Status Dentist: ✅, Status Coafor: ✅

Citind-o mai devreme pe Miruna, am realizat că am ”bifat” cele două programări, exact în ordinea la care face și ea referire: stomatolog (în urmă cu 3 săptămâni) și azi, coafor. Orice conexiune cu faptul că mă simt din nou om nu este deloc întâmplătoare 🙄 În fine, glumesc, da' nu de tot.

(Se impune precizarea că aici în land nu a fost lockdown, iar cabinetele stomatologice au funcționat la parametri normali - cu măsurile de precauție de rigoare, cum ar fi dozatoarele cu dezinfectant la intrare și faptul că toată lumea poartă permanent măști, inclusiv în afara cabinetelor).

La dentist a fost prima vizită de când m-am mutat (precedenta fiind în iunie anul trecut, înainte de-a părăsi Bayreuth). Având în vedere lucrările destul de serioase din intervalul 2017-2019 (implanturi, plombe, controale și curățat profesional regulat), precum și faptul că nu depășisem intervalul recomandat de jumătate de an între controale decât cu patru luni, mă legănam oarecum în iluzia că totul e ok și n-am nimic de făcut în afară de curățat.

Vezi să nu. La controlul de după curățat s-a terminat cu legănatul și cu iluzia.

- Aha, Frau N., aici aveți o carie, uite încă una, aici pare de asemenea să fie ceva dar nu se vede clar, hm, să facem o radiografie.

Facem.

- În mare e totul ok, dar aveți nevoie de trei plombe și două coroane. 

Ce zicea? Că-n mare e ok? Cu multă indulgență, poate. Sau om fi dând sensuri diferite lui ”ok” ăla.

Am rezolvat plombele într-o singură ședință (pentru că n-aveam chef să-ntind pelteaua), coroanele urmează.  Oh boy, what a joy 😏

(Și nici măcar consolarea unui dentist gen Alain Delon, asemeni celui pe care l-am avut ani de zile în Bavaria, n-o mai am. La cabinet lucrează un cuplu și-am fost repartizată la ea, meh. Aș fi putut solicita programare la el, dar mi-a fost nu-știu-cum 😒).

Că veni vorba - ați observat că stomatologii tind să se comporte precum meseriașii ”pfff, ce-a făcut aici colegul dinaintea mea”? Mă rog, n-o zic ei chiar așa, în sensul că formulează mai diplomatic, dar ideea cam tot aia e.

Într-o notă mai veselă, azi am răzbit la coafor. Previzibil, n-a fost ușor să obțin programare, iar cea mai recentă se anulase întrucât salonul fusese închis timp de o lună și jumătate. Ladies, cred că mă înțelegeți când vă spun că nu-mi mai suportam podoaba capilară. Vorba vine, că nu prea mai era podoabă. Rădăcini crescute peste pragul meu de toleranță, vârfuri despicate, prea lung pentru a-l mai suporta pe umeri, dar prea scurt pentru a prinde o coadă din care să nu lunece șuvițe... grrr). 

La coafor au mai multe reguli, care mi s-au comunicat când am sunat pentru a mă programa:

- purtarea obligatorie a măștii;

- completarea obligatorie a unui formular cu datele personale (nume, adresă, număr de telefon și data programării), pentru ca-n eventualitatea că e cineva diagnosticat cu parascovenia, să fie contactați toți care-au fost la salon în ziua respectivă, în vederea testării;

- fără servicii din partea casei (adică fără apă sau cafea și fără reviste).

Măsuri de bun-simț, consider eu. Dar nu toată lumea e de părerea asta; coafeza mi-a povestit că au avut clienți care-au refuzat să poarte masca, nu voiau să-și dea datele și li se părea scandalos că nu primesc ”nici măcar un pahar de apă”. 

”Asta deși am explicat fiecărui client în parte, când a dat telefon să se programeze. În final au acceptat toți, când li s-a spus că numai așa pot beneficia de serviciile salonului”.

Mde. Peste tot sunt și de-ăștia... 

(și da, inclusiv teoria conspirației vaccinului și-a Cincigeului e răspândită aici. Păi ce, nemții or fi mai cu moț?)

Update și o primă concluzie de(spre) izolare

Azi ar fi urmat să vă povestesc despre prima zi ”în lumea de afară” după între timp exact două luni de izolare, dar nu e cazul. Șefu' a decis vineri că ”ai fi un pericol pentru colegii tăi”, având în vedere că aș călători cu metroul. Teoretic aș putea merge cu mașina, dar: a) jupânul are nevoie de ea peste zi, de cele mai multe ori neprevăzut și b) nu văd de ce să tai în fiecare zi marele oraș în două, petrecând cea mai mare parte a timpului pendulând între semafoare, consumând benzină și suprasolicitând frâna și ambreiajul, ca să nimic. Metrourile sunt aproape goale fiindcă lumea continuă să lucreze remote, dar bine, dacă-s periculoasă, stau acasă și basta. Nu dădeam oricum în brânci de entuziasm la ideea de-a reveni la birou.

Pe de altă parte, astăzi cred că a fost prima dată când nu prea m-am simțit bine, fizic vorbind. Nimic special, doar o stare de disconfort. E o apăsare, un ceva care nu e... cum ar trebui să fie. Dar nu mă plâng, departe de mine asta. Am mai spus-o, în comparație cu foarte mulți alții noi suntem norocoși. Am stat un pic să-mi imaginez cum ar fi să mă duc prin Hamburg și mi-am dat seama că foarte probabil ar fi... ciudat. 

Încă nu îndrăznesc să mă aventurez. Mi se pare prea devreme și am sentimentul că mi-aș forța norocul. În același timp însă, am senzația că de ce stau mai mult acasă, de ce mă dezobișnuiesc de ideea de... a ieși. Poate e stupid, însă așa simt deocamdată. Cert e că voi avea nevoie de ceva timp pentru reacomodare.

Chiar așa, că tot vorbim despre asta  - voi v-ați reluat activitatea? Dacă da, cum vă readaptați?

Cu toate că e prematur pentru concluzii m-aș hazarda să conchid că, pentru mine, izolarea a avut și continuă să aibă și o parte bună: stau de două luni aproape în permanență cu omul și nu ne-am plictisit unul de altul, nu ne-am agasat reciproc, nu ne-am certat. După trei ani în care am locuit în orașe diferite și ne-am văzut doar la câteva săptămâni, pentru mine e o bucurie permanentă să fim împreună, să-l aud în camera cealaltă, să ne ”întâlnim în bucătărie” (gluma noastră preferată de când ne-am mutat în casa noastră, cea mai mare dintre toate locuințele noastre de până acum) și să știu că e la câțiva metri distanță, chiar dacă fiecare lucrează în altă încăpere.

In other news, Patraulea e bine; vă trasmite salutări. Tot prin sufragerie se preumblă, tot n-a făcut pânză și tot singur e. Cred că ne-am pricopsit cu un păianjen filozof (probabil de la faptul că e celibatar i se trage. L-am fi putut boteza Socrate, acum că mă gândesc). 

De-ale cotidianului: gusturi bune românești și un musafir octopod

Spre deosebire de mulți emigranți, noi nu (mai) tânjim după mâncarea românească, respectiv nu ne îndopăm cu disperare când ajungem în țară. Sigur că ne plac micii pe grătar (aici nu avem voie să facem grătar pe cărbuni; doar în curtea proprie, dacă am avea), sarmalele, ciorba de perișoare cu legume din grădină, salata de vinete și varza călită la ceaun, dar nu e ca și cum nu mai putem de dor. Ne-am adaptat specificului țării în care trăim de aproape 13 ani (eu) respectiv 17 (jupânul) și credeți-mă că se găsesc și aici destule bunătăți irezistibile pentru papilele gustative și nu tocmai amabile cu domnul colesterol.... (numai dacă mă gândesc la celebrul ciolan bavarez de porc... rezon!).

Așadar. Fără a putea spune că ne e dor de mâncărurile românești, vinerea trecută am dat o comandă - mai mult din curiozitate - la un magazin românesc online. 

Cum ziceam, a fost mai degrabă din curiozitate și din dorința de a mai varia bucatele zilnice - și am avut o surpriză foarte frumoasă. Și plină de calorii, dar asta era deja asumat.

Am luat cașcaval afumat, un borcan de zacuscă, zece pungi de pufuleți, halva, cârnați, un plic de ”Borș Magic”, 2 borcane de muștar Tecuci, o sticlă de sirop concentrat și una de vin. 

Luni ne-au sunat să ne spună că pachetul este pregătit de expediere, dar nu mai au pe stoc vinul pe care îl comandaserăm; suntem de acord să ne trimită un altul în loc, la același preț? Da' bineînțeles. 

Marți a ajuns pachetul, IMPECABIL ambalat, inclusiv cu gheață pentru cârnați (care erau oricum în vid); sticlele - ambalate invidividual, atât în folie cu bule cât și într-un carton grosuț; cutia ”căptușită” cu folie din belșug, toate cele intacte. Serios, un ambalaj atât de bine și atent făcut n-am pomenit la nicio altă comandă dată vreodată.

Aceasta e prada. Bună pradă, vă spun. Sper să reziste oamenii ăștia în business, că pe noi ne-au câștigat de clienți.

Dacă locuiți în Germania și-aveți chef de ceva ”ca acasă” sau dacă aveți cunoștințe care și-ar dori, iată site-ul magazinului: https://www.magazin-romanesc.de/

Au foarte multe produse ispititoare, data viitoare cred că ne aventurăm la niște șorici, mmm.... 

În altă ordine de idei și apropo de nimic, vă informez că-n urmă cu vreo câteva zile am descoperit un păianjen pe tavan. E mic și tenace, dă ocol sufrageriei de-l găsim mereu în altă parte (dar numai pe tavan; în privința asta e consecvent) și pare să se simtă foarte bine. N-am idee din ce trăiește, că pânză n-a făcut, deci nu prinde musculițe; o avea el resursele lui, de care prefer să nu știu nimic. 

”Dă-l afară”, am ordonat cu vitejie. 

”Mi-e milă de el”, veni răspunsul prompt. ”Lasă-l în pace”.

Oh well. Câtă vreme nu face pânză și nu apare în dormitor, treacă de la mine. Dar dacă-l prind în flagrant, nu-l iert. 

Până una-alta, ne uităm în fiecare seară după el; l-am adoptat, cum ar veni. 

Și l-am botezat. Se numește Patraulea.

Cinci motive pentru care-mi va fi dor de Home Office

Dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut e vorba ca săptămâna viitoare să-mi reiau lucrul la birou, după exact două luni de când lucrez de acasă. Perspectivă care nu prea mă încântă, ca s-o zic pe-aia dreaptă.

Da, sigur că-mi va prinde bine să ies din nou și să revin la normalitate, dar nu cred că am dus atât de tare dorul metrourilor care au mai mereu probleme (de ordin tehnic și nu numai), încât să mă bucur. A lucra de acasă se potrivește foarte bine cu firea mea introvertită și-am ”inventariat” o mulțime de avantaje, la care nu fără părere de rău voi renunța.

- Dimineața mă ridic agale din pat pe la un 7:40 cinstit și am timp berechet 20 de minute pentru toaleta matinală, pentru a mă schimba într-o ținută casual (nu port haine ”de zi” în casă, dar nici în pijama nu stau) și pentru a-mi pregăti cafeaua. La ora 8 sunt online, fresh ca o lăptucă. De săptămâna viitoare va trebui să mă trezesc cel târziu pe la 6:15 ca să prind metroul de 6:54 și - dacă am noroc să circule conform programului - la 8 sunt la birou...

- Cu unele excepții, îmi gestionez timpul cum vreau și mă pot relaxa mult mai bine. Pot lua pauze de 5-10 minute când îmi ”fierb” creierii, fără să se uite ciudat vreun coleg sau șefu'. Deși, nu-i vorbă - compensez apoi, cred că-n astea 2 luni dac-am avut cel mult vreo 2-3 zile în care să fi lucrat 8 ore. De regulă tind spre 9 și peste (recordul a fost de 12 ore. De la 8 la 20. Cu mâncat de prânz în fața calculatorului. Am zis că-mi iese sufletul în ziua aia...). 

- Vreau cafea bună? Am chef de-un biscuit, o banană sau o bucățică de ciocolată, hrană pentru nervi și energie pentru creier? Bucătăria e la 2 pași. La birou s-a zis cu luxul ăsta, că nu m-oi căra cu frigiderul după mine în fiecare zi. 

- O ședință plicticoasă pe Skype, la care trebuie să iau parte că ”așa se face”, dar pe o temă care nu mă privește? Îmi închid microfonul ca să nu se audă țaca-paca în taste și răspund tacticoasă la mail-uri de rutină (care nu m-ar solicita prea mult, astfel încât să rămân un bob atentă și la ce se discută în covârșitor-de-importanta ședință). Dacă mă interpelează totuși careva deschid microfonul, cuvântez, după care-l închid iar și-mi văd de treabă. 

- Îmi vine mult mai ușor să lucrez o oră în plus, știind că nu am de mers apoi altă oră (minimum) cu metroul. Senzația de ”sunt stăpână pe timpul meu” e cumva mai pregnantă.

În ansamblu, sunt mult mai puțin hăituită și mă odihnesc mai bine. Trece altfel timpul, iau pauză de prânz jumătate de oră, mai schimb o vorbă cu jupânul, îmi întind oasele când amorțesc... Știu că pentru mulți oameni s-a dovedit dificil să lucreze de acasă, dar mie mi se potrivește genul ăsta de muncă și prevăd c-o să mă smiorcăi serios vreo săptămână-două, până-mi reintru în ritm...

PS: și m-aș lipsi fără regrete de plăcerea de-a face cunoștință cu creveții (care e posibil să apară într-un final glorios, că-ntre timp cred c-au ajuns la pubertate deja...) 🙄

 

După 25 de ani, mi-e zâmbet și mi-e bine 🙂

Să tot fie cel puțin vreo două săptămâni de când mă tot gândesc dacă și cum să scriu astăzi. De ce anume tocmai astăzi - pentru că e o zi specială, un... jubileu, ca să spun așa.  

25 de ani. 

Când s-au împlinit 20 am scris destul de detaliat, aici. Și la vremea respectivă nu doar am scris, ci am retrăit, am ”ars”, am lăsat să iasă la lumină ce mai rămăsese de ieșit - eram în plină terapie, așa că a fost un subiect central în săptămânile alea - și parcă am și bocit nițel (asta nu-mi mai amintesc exact, ceea ce aș putea conchide că de fapt e de bun augur). 

Cum spuneam. Azi nu știam ce să scriu, ba voiam ba nu voiam, așa că m-am tot învârtit, m-am gândit și m-am răzgândit și până la urmă am realizat că nu mai e nimic de scris pe tema asta. Și asta e cel mai bun lucru cu putință. Nu mai am ce scrie pentru că nu mai e nimic de exteriorizat, nimic de ”prelucrat”, mi-e pace în suflet și mi-e bine așa cum sunt.

Și la drept vorbind, cred că pe undeva sunt și mândră de mine că m-am descurcat cu așa ceva. 

(La naiba, asta sună ca una din motivaționalele de duzină care ne-au invadat pe toți în ultimele luni; dar, dacă ați citit textul scris cu cinci ani în urmă, veți fi știind că e vorba de mult mai mult decât atât).

Drept pentru care, astăzi:

- mi-am zis ”La mulți ani”, pentru că-n fond 10 mai 1995 a fost ca a doua zi de naștere;

- mi-am băut cafeaua și am inspirat adânc parfumul de liliac; ador florile lui și acum am norocul unui liliac alb chiar sub balcon; 

 - am citit pe nerăsuflate o carte de Agatha Christie care, în mod inexplicabil, îmi scăpase până acum (”A Pocket Full of Rye” - unde mai pui că e și cu Miss Marple, ar trebui să-mi fie rușine) și acum mă aștern să recitesc ”Evil Under The Sun”, pe care-am citit-o în adolescență și pe care am uitat-o de-atunci (asta e cu Poirot și, dacă de Miss Marple s-ar cuveni să-mi fie rușine, când e vorba de Poirot ar trebui să mă ascund sub masă și mai multe nu). 

Ce-mi veni, poate vă-ntrebați - recent m-am apucat de citit ”Agatha Christie's Secret Notebooks”, unde sunt analizate cele nu mai puțin de 73 de caiete de notițe ale scriitoarei. Și cum desigur că se fac tot soiul de referiri la cărțile ei, îmi dau seama că am uitat unele povești, așa că e un prilej foarte bun să mi le reîmprospătez. 

În paralel citesc și o carte mai grea, de natură să răscolească emoții și să vindece, chiar dacă pentru asta e inevitabil să apese unde doare mai tare, mergând direct la sursă:  ”Privind Înăuntru”, de Petronela Rotar. 

Dar astăzi, nu e despre emoții și despre cum a fost greu. Astăzi e despre cum e bine, soare, cu aromă de cafea și parfum de liliac alb și cu o poveste captivantă. Précisément, mes amis, cum ar zice Monsieur Poirot (care deja își răsucește contrariat celebrele sale mustăți, întrebându-se pe unde-oi fi dispărut de l-am lăsat singur...). 

După cum se vede, mi-au fost necesari foarte mulți ani, dar mi-e bine; poate că-n alte condiții și cu mai mult sprijin mi-ar fi fost mai repede bine, însă după cum se spune, toate se întâmplă cu un motiv și dacă așa a fost, se numește că așa a trebuit să fie 🙂.