în vis să-ți mai aud glasul. Am avut câteva vise cu tine, dar au fost foarte scurte și vagi. Mi-aș dori să visez că mă ții în brațe și îmi povestești cum e sus la tine. Am încredere că ai să-mi apari, când ai să poți. Tu știi când va fi asta și cum e mersul lucrurilor acolo...

Nu mai văd să scriu de lacrimi, mami. Te iubesc, te rog să ai grijă de mine...