Prin târg(uri) de Crăciun

(Probabil sunteți curioși referitor la paranghelia de Crăciun organizată de neasemuita mea colegă pe numele ei de scenă Vitex. Voi reveni cu o postare dedicată. În preambul, pot spune că ideea a fost bună și că-n mod sigur ar fi ieșit ceva fain... dacă ar fi fost organizat de o altă persoană). 

Weekend-ul acesta și weekend-ul trecut ne-am preumblat pe la târguri de Crăciun. Le așteptăm în fiecare an cu nerăbdare, ca să ne bucurăm de atmosfera pe care o induc, dar și (în special de asta, dacă e s-o zic p-aia dreaptă) pentru a ne înfrupta din nenumăratele bunătăți pe care numai cu această ocazie le găsim. 

Sâmbăta trecută am fost în Lübeck, ceea ce s-a dovedit o idee cât se poate de proastă - nu de alta, dar o mai avuseseră și alte câteva (zeci de) mii de oameni înaintea noastră, drept pentru care orașul era arhiplin și ne-am învârtit exact o oră după un loc de parcare. Agasați și între timp foarte flămânzi, ne-am dus în centru și am înfulecat la repezeală o friptură în chiflă și niște clătite, ne-am plimbat un pic prin zona pietonală, după care am pornit spre casă. 

N-am poze din Lübeck, în afară de asta care avea o lumină aparte - iar turlele din spate mi-au amintit de Hogwarts 🙂

Ei, dar ieri și azi am fost în Hamburg. În retrospect, ne întrebăm de ce ne-o fi trebuit nouă Lübeck, din moment ce avem la jumătate de oră cu metroul o splendoare de oraș, cu niște târguri de Crăciun absolut senzaționale. Da, la plural. Noi am numărat vreo cinci, dar sunt mai multe, răspândite în tot orașul.

Arhiplin și aici, desigur, însă incomparabil mai frumos. Având în vedere aglomerația, nu am făcut poze de atmosferă fiindcă nu ar fi fost reprezentative.
Iată, cam așa arată zilele astea în orașul meu 🙂 (imaginile sunt de pe site-ul dedicat, adică de aici). 

Nu că-i frumos? Dar să vedeți ce simfonie de arome și gusturi... Ne plimbam și nu știam la ce să ne oprim mai întâi. Adică de fapt eu eram cea nesigură, că jupânul știa foarte bine ce voia, fiindcă mai mâncase și anul trecut și-i plăcuse: Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci. Este foarte gustoasă, dar e bombă calorică, motiv pentru care inițial m-am ținut departe de ea.

Însă acum serios, cât poți să reziști unui asemenea asediu? 

Aici, in the making, așteptându-și rândul la cuptor:

Și prada noastră de ieri: 

Ce pot spune - e ceva pe sistemul ”mănânc. Simt caloriile cum s-adună. Mănânc”. Nu le poți rezista, nu dacă le-ai simțit aroma. Caloriile? Să fie sănătoase, că io nu le deranjez, iaca.... 🙄

După acest efort era cazul, nu-i așa, de-o răsplată. Motiv pentru care m-am recompensat cu o clătită cu banane și Nutella. Războiul caloric continuă, caloriile marchează, Greta pierde. Vinul fiert n-a făcut decât să stingă dezmățul. A, eu mi-am luat și niște castane coapte, pentru că de ce nu. 

Astăzi am recidivat cu o frigăruie de porc, precum și o clătită cu cremă Spekulatius și cireșe. Și cu vin fiert, cum altfel. Doamne, cât e de bun. Mulțumesc zeilor că fost-a inventat.

Iată și niște imagini cu decorațiunile festive din centru. Bag seama că-s mai modeste decât în București. Așa ne trebuie, dacă n-o avem primar pe doamna Firea Sârmă-n-dos (ptiu, ptiu).

A existat și un aspect care m-a cam enervat, dar am decis să nu-l mai includ în text. N-are niciun rost. Îmi pun un punch de prune mai bine 😃 Hai noroc (sau Prost!, cum se spune pe aici) 🍻

De pe la serviciu: abur, mistere și creveți fascinanți

”Răsfoind” nițel prin postările ultimelor luni, concluzionez că nu v-am mai povestit demultișor ce mai e pe la birou și cum mă mai distrez în fauna de acolo. 

Munca e în mare parte ok, nu pot spune c-am dezvoltat o pasiune mistuitoare, dar mă descurc, învăț și pe final de ianuarie dau iar o raită la Paris. Ca să vă împrospătez memoria în ceea ce privește oamenii, voilà bibliografie: 

- despre trupa de la birou, aici.

- despre trupa de la Paris, aici.

🤔

1) Bun, acum că am făcut recapitulare, să-ncep prin a vă spune că nu vom avea terariu (pfiu), cum era preconizat la un moment dat, ci un acvariu, care s-a achiziționat deja și s-a umplut cu apă, cu seriozitate și adânc simț de răspundere.
S-a montat instalație de filtrare sau oricum_s-o_numi_chestia_aia și de vreo 10 zile se cumpără în neștire diferite ierburi de pus într-însul.
Vietăți încă nu avem, cică trebuie să așteptăm să se adapteze plantele, să se integreze-n absolut și naiba mai știe ce. Și nu, nu vom avea pești, ca toată lumea botezată, ci... creveți. Așa decise colega, argumentând că sunt niște ființe, citez ”fascinante și inteligente”. Ăsta ar putea fi titlul unui referat - ”Incursiune în culisele vieții fascinanților creveți”. 

Așa, deci fascinanții creveți vor fi roșii, ca să-i vedem printre verzile plante. Eu propusesem să fie 10 galbeni și 10 roșii, adică dacă-i bal, bal să fie. Nu, cuvântă stăpâna creveților cu un aer doct, că dez-purificăm culoarea după împerechere șamd.

Pauză scurtă de procesare a acestei neprețuite informații, urmată de un rățoit stupefiat din spate, al unuia dintre colegi (care nu consimte deloc la creveți și și-a exprimat deja intenția de a-i face supă cu prima ocazie):
- Ce, adică ăia fac și sex???

Împricinata l-a măsurat cu severitate și ne-a adus la cunoștință că va trebui să ne învețe să-i hrănim, ca să nu țină dietă de nevoie când o fi ea în concediu. Vezi să nu. Se va putea patina în Sahara când am să hrănesc eu creveții. 

N-are ambiție dacă nu-i botează. Cred că trebuie să compun un cântec de jale despre creveți.

Aceeași individă a adus și un umidificator, că e prea uscat aerul în birou și se îmbolnăvește, zise dânsa. Umidificatorul scoate abur. Așadar, în viitorul apropiat vom avea abur si creveți. Numai bine a zis colegul că face supă din ei... îi preparăm la abur, iaca. Naturel. 

😏 

2) Prin septembrie, dăduse strechea în două muieri; comandau online ca disperatele și toată ziulica ne sunau curierii la ușă (biroul ocupă un etaj întreg). 

Într-o zi, o altă colegă s-a plictisit de-atâta frosăială pe culoar și, când a ajuns dimineață la birou, a inversat polaritatea uneia dintre cele 3 baterii ale soneriei. Evident, n-a mai sunat nimeni.

Alarmă, panică, investigații. De ce nu mai sună? S-au consumat bateriile, a decis unul dintre noi și a anunțat că se va ocupa de această covârșitor de importantă problemă. S-a dus la magazin și a adus baterii noi.

Soneria a sunat iar, dar numai până a doua zi când colega a inversat iar o baterie.

Iar impacientare, iar noi baterii. 

Iar a mers, peste două zile iar n-a mai mers, pentru că... mister total 🤭

Chestia s-a repetat vreo 3 săptămâni, s-au cumpărat zeci de baterii, se aflase și la Paris că n-avem sonerie. Cineva întocmise un bilet cu instrucțiuni ”Sonerie defectă, bateți tare!”, pe care l-a lipit pe ușă. 

- Trebuie să cumpărăm altă sonerie, a propus un altul. 

- Ba eu zic să ne mute în alt sediu, aici clar e vibe prost pentru sonerii (asta am mormăit eu, simțindu-mă foarte solicitată în demersul meu de-a rămâne serioasă în fața cotcodăcelilor respectivelor, care se învârteau pe lângă sonerie ca niște curci scoase la muncile agricole).

Nu știu care-ar fi fost deznodământul poveștii ăsteia, dar s-a întors din concediu inginerul căruia nu-i plac creveții. Pe un ton apocaliptic, a fost pus rapid la curent cu problema soneriei care ”nu merge decât în ziua când îi schimbăm bateriile”. 

S-a dus omul, s-a uitat și după câteva minute am auzit soneria. La naiba. 

S-a întors râzând cu gura până la urechi.

 - Băi, dar aveți și voi un spirit de observație.... debordant, nu altceva. N-ați văzut că una din baterii era pusă greșit?

Mdea. S-a terminat distracția. 

Și nu s-a întrebat nimeni cum de soneria ”se defecta” numai a doua zi după schimbarea bateriilor... 🙄

(Bilețelul cu ”sonerie defectă” e tot acolo, lipit pe perete. Să-l păstrăm bine, ni s-a spus. Ca să-l punem înapoi dacă s-o mai întâmpla...). 

😒

3) Mâine cică avem petrecerea de Crăciun, de-a cărei organizare s-a ocupat viitoarea stăpână a creveților. Nici nu știu cum de-a mai avut timp și pentru asta, ocupată fiind ea cu fascinanții creveți. Chestia e că habar nu avem unde-o să fie, e top secret. 

Serios. Tot ce ni s-a comunicat e că ne ducem la unul din târgurile de Crăciun, îmbucăm ceva pe acolo, după care mergem.... într-un loc. Despre care nu știm decât că nu-l vom putea părăsi înainte de încheierea evenimentului (adică pe la 23:30, cel devreme) și ar trebui să fim îmbrăcați casual. Astea-s toate informațiile pe care le avem. 

Trust her să organizeze o tâmpenie. Azi au venit și o parte dintre colegii de la Paris și au insistat să afle despre ce-i vorba, dar madam s-a ținut băț. Că nu spune, dar că va fi senzațional și superb și nemaipomenit. 

O colegă specula că ar fi vorba de un escape room - un joc pe echipe, în cadrul căruia ești încuiat cu alții într-o cameră din care, pe baza unor indicii și-a rezolvării unor puzzle-uri, trebuie să evadezi. Habar n-am dacă asta e, dar dacă da, sper măcar să nu nimeresc în echipă cu cele două de mai sus. Că dacă s-or dovedi la fel de perspicace precum au fost cu soneria...

În tot cazul, revin să vă povestesc ce și cum. Sper doar să nu fie petrecere-surpriză cu creveți. 

”Once upon a Time... in Hollywood” - încă un film de Tarantino unde-l caut zadarnic pe Tarantino

Nu știu dacă se poate spune spune despre mine că sunt o cinefilă; mă uit cu plăcere la filme și seriale, scriu despre cele care mă impresionează (fie pozitiv, fie negativ), îmi plac unii actori și, în mod special, doi regizori: Martin Scorsese și Quentin Tarantino.

Martin Scorsese are un dar minunat, nu atât de a spune, cât de a.... picta povești. Despre el vom  povesti cât de curând (mai bine-zis, despre cel mai recent film al său, poate știți deja la care mă refer). 

Azi în schimb, vreau să-mi vărs năduful pe Tarantino. 

I-am văzut toate filmele și m-am îndrăgostit de geniul lui excentric. De personajele absolut remarcabile, de paradoxurile tragi-comice, de acel ”ridicol” creponat și tipic tarantinesc. Aș putea da autodictare din scena petrecută în cafenea de la începutul lui ”Reservoir Dogs”. Am și pus în dezbatere o chestiune de principiu legată de discuția respectivă, într-un articol de-acum mai bine de 7 ani . Dacă am de boscorodit ceva, foarte probabil voi fi auzită mormăind ”God damn you, God damn you...”, precum moșneagul decrepit din ”From Dusk till Dawn”. 

Evident că ori de câte ori beau șampanie, îmi aduc aminte de memorabila scenă din ”Four Rooms”.

Cât despre ”Pulp Fiction”... mai are rost să spun ceva? E, probabil, capodopera absolută a lui Tarantino. Și despre asta am scris, cu aproape 9 ani în urmă, aici. 

Vedeți, nu v-am mințit zicând că sunt un fan cu state vechi. În ordinea subiectivă dictată de gusturile mele, acestea sunt filmele sale (scrise, regizate sau ambele) care-mi plac:

1. Pulp Fiction

2. Reservoir Dogs

3. Four Rooms

4. From Dusk till Dawn

5. Jackie Brown. 

Apoi, absolut inexplicabil însă... ceva s-a întâmplat cu el. Habar n-am ce, dar clar n-a fost de bine. Dacă n-aș fi convinsă de ridicolul ideii, mai c-aș bănui că a avut un scriitor-fantomă, care la un moment dat a dispărut din scenă. Și după aceea au urmat numai chifle, una mai rea și mai dezamăgitoare ca alta. 

Despre ”Death Proof” mi-aduc aminte că rula genericul de final și eu tot nu voiam să admit că s-a terminat, că nu mai urmează ”o poantă” de ultim moment, că a fost atât de stupid. Am concluzionat, cu năduf, că Tarantino s-a prostit. 

A urmat ”Inglourious Basterds” despre care nu mai rețin decât că mi s-a părut oarecum mai bunicel decât ”Death Proof”, dar asta poate pentru că ăla nici măcar nu se putea numi film. 

”Kill Bill” a fost ok, dar e mai degrabă o parodie inspirată de animația japoneză. E ok, dar nici pe departe un film pe care să-mi doresc să-l revăd, nici măcar secvențial. 

La ”Django Unchained” am refuzat să mă uit, din simplul motiv că nu mai suport să văd filme cu negri maltratați. Am văzut suficiente, am citit pe subiect, sunt la curent cu această ”felie” oribilă din istoria omenirii, nu mai vreau să văd scene sângeroase. Am auzit că DiCaprio face un rol foarte bun, dar asta nu mă convinge să mă uit. 

”Hateful Eight” a fost... meh. Nimic senzațional, nimic to remember. E pasabil, cum s-ar zice, dar nici pe departe un film remarcabil (chiar dacă joacă Samuel L. Jackson, care a făcut roluri emblematice în cele mai multe dintre filmele lui Tarantino).

Și-am ajuns la cel mai recent film, ”Once upon a time... in Hollywood”. Cu Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și, într-un rol secundar, Al Pacino. 

Filmul este, în primul rând, o capodoperă de scenografie. Decorurile sunt o operă de artă și redau spectaculos de real atmosfera din Hollywood-ul sfârșitului anilor '60. Din acest punct de vedere, m-aș hazarda să spun că are valoare de documentar și infinita atenție pentru detalii a lui Tarantino este cât se poate de evidentă. De asemenea, este vizibil faptul că nu s-a folosit tehnologie computerizată, ci toate decorurile sunt reale. Tușa de autentic este inconfundabilă.

Leonardo DiCaprio îl întruchipează pe Rick Dalton, un actor a cărui carieră, după un șir de succese, se află în derivă, iar Brad Pitt este Cliff, prietenul și totodată cel care-i execută cascadoriile. O bună parte din film ai senzația că lipsește firul narativ, că filmul merge spre nicăieri, dialogurilor le lipsește acel ”je ne sais quoi”, acel zvâc made by Tarantino, căruia personal îi duc dorul de la ”Jackie Brown” încoace. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, e destul de multă vorbărie degeaba.

Este adevărat că jocul actoricesc e la înălțime și mi s-a reconfirmat că DiCaprio este un mare actor. Scena ”film în film”, când joacă rolul actorului care joacă 🙂 e un adevărat tur de forță dramatic. Brad Pitt a intrat foarte convingător în rol și a avut cele mai multe replici amuzante, iar Al Pacino... la naiba, ce-ar mai fi de zis, e Pacino și basta 🙂 (Tarantino a scris rolul special pentru el). 

Avem de-a face cu două povești paralele și, pe lână destinul lui Rick Dalton, filmul pare că prezintă destinul tragic al actriței Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, asasinată bestial în 1969 de către Charles Manson și banda lui de descreierați. Numai că Tarantino schimbă finalul și nu înțeleg de ce i s-a reproșat asta, cum am citit. La naiba, de ce-ai vrea s-o vezi pe femeia aia căsăpită? S-au făcut documentare pe tema asta, cu imagini reale și absolut șocante, de ce să mai vezi așa ceva și-n film? 

Deznodământul ales de Tarantino este de-un comic grotesc irezistibil. De altfel, aici am avut parte de un moment tipic Tarantino - ce poate fi mai ridicol decât să împroști foc dintr-un aruncător de flăcări asupra unei femei înjunghiate, care se afla... în piscină 😃 ”Ăsta e Tarantino!”, m-am bucurat eu, dar filmul se apropia deja de sfârșit.

În concluzie, n-aș recomanda filmul ăsta decât pentru scenografie și pentru jocul celor trei actori. Dar altminteri... nu. Dacă mă uit la fiecare dintre cinci filme enumerate mai sus, constat că din fiecare am rămas cu ceva, fiecare are o poveste și o morală. Din ”Once upon a time... in Hollywood” nu rămân decât cu imaginile (fabuloase, dar care se vor estompa din amintire) și... cam atât.
Nu l-am regăsit nici acum pe-acel Tarantino care-a scris un dialog nemuritor început cu ”Ok, let me tell ya what 'Like a Virgin' is about...".

Mult e dulce și penisoasă, ăăă.... frumoasă, limba ce-o vorbim... 🙄

Nu că pe asta nu pot să nu v-o arăt. Eu am râs de s-a întors juma' de metrou să se uite la mine. 

Sper că minorii dorm deja, că de nu.... I have flayed the penis 🤭

Doamnelor și domnilor, vă prezint dovada irefutabilă a versatilității cuvântului care desemnează o celebră stațiune din Croația, precum și moneda din Botswana 🙃

Și când te gândești ce seacă e limba germană la capitolul ăsta. Bine-a zis cine-a zis că expresivitatea unei limbi e dată și de paleta înjurăturilor pe care le permite.

Să se consemneze că preferata mea e ”Penis-Ward, by means of satellite!”, la concurență strânsă cu ”behold the penis” și cu ”may I insert my penis” (la asta am contemplat și varietatea dată de conjugarea verbului ”a băga”... ).

sursa

Tristeți în prima zi de iarnă

Ieri seară am fost prin oraș. S-au aprins luminile, au început târgurile. Multitudine de culori, cântece vesele, bunătăți, caleidoscop de arome care mai de care mai irezistibile. Am mâncat o clătită cu banane și ciocolată. Era caldă, bună și dulce, dar și ușor sărată. O fi fost de la lacrimile mele. 

E un nou an când luminile de Crăciun, departe de a mă bucura, mă întristează. Am stat să mă gândesc de ce și cred că am înțeles.

În primul volum din ceea ce consider a fi una dintre cele mai bune serii fantasy scrise vreodată, Harry Potter și prietenul său, Ron, ajung la un moment dat în fața unei oglinzi cum altfel decât vrăjite 🙂 După cum vor descoperi, oglinda le arăta cele mai fierbinți dorințe ale lor. Astfel, Harry își vedea părinții care muriseră când el avea un an, iar Ron se vedea pe sine ridicând cupa de campion. 

Am tot reflectat la asta și m-am întrebat ce aș vedea eu într-o asemenea oglindă. 

Pe mine ținând un copil în brațe? 

Nu. Trenul ăla, dacă într-adevăr a fost un tren, a trecut demult și nu s-a oprit în gara mea.

Pe mine călătorind în toată lumea și scriind despre asta?

Poate, dar nu neapărat. 

Cel mai probabil m-aș vedea pe mine copil, iubită de părinți pentru ceea ce sunt și așa cum sunt. 

Nu comparată cu alții, care mereu erau mai buni, mai cuminți, mai pricepuți la matematică.

Nu redusă la tăcere când aveam curiozități infantile.

Nu certată.

Nu disprețuită că nu sunt ”ca a lu' cutare” și că n-am luat în fiecare an premiul I ”cu coroniță”. 

Nu lovită.

Nu înjurată. 

Nu amenințată că ”te dau la casa de copii”. Aveam vreo 5 ani și chiar credeam că asta mi se va întâmpla. Este un sentiment atât de oribil, că nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie.

Nu amenințată că voi fi dată afară din casă pentru că... nu fac ordine în camera mea. ”Îți iei băgăjelul și te duci...”. Expresia asta cu ”îți iei băgăjelul” n-am s-o uit câte zile-oi avea.

Apărată. Crezută pe cuvânt că o anumită profesoară îmi face viața un iad.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.

N-am fost un geniu, dar nici un copil-problemă. N-am meritat nimic din toate astea.
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄

E adevărat că ar fi putut fi mult mai rău. 

Dar ar fi putut fi și un pic mai puțin rău, nu? 

Ar fi putut fi chiar bine. 

Dar n-a fost.

Luminile de Crăciun îmi aduc mereu aminte de toate cele de mai sus - și de multe altele, care sunt prea grele pentru a le scrie și, mai presus de asta, pentru a mi le reaminti. Și oricâtă iubire aș primi acum din partea singurului om pentru care simt că viața mai merită trăită, nu compensează ce am pierdut - sau ce n-am avut niciodată.

Asta pentru că de-atunci trăiesc permanent - și asta nu e o figură de stil - cu teama că se va întâmpla ceva rău. În privința asta, nici psiholoaga nu m-a putut ajuta. E prea adânc îngropată în mine. 

Copil fiind, nu m-am simțit niciodată în siguranță. Iar asta reverberează pe parcursul întregii vieți. În lumina asta, e mai bine că n-am copii. Simpla idee că poate le-aș fi făcut la fel mă îngrozește.

Luminile de Crăciun sunt pentru cei care se pot bucura de ele. Sper că faceți parte dintre aceștia. 

Dacă aș crede în miracolele de Crăciun, mi-aș dori să nu-mi mai fie frică.

(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).