Salată de weekend (XXIV)

E cald, nu pot dormi, nu mi-e foame, am senzația că-n ultimele zile am trăit doar cu apă și pepene. Și cafea, evident. Da' aia nu se pune, e parte din kitul de supraviețuire. 

Așa că salată it is. 

1) Luni seara m-am zgâit și eu la eclipsă, ca toată lumea. Mă rog, cel puțin toată lumea de pe Facebook-ul meu. Și am fotografiat-o și eu, deși n-am nici aparat profesional, nici talent. Dar am vrut-o și eu numai pentru mine, recunosc. Asta chiar dacă poza a fost făcută cu telefonul, ceea ce un fotograf pasionat ar considera o blasfemie. 

Se întorcea, treptat, pe cer. Contrastul cu becul stâlpului mi s-a părut cu atât mai interesant. Pentru o clipă - care nu se va mai repeta decât peste vreun secol, dacă bine am reținut - luna a fost pusă în umbră de un bec. 

2) Parafrazându-l pe celebrul pedagog de școală nouă din schițele lui Caragiale, ”no, numa' mâne ș-apoi basta”. Urmează două săptămâni de vacanță, plănuim mare și munte deopotrivă. Am mare nevoie să-mi aerisesc mintea - ultimele luni au fost destul de pline și stresante, încât am ajuns de-am visat parametri de sisteme logistice. Aș fi meritat să mi se plătească ore suplimentare. Cu spor de noapte cu tot.

3) În seara asta am avut un moment... de fapt nu un moment, e prea mult spus, mai degrabă o clipă, o fluturare de gând... ”Trebuie s-o sun pe mama”, asta a fost ceea ce mi-a trecut prin cap, subit și fără să fi fost ceva anume de natură să-mi insufle ideea. Și-apoi mi-am amintit că nu există linie telefonică în lumea în care e ea. Există, însă, comunicare permanentă, dincolo de spațiu și timp.

4) Știu că ”ingredientul” ăsta vi se va părea foarte, foarte cunoscut și previzibil ca sosul de iaurt în salată, dar nu mă pot abține. Mi-e teribil de dor de-un concert al lui Zubin - care, din fericire, pare să se fi recuperat și și-a reluat activitatea 🙂 Poate voi avea șansa de a-l revedea la pupitru.

Așadar, mâine trebuie să rezist pe baricade. Și să nu strâng pe nimeni de gât (demers care pe alocuri se dovedește din cale-afară de dificil. Căruța aia de la Caracal a ajuns și-n Bavaria, vă spun). 

La pas prin Cetatea Eternă (VII)

Serialul despre Roma se apropie de final - acesta e penultimul episod -  și fie vorba între noi, țin să-l termin înainte să plecăm în următoarea vacanță. Adică măcar restanța asta să n-o mai am, că-n ceea ce privește foiletonul american, mai am de scris (nu, n-am de gând să-l abandonez, e doar on hold). 

Revenind însă pe cele 7 coline, textul de astăzi va fi un fel de supă cu de toate, dat fiind că despre obiectivele mari am povestit deja. Dar chiar dacă astea de azi sunt aparent mai mici, fiecare dintre ele a fost dorit, visat și faptul că am ajuns acolo a însemnat enorm pentru mine.
În această notă, încep cu singurul obiectiv care m-a făcut să plâng de bucurie. 

Fontana di Trevi 

Era foarte aglomerat, dar n-a fost greu să fac abstracție de mulțimea din jur. Pentru că n-o vedeam decât pe ea în fața ochilor. 

Evident, am aruncat monede. Cu spatele spre ea, după cum cere tradiția. Una pentru noroc în dragoste, cum auzisem că e obiceiul și una pentru a mă-ntoarce la Roma, desigur. 

Nu rezist să nu v-o arăt și într-o fotografie de seară. E atât de frumoasă! 🙂

Treptele Spaniole 

Sunt spectaculoase și hiperaglomerate. De fapt trebuie să stai la pândă pentru a prinde un moment când găsești loc - de preferat, în apropierea florilor.

Un aspect interesant - și practic, în egală măsură - este că nu ai voie să mănânci pe trepte. Un polițist își făcea rondul pe acolo și admonesta conștiincios turiștii care încălcau regula: ”non mangiare, signore!”. Pe bună dreptate. O fi romantic să mănânci căpșuni pe Treptele Spaniole, dar curățenia e cu siguranță mai importantă. 

Grădina de Trandafiri

Nu o avuseserăm în plan, din simplul motiv că nu știuserăm de existența ei. Se află nu departe de Circo Masimo și am descoperit-o cu totul întâmplător, într-una din plimbările fără țintă făcute pe sistemul ”hai să vedem unde-ajungem”. Așa am ajuns pe Aventin, una dintre cele 7 coline ale Romei.

Am fost norocoși: grădina e deschisă numai două luni pe an, în aprilie și în mai. 

Dacă există Rai.... și eu cred că există, probabil cam așa arată 🙂

În grădină se găsesc peste 800 de specii de trandafiri, iar parfumul, ei bine, parfumul.... e ceva care pur și simplu nu se poate descrie în cuvinte.

Am inspirat adânc băgându-ne cu precauție nasul în petale (de teama vreunei albine), am stat pe băncuță, ne-am plimbat. Nu voiam să mai plecăm de acolo. Am citit o inscripție despre cât de complexă este cultivarea trandafirilor (și cât de dificil e să obții soiuri viabile), ne-am mai uitat în jur... era divin 🙂 Cu adevărat, o experiență ieșită din comun. Nu degeaba se spune despre miros că este cel mai puternic dintre toate simțurile.

Villa Borghese

Era cât pe ce s-o ratăm, drept să vă spun. Pur și simplu am uitat în ce zi aveam bilete (cumpărate tot pe Internet). Ne-am dat seama vineri că joi ar fi trebuit s-o vizităm. 

”Hai să mergem până acolo să întrebăm, poate avem totuși vreo șansă”, a zis omul, pragmatic.

”N-are niciun rost, buhuhu, sigur nu ne lasă, asta e, am fost căscați, uaaaa”, se văicărea prețioasa lui jumătate. 

A fost ca el, ceea ce demonstrează (de parcă mai era nevoie) că de multe ori mă consum și mă agit ca o găină fără cap, deși nu s-au epuizat toate posibilitățile. 

Da, a trebuit să cumpărăm alte bilete, dar asta să fie paguba. Ne-am dorit să o vizităm și n-am regretat deloc. 

Organizarea este mult, mult mai bine gândită și mai eficientă în comparație cu aglomerația și haosul de la Muzeul Vatican, despre care v-am povestit. La fiecare două ore intră câte 360 de persoane - cifră calculată bine, fiindcă nu a fost deloc înghesuială. Și aveau și aer condiționat. Așa stând lucrurile, vizita a constituit o adevărată plăcere. Am zăbovit pe îndelete în fața unor tablouri și statui care ne-au impresionat, am citit, am schimbat impresii.

Aceasta e una dintre statuile care mi-au atras atenția. Nu mai văzusem niciuna lucrată din marmură de culori diferite. Avea ceva... deopotrivă misterios și atrăgător. 

Ultimul episod - vă previn de pe-acum - va fi despre ce-am mâncat bun și unde. N-am poze multe, dar cele pe care le am fac să ofteze papilele gustative.

O parte importantă din mine

E deopotrivă ciudat și interesant cum se petrec uneori lucrurile.... După cum cred că s-a observat (din tribune, vorba lui Caragiu), nu mai scriu atât de des ca odinioară. Am reflectat multă vreme la aspectul ăsta, încercând - fără prea mult succes - să găsesc o explicație. Aș avea ce povesti, întrebarea este de ce nu reușesc să mă mobilizez. Poate a fost și asta doar o etapă din viața mea, îmi spuneam. 

Am conceput, în gând, un text de rămas bun. M-am gândit că poate a venit momentul. Apoi am realizat că n-aș fi în stare, cel puțin deocamdată, să-l public. Nu pot renunța la blog. E drept că e micuț, nu m-am priceput să-l ”cresc”, dar voi, cei de aici, mi-ați intrat la suflet, sunteți ai mei și faptul că reveniți, citiți și-mi sunteți aproape mă umple de-o bucurie pe care n-am găsit-o în nimic altceva.

Astăzi se împlinesc 8 ani de la cel dintâi text publicat aici.... iar asta e postarea cu numărul 980. Ar fi fost frumos să fie un număr ceva mai aspectuos - 999 sau 1.000 - dar niciodată nu mi-am impus nimic atunci când a fost vorba de blog. Am scris mereu cu și din pură plăcere. Blogul acesta a devenit un martor al trecerii mele prin viață și e parte din mine, poate de aceea nu mă-ndur să renunț la el. 

De ce spuneam la început că e interesant cum se întâmplă uneori... Tocmai am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-aș fi putut dori pentru aniversarea blogului. De câteva zile, cineva citește din scoarță în scoarță. Postare cu postare, în ordine cronologică, de prin 2011 încoace. Îmi crește inima când mă uit la statistici precum aluatul de cozonac pus la dospit. Nu știu cine ești, dar îți mulțumesc. Ceea ce tocmai faci înseamnă enorm pentru mine. 

Pe voi vă îmbrățișez și vă mulțumesc din tot sufletul pentru că sunteți aici. Nici nu vă puteți imagina comoara de bucurie pe care mi-o dăruiți 🙂 

La mulți ani cu inspirație, blogulețule 🙂

(Mi)-e cald

Zilele astea o ardem (cam nepotrivit calambur, dacă stau să mă gândesc) la 33-34 de grade Celsius. Noaptea nu sunt mai puțin de 23-24 de grade, motiv pentru care mă dedau la exhibiționisme gen făcut duș aproape rece și defilat apoi prin casă fără să mă fi șters cu prosopul, dând din mâini ca o moară eoliană ca să mă răcoresc și-n ținuta în care m-a făcut mama. E singurul mod în care izbutesc să adorm.

(Precizare imperios necesară: jaluzelele sunt trase pe durata desfășurării antemenționatei proceduri. Nemții or avea ei vederi liberale, dar cred totuși că ar fi șocați).

În timpul zilei însă, nu e atât de ușor. La serviciu nu avem aer condiționat, iar departamentul meu e sus la cucurigu. De pe la ora nouă începe să devină dificil de respirat. Ferestrele se deschid automat, la intervale regulate (pfua, sunt impresionată de asemenea tehnologie performantă. Not) și aerul care intră este, cum altfel, fierbinte. Avem câteva ventilatoare, care însă nu fac decât să recircule aerul încins și oricum, nu le putem lăsa non-stop în funcțiune (dacă vrem să ne mai putem mișca a doua zi). 

Poftim de muncește opt-nouă ore în condițiile astea. La standuri de ambalare, la rampe de încărcare și / sau descărcare. Șefii pretind productivitate. Randament, randament și iar randament, deși tu abia respiri și ai gâtul uscat ca pergamentul în ciuda litrilor de apă băuți.
Cum spuneam, aer condiționat n-avem și nici n-o să, cică ar fi o investiție prea mare. Mda, mulțumim pentru nimic, ce să zic.

Eu sunt totuși într-o poziție privilegiată, dat fiind că lucrez la un birou - dar și acolo tot fierb mocnit și nu mi-a plăcut niciodată în saună. Cu atât mai puțin ore și ore în șir. 

Și-apoi plec spre casă.... mașina e fierbinte ca un cuptor în care s-au rumenit zece cozonaci și-au fiert 254 de sarmale. Volanul frige, palmele transpirate se lipesc de el, am senzația că mă încleiez. Aerul condiționat e, pentru o vreme, neputincios. Respir cu greu. 

De două zile mă doare capul, aproape fără întrerupere. Ibuprofen, apă, somn, cafea - remediile astea ajută oarecum, dar numai pentru puțin timp.  Am tone de treabă la serviciu și eu abia m-adun.

La iarnă, când o să mă plâng de frig, vă rog să mă trimiteți la acest text. Mulțumesc anticipat.

Ce-am citit pe un forum al românilor din Germania

Azi dimineață am constatat că un ”friend” binevoitor de pe Facebook m-a adăugat într-un grup numit ”Români în Germania” - din ce-am observat, sunt măcar vreo trei grupuri cu numele ăsta... (Notiță mentală: să nu uit să caut opțiunea aia prin care nu mai poți fi adăugat în grupuri de către alte persoane. E undeva adânc îngropată în setări - ea, opțiunea).

Ei, și dacă tot m-am nimerit acolo, hai să citesc nițel, cine știe... 

... mi-am pus mâinile în cap. Nu e vorba de faptul că aproximativ 50% dintre postări sunt din categoria ”caut urgent platformă din Berlin până la Satu Mare” (orașele variază, desigur), nici de faptul că alte 30% sunt așa-zise ”motivaționale” de tip Poptămaș - ”Oamenii care contează cu adevărat nu te vor părăsi niciodată”, gen. Astea sunt inofensive. Ceea ce mi se pare foarte trist este că mulți încearcă să fenteze legea. Să ”se înțeleagă”. Evident, nemții sunt de cacao pentru că au legi care se aplică pentru toți sau că - auzi ce tupeu - au pretenția să muncești și să nu tragi chiulul. 

Am selectat câteva exemple, până mi s-a tocit răbdarea și-am ieșit de-acolo. 

- unul vrea să afle ”cum aduci mașina fără TÜV în România”. TÜV este inspecția auto de aici, absolut obligatorie - practic, reprezintă garanția că mașina poate circula pe drumul public și nu reprezintă un pericol. I se explică faptul că fără TÜV nu ai dreptul nici să scoți mașina din parcare, necum să mergi cu ea. ”Hai, frate, lasă-mă cu astea, că știu și ei că nu se respectă regula”. Nu, ei nu știu. Și dacă află, nu vor fi tocmai încântați. I s-a repetat că nu e posibil ce vrea el, dar omul insistă că știe el că se poate, că a auzit la alții că au scos din Germania mașini fără TÜV.  Nici nu vreau să mă gândesc în ce fel or fi mașinile alea... 

O persoană i-a scris că poate aduce mașina pe platformă. Nu știu dacă e adevărat, n-am mai citit mai departe că mă enervasem. Oricum, tipul nu părea interesat de varianta asta. 

- altul vinde un ”brâu cu turmalină”. Aparent minunea asta rămasă, printr-o mare nedreptate, nedescoperită până acum, are următoarele proprietăți prea-minunate și nemaipomenite: vindecă hernia de disc, vindecă afecțiunile ginecologice și renale și elimină excesul de grăsime de pe abdomen. E dat naibii brâul ăsta. Mâncare o ști să facă?
Cineva întreabă cât costă marafetul, iar autorul postării se supără nevoie mare. ”Crezi că banii sunt mai importanți decât sănătatea?”.

-  cel mai enervant dintre toți a fost un individ care povestește că ”a pierdut permisul german” (ulterior se dovedește în comentarii că nu-l pierduse în sensul că nu-l mai găsea, ci-i fusese suspendat pentru nu se știe ce faptă și pentru cât timp). Și ceea ce voia el să știe era cum să procedeze pentru a obține un permis românesc până și-l recapătă pe cel nemțesc. ”Dar nu vreau pb cu Polizei” (am citat exact. Domnul nu vrea ”pb”, adică probleme, deși s-ar putea spune că deja are unele, din moment ce i-a fost suspendat permisul). Nu, să aștepte cuminte până expiră suspendarea nu e o variantă acceptabilă, așadar încearcă să ”facă rost” de un permis românesc. Asta deși el avea interdicție de a conduce. Eh, amănunte... 

- o mamă se plânge de condițiile oferite copiilor la grădiniță (revoltător fiind, în opinia ei, faptul că nu-i învață poezii și toată ziua se joacă, desenează și colorează. Deh, în România s-o face trigonometrie la grădiniță, probabil). Aici îmi permit să pun un citat un pic mai lung (grupul  e public, deci nu încalc nicio confidențialitate).
Grăiește dânsa după cum urmează:
”Ei nu suportă străini si au ciuda pe copii nostri ca sunt destepti si frumosi, ei fac copii la 60 de ani si toti au handicap. rar gasim romani sa spuna cu adevarat cum stau lucrurile in Germania, multi vin aici si sunt mandrii de faptul ca sunt sclavi”. 

Pentru că am citat, n-o să corectez perlele din text. De parcă asta ar mai face vreo diferență... Sunt atâtea lucruri greșite în numai două rânduri și jumătate, încât nici n-are sens să le comentez. Mi se pare doar foarte, foarte trist. 

Și multe, multe altele. Oameni care vor să închirieze, dar menționează ”aștept oferte numai în privat”. Nu spun dacă și unde lucrează, ce sumă pot plăti.... dar ei așteaptă oferte. Mura-n gură ce părere o avea despre asta? Alții postează anunțuri pentru diferite locuri de muncă (cele mai multe pentru posturi de șofer de cursă lungă) și invariabil se găsește câte-un Știe-Tot care ia în zeflemea salariul și condițiile...

Despre atitudinea unor români despre (sau în) Germania am mai scris acum câtva timp, aici și aici. Atunci credeam (speram) că sunt totuși cazuri izolate, dar din ce-am văzut azi pe grup, trag concluzia că sunt mulți. Mulți care vor doar să eludeze legea, să fie ”pe șmecherie” și ”pe barosăneală”, în general să muncească puțin - deloc, dacă se poate - și să profite cât mai mult de beneficiile sistemului german.

Le-aș spune să le fie rușine, dar am dubii că ar ști ce e aia.