Salată de weekend (53)

Nici nu-mi vine să mă uit când am făcut ultima salată (hm, se pare că totuși n-a trecut atât de mult timp; în octombrie...), dar oricum se numește că e vremea pentru una proaspătă.

📖 Că tot mă-ntrebam deunăzi oare ce să citesc. Zilele astea mă îndeletnicesc cu lectura cărții ”Spare” - plângăcelile tipărite ale prințului Harry. Încă nu mă lansez în comentarii, dar va urma, desigur, o postare separată. Am ales să o citesc în original, motiv pentru care va dura un pic mai mult.

🤓 Ieri am fost la un centru de optică - vorba lui Toma Caragiu, să văd ce am că nu mai văd 😀. Și am văzut: câte-o jumătate de dioptrie mai mult la fiecare ochi. Ce să zic, sublim. Cel puțin așa se explică probabil durerile de cap, pe care-am început să le am cam des - de obicei după 4-5 ore de la începerea zilei de lucru, precum și faptul că trebuie să-mi fac periodic scrisul mai mare pe monitor. Mi-am comandat ochelari noi, prilej să aflu că nu prea se mai poartă ramele pe fir. Am reușit să găsesc unele, din fericire - dar nu-mi explic ce capriciu al modei o mai fi și ăsta. Din ce-am înțeles, anul acesta la mare căutare sunt ramele rotunde, cele groase (în special transparente) și cele ”aviator”. Mno bine, cu oricare dintre ele aș arăta ca un fel de muscă supradimensionată - dar cum ziceam, am găsit un model care mi se potrivește.

💃 Anul acesta n-am avut dispoziția necesară de-a ”forfeca” rochiile de la Globurile de Aur. Material aș fi avut, dar n-am punctat glorios la capitolul ”dispoziție” - a fost o săptămână lungă și cumva toată luna ianuarie mi se pare posomorâtă și posacă, așa. Dar am selectat totuși două fotografii, din punctul meu de vedere cel mai mare eșec și cea mai reușită apariție pe covorul roșu.

Heidi Klum pare un fel de animatoare într-un club de noapte de mâna a treia din Las Vegas. Dacă ai picioare frumoase - și ea are, nimic de zis - le expui altfel, nu într-o fusticicuță sclipicioasă. Despre șalul din pufi pene boa nici nu vreau să-ncep să discut.
La polul opus, Jamie Lee Curtis - ce doamnă desăvârșită! Ținuta este foarte elegantă și adecvată contextului, înfățișarea în ansamblu este impecabilă și apreciez faptul că nu a apelat la intervenții estetice la nivelul feței. În showbiz sunt tot mai rare femeile care-și poartă vârsta cu demnitate.

👩‍🍳 Șefimea noastră coace un plan de natură să ne entuziasmeze și ce-i drept, cu unii dintre colegii mei au nimerit-o: un cooking event la care să luăm parte cu toții. Am încercat să mă sustrag, dar a fost imposibil, așa că n-o să am de ales. Deci să ne-nțelegem: mie nu-mi place să gătesc nici acasă, darămite în interes profesional 🙈. Nu pot să spun cât îmi displac chestiile astea corporatiste de haideți-să-haidem....

Acestea fiind zise, să ne fie lunea ușoară și cafeaua tare 🙂☕.

Câțiva preoți pe care i-am cunoscut

Zilele trecute am avut o discuție cu o doamnă, despre probleme ale vieții - mă rog, subiectul în sine era de fapt unul cât se poate de concret, dar nefiind vorba despre mine desigur că nu voi detalia. Îmi spunea că traversează una dintre cele mai dificile perioade ale vieții ei și că nu demult a căutat sprijinul unui preot ortodox. Voia doar să-și verse sufletul și să primească alinare și un sfat. Alinare și sfat pe care nu le-a găsit, preotului părându-i-se mai potrivit să o certe și să o condamne.

Aș vrea să fac o paranteză. Consider că relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune absolut și profund personală și nimeni nu are dreptul de-a face vreun comentariu în această privință. Ai dreptul doar să respecți opinia și credința (sau necredința, după caz) celuilalt, nu să-ți exprimi nepoftit opinia pe subiect. De asemenea, în ceea ce mă privește fac foarte clar diferența între Dumnezeu și biserica privită ca instituție. Nu mă duc la biserică pentru a-L căuta pe Dumnezeu, Îl găsesc în sufletul meu când simt nevoia; și referitor la preoți, după cum știm... despre atât de mulți se aud blestemății și nelegiuiri care te îngrozesc. Foarte puțini au rămas adevărați slujitori ai Domnului și încă și mai puțini nu s-au dat robi banului. Am avut norocul de-a cunoaște patru dintre aceștia; și despre ei simt nevoia să scriu astăzi.

La drept vorbind, despre unul dintre ei (primul, în ordine cronologică) am mai scris acum niște ani buni. A stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003 (nici nu-mi vine să cred, au trecut aproape douăzeci de ani de atunci...). Cu o zi înainte aflasem că omul de care mă îndrăgostisem era însurat. Am fost devastată. Nu știam unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Nici nu vedeam pe unde merg pe stradă, atât eram de distrusă și mi se părea că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă și rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București.
M-am gândit că biserica catolică este întemeiată pe principiul confesiunii; și s-a dovedit că nu mă înșelasem.  ”Nu sunt catolică, sunt ortodoxă”, i-am spus preotului, ”mi-e inima grea, pot să vorbesc cu dumneavoastră?”. ”Nu are importanță în ce religie ați fost botezată. Ați venit aici căutând sprijin, și asta voi încerca să vă ofer”.
M-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. După aproape două decenii încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine. Omul acesta a fost providențial, nu cred că va ști vreodată ce sprijin mi-a fost, într-un moment critic. 

Al doilea era preot la o biserică mică, ortodoxă, tot din București. Îl cunoșteam de ani de zile, îmi știa frământările, mă ascultase cu enormă înțelegere. Mereu a avut un cuvânt bun și o încurajare pentru mine. La vreo câteva luni de când începusem relația cu dumnealui jupânul, ne-am dus împreună la biserică pentru că am vrut să i-l prezint. ”Părinte, el este băiatul pe care-l iubesc” 🙂 . Așa am simțit.

Cel de-al treilea de care îmi amintesc era preot în Davos (Elveția). Am mai povestit pe aici că meseria omului meu ne-a dus - de mai multe ori chiar - în această localitate splendidă, în care-n alte împrejurări n-am fi ajuns probabil niciodată. Acolo l-am cunoscut pe acest preot, care mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. O căldură și-o omenie ca a lui, mai rar. Momentul de care o să-mi amintesc pentru tot restul vieții este când, invitându-ne la cină la el acasă în seara de Revelion, am pus masa împreună. Spontan, a început să cânte ”Yesterday”, cunoscuta melodie a formației Beatles. O știam și am cântat-o împreună: el un vers, eu un vers și împreună refrenul.  Au trecut 17 ani, dar nu există să ascult ”Yesterday” și să nu mă gândesc la el. N-am să uit cât oi trăi, momentul a avut în sine ceva înălțător.

Și încheind, încă un preot cu omenie și har am cunoscut la Piatra Neamț. Cu atâta suflet și compasiune a slujit la înmormântarea mamei, cu atâta omenie mi-a vorbit când am fost acum câteva luni la biserica lui... Am plecat liniștită și încrezătoare de la el. Și cu siguranță îl voi mai căuta când mai ajung în orașul în care m-am născut.

Da, preoți adevărați, cu har și cu suflet, încă există. Cred însă că e nevoie de foarte multă șansă pentru a-i găsi, și cu atât mai mult atunci când ai nevoie de ei.

Leapșă despre cărți

Acum ceva timp, pe unul dintre grupurile de cărți de pe Facebook în care sunt, a apărut imaginea de mai jos - ca un fel de leapșă la care putea lua parte oricine dorea. Am reținut ideea și mai devreme mi-am adus aminte de ea, așa că să le luăm pe rând... 

 

1. Ai citit primul capitol dintr-o carte într-o librărie.
Nu s-a întâmplat. Cred că n-aș avea răbdare, chiar dacă tot mai multe librării pun la dispoziție și un spațiu pentru lectură. Cel mult citesc sinopsisul de pe coperta a patra - și asta numai dacă este un autor nou, ale cărui cărți să nu le mai fi citit până atunci. Dar de cele mai multe ori merg pe încredere, având ca termen de referință feedback-urile de pe Internet.

2. Ai cumpărat o carte în aeroport.
Da, am cumpărat cândva unul dintre volumele din ”Viața la curte”, de Eliza Ene-Corbeanu (femeia scrie bine, dar având în vedere opiniile și simpatiile sale politice, pe care am ajuns să le cunosc urmărind-o pe Facebook, nu am intenția să mai cumpăr nicio carte de-a ei).

3. Ai stat toată noaptea să termini o carte.
Nu chiar toată noaptea, că nu mai puteam să mă concentrez, dar până pe la 04:30 tot am stat - pe vremea când citeam seria ”Millennium”. Oricât de mult nordic noir de calitate am citit ulterior (și n-a fost deloc puțin), Stieg Larsson rămâne pentru mine formidabil și inegalabil.

4. Ai cumpărat o carte pe care o aveai deja.
Nu mi s-a întâmplat. Cred că ar fi posibil numai dacă aș avea o bibliotecă de mii de volume (vise, taică, vise).

5. Păstrezi o evidență a cărților pe care le-ai citit.
Numai în parte, dacă e vorba de vreo carte care fie m-a impresionat în mod deosebit (negativ sau pozitiv, nu contează), fie țin să scriu despre ea ca să mi-o ”cristalizez” mai bine în minte.

6. Citești timp de mai mult de 20 de ore pe săptămână.
Mi-ar plăcea să pot spune asta, dar nu mai e cazul demult. Nici măcar atunci când am ceva mai mult timp liber. Nu e vorba că nu mi-ar plăcea să citesc, în privința asta nu s-a schimbat nimic; dar rar mă mai ”prinde” o carte astfel încât să-i dedic ore în șir. Sau poate mi-am pierdut din puterea de concentrare.

7. Folosești un bon de cumpărături/chitanță pe post de semn de carte.
Ciudat, dar probabil că există oameni care fac asta, altfel nu le-ar fi venit ideea celor care au conceput leapșa. Nu este cazul meu. Eu am două semne de carte normale (deși tot mai rar citesc cărți ”pe hârtie”; mi-ar plăcea, dar nu am prea multe).

8. Urmărești mai mult de 10 autori pe Social Media.
Hm, în niciun caz atâția. Ia să văd: Stephen King, John Grisham, Igor Bergler, Dan Brown, Agatha Christie (nu se menționează că e musai ca autorii să fie în viață), Ana Barton și... cam ăștia sunt. 

9. O carte cu paginile îndoite la colțuri te face să te crispezi. 

Poate nu chiar să mă crispez, dar în mod sigur nu-mi place să văd cărți maltratate. Apropo de asta, m-apucă damblaua când văd cărți masacrate (pardon, sculptate 😒). Mi se pare o batjocură, pur și simplu. Abia la așa ceva mă crispez. Nu văd nimic artistic aici, nimic romantic, doar bătaie de joc față de o carte.

10. Deții peste 300 de cărți.

În format electronic, cred că am peste 2.000. Mi-ar plăcea o bibliotecă mare și plină, dar cum ziceam... vise.

11. Ai ”adulmecat” o carte înainte să o citești.
Asta da, am făcut-o și continuu să o fac și acum. Iubesc mirosul de pagină proaspăt tipărită, mi se pare că anunță un mister pe care, în același timp, mă invită să-l descopăr...

12. Ai cumpărat o carte fără să știi despre ce este vorba în ea.
Dacă este de un autor pe care-l cunosc și care-mi place, sunt toate șansele să o fi făcut.

13. Ai plâns la moartea unui personaj fictiv.
Prima dată cred că mi s-a întâmplat când am citit despre moartea lui Winnetou. Și-mi aduc aminte că am plâns și când a murit doamna Bonacieux, care a sfârșit în brațele lui d'Artagnan. Iar ei cu siguranță n-au fost singurii.

14. Preferi să citești decât să te duci la o petrecere.
Singura circumstanță în care chestia asta n-ar fi valabilă ar fi dacă la petrecere ar fi prezent și Zubin 😀. Cum asta este extrem de puțin (spre deloc) probabil, prefer de un catralion de ori să stau acasă și să citesc în loc să socializez de nevoie. (Off topic: de vreun an încoace, simt că am devenit și mai retrasă decât eram înainte. Nu că asta ar fi vreun lucru rău, e doar o constatare).

15. Aici nu prea înțeleg ce vrea să zică poetul. Dacă posed vreun articol vestimentar care să fie ca o mărturie a iubirii mele pentru cărți 🙄? Serios nu mă prind. Însă, presupunând că am înțeles corect: nu posed.

Aș încheia prin a spune că n-am nici cea mai vagă idee ce carte să citesc în continuare. Aș alege una de Stephen King, dar nu mă pot decide care dintre ele. Existențiale complexe, dom'le, nu așa oricum 🙈.

Cutremurătoarea indignare a lumii culte și patriote

Articolul de astăzi ar fi putut fi la fel de bine publicat anul trecut. Sau acum 2 ani. Și la fel de bine ar putea fi publicat anul viitor, sau peste 5 ani, fiindcă tot de actualitate va fi. Nu s-a schimbat și nu se va schimba nimic referitor la subiectul despre care urmează să scriu.

Despre ce e vorba. Destul de mulți oameni - și nu doar mulți, ci și foarte vocali - sunt de părere că a te uita la Concertul de Anul Nou de la Viena (din pură plăcere, fiindcă uite-așa îți place ție să asculți valsuri, polci, marșuri și mazurci în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume și îți mai plac și aranjamentele florale, închipuitule care ești) reprezintă un act de snobism și maximă ipocrizie. ”Snobism patologic”, pentru a-l cita pe un prea-scandalizat cetățean. ”Asta nu e muzică cultă”, se zburlesc dânșii, care cu siguranță ascultă simfoniile lui Mahler și Shostakovich și-n culcare și-n sculare, intonează la duș ”Adagio-ul” din simfonia a VIII-a de Bruckner și au ”Carmina Burana” la degetul mic de la piciorul stâng. ”Plictisitor, flori, pampoane și încoțopeneli”, se revoltă altcineva, clocotind de elevată indignare. ”Muzică de consum, total lipsită de rafinament”, se stropșește un altul, rănit drept în mijlocul rafinamentului.

”Dar mie chiar îmi place...”, te trezești tu să zici, făcând dovada unui tupeu deșănțat. Poftim?! Ce-ai spuuuus?!!! Îți plac manelele în frac, ai? (Ăsta e cetățeanul cu rafinamentul, strofocându-se să se exprime cu pardon). Snobule și prefăcutule ce ești, cum îndrăznești să spui că astea nu-s manele, ei lasă că știm noi că la petrecerile cu manele ești primul care se ridică să bâțâie din fund, acuma vii aicea și faci pe cultul, huo!

Să ne înțelegem. Eu n-am pretins nicio secundă că asta ar fi muzică clasică, în sensul consacrat (deși ocazional s-au interpretat inclusiv lucrări de Beethoven, Mozart, Offenbach, Brahms, Schubert sau chiar Wagner - de obicei în anii jubiliari ai compozitorilor respectivi). Dar lucrările familiei Strauss nu se pot considera ”manele” (în frac sau despuiate, tot un drac). Absolut nu. Faptul că este o muzică accesibilă nu-i știrbește valoarea.
În tot cazul, titani precum Carlos Kleiber, Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Claudio Abbado sau mai recent dragul meu Zubin (pentru a nu enumera decât câțiva) au dirijat aceste lucrări - unii dintre ei chiar de mai multe ori - transformându-le în tot atâtea momente de frumusețe unică și emoție pură, fără să-și mai pună problema că nu fac ”muzică cultă”... Eh, dar habar n-aveau. Ar fi trebuit să-i întrebe pe românii de pe Facebook, să le explice ei cum devine cazul cu muzica asta, dom'le.

Nu pot să vă spun cât de intens a fost dezbătută chestiunea în ultimele câteva zile. Și dacă subiectul ăsta îl puteam aborda oricând, așa cum spuneam la început, în acest an a apărut totuși un factor suplimentar: să boicotăm concertul, din răzbunare că Austria ne-a refuzat intrarea în spațiul Schengen. Brr, simt că mi s-a aplatizat creierul numai cât am scris chestia asta. Însă există mulți care au reușit să se convingă pe sine că acesta este motivul pentru care nu s-au uitat la concert - iar acum sunt mândri de ei și colcăie de principialitate și patriotism.
”Avem și noi orchestre românești bune, numai de la Viena se ia lumină? Ne-au umilit, niște îngâmfați, nu ne trebuie muzica lor!” 🐵. ”Ne-au luat pădurile și petrolul și acum ne bagă muzica lor pe gât pe bani mulți!”🙉. Mândrie națională, frățiuer, nu te pui...
Mi se pare o dovadă de aroganță stupidă și de neamprostie să susții că  tu ”boicotezi” și nu te uiți la concert ca să te răzbuni pe treaba cu Schengen. Ce legătură au compozițiile familiei Strauss și prestația unor muzicieni și balerini desăvârșiți cu o decizie politică rău-voitoare? Mă rog, caut și eu logica în carul cu fân.

”Concertul e un pansament jegos”, s-a zburătăcit unul scăpat din cine știe ce văgăună, continuând avântat ”e greu să vibrezi la Straussen, ori la Marșul lui Radecki. Azi cam ascultăm altceva. Nu un Rieux postimperial”. Am citat exact, fără să corectez numele pocite.
Strauss, Radetzky, Rieu. Ar putea avea măcar decența de-a scrie corect numele celor despre care vociferează.
Sau n-ar putea. Da, mai probabil așa.
Cea mai simpatică (deși sunt convinsă că nu asta i-a fost intenția) a fost o cetățeană care-a suspinat spășită: ”m-am uitat, dar cu inima strânsă”. Cum ar veni, a mâncat trufandale, da' așa, în silă 😂😂😂. Nu serios, unele bancuri se scriu singure.

În concluzie. Voi continua să mă uit la acest concert - și să-mi și placă! Scandalos 😒 - chiar dacă unele lucrări se repetă (este un aspect absolut nesemnificativ, în opinia mea. Și oricum nu toate se repetă, ba din contra; în fiecare an se cântă piese în premieră, care nu s-au mai regăsit în concertele de până acum. Te și-ntrebi câte-or fi, de vreme ce de zeci de ani tot apar premiere... Bunăoară, concertul de ieri a inclus 14 - din 15! - piese în premieră). Așadar, cum pot niște Pandelici și niște Vetuțe să susțină că ”sunt mereu aceleași piese”? Întrebarea este, bineînțeles, retorică.

Și mai presus de toate acestea, voi continua să mă uit pentru că-mi place, pentru că a fost un mare vis acela de-a ajunge la acest concert, vis care s-a împlinit cu 8 ani în urmă. Și dacă asta mă va scădea în ochii Pandelicilor și Vetuțelor, oh well... o să-mi fie greu, dar cred c-o să-mi treacă 🙄.

Prosit 2023! 🐷🍀🍄

Bine v-am găsit și noul an să vă fie bun, prielnic, plin de noroc, roade și belșug, precum coșul purcelului din imaginea de mai jos 🙂.

Toată lumea bine, da? Ați petrecut, ați ciocnit, ați dormit? Noi am fost, ca-n mare parte din ultimii ani, pașnici. Ne-am uitat din nou la ”Four Rooms” (cât se poate de tematic 😀 și highly recommended, în cazul în care mai e cineva care nu știe bijuteria asta a lui Tarantino, de pe vremea când încă făcea filme, nu parodii ciudate), iar după miezul nopții - marcat de niște artificii neașteptat de reușite pe care le-am urmărit din balcon - am descoperit pe RTL un top al celor mai bune hit-uri de petrecere, cu interpretări înregistrate pentru Revelion (așadar, foarte recente).
Și astfel, printre alții, i-am revăzut aseară cântând pe: Snap, Los del Rio cu ce altceva decât ”Macarena” (da, bătrâneii ăia doi încă mai pot cânta), 2 Unlimited (doar solista mai era, dar a cântat ”No Limit” de-au zburat 30 de ani într-o secundă), Anita Ward cu ”Ring My Bell”, Haiducii cu ”Dragostea din tei” 😁, Loona cu ”Bailando” și ”Mamboleo”, Backstreet Boys (da, chiar ei, the real boys! Toți 5 ❤️) cu ”I want it that way”, Mel C. feat. Alex Christensen cu ”Around the world”, Ottawan cu ”DISCO” și cea mai plăcută, pentru mine, surpriză: Dr. Alban în persoană, cu ”Sing Hallelujah!” ❤️. Mi s-a topit sufletul de drag și nostalgie, aș fi fost în stare să îmbrățișez televizorul. Și-am dansat prin cameră exact pe stilul ”dance like no one is watching” 😀.
A fost pe cât de neașteptat, pe atât de minunat. Un semn bun pentru anul nou sosit, și nu singurul.

Cu adevărat a început noul an când au răsunat primele acorduri ale inconfundabilei muzici de la Musikverein: Concertul de Anul Nou de la Viena. Mi-a plăcut foarte mult, deși Franz Welser-Möst  nu se regăsește printre dirijorii mei preferați. Corul de copii (băieți și fete) m-a emoționat, iar baletul a fost, ca întotdeauna, un recital de grație, frumusețe și bun-gust.

Am avut (din nou) dreptate în ceea ce privește dirijorul din 2024: ieri spusesem că va fi  Gustavo Dudamel sau Christian Thielemann. Personal l-aș fi preferat pe primul, dar la următoarea ediție onoarea îi revine lui Thielemann. Data trecută (în 2019) mi s-a părut cam prea scorțos și chiar arogant pe alocuri, dar cine știe, poate era inclusiv din cauza emoțiilor, fiind atunci pentru prima oară în această onorantă ipostază.

Așa, spuneam de semne bune. Au fost câteva, dătătoare de speranță:

🍰 Pentru zilele astea, am comandat un tort la o cofetărie din oraș. Decât 'jde feluri de prăjituri, mai bine un tort cinstit, ne-am zis - și la fel am procedat și de Crăciun. În ambele dăți am comandat un tort micuț, de aproximativ 8 felii, suficient pentru noi doi; săptămâna trecută fusese unul de ciocolată, iar pentru Revelion am ales unul cu frișcă & mandarine. Am mers vineri să-l ridicăm. ”Să nu vă mirați”, a spus doamna dându-mi cutia, ”de data aceasta a fost o neînțelegere și a ieșit mai mare, dar nu trebuie să plătiți nimic în plus”.
Nu ne-am supărat deloc, muncim cu râvnă la el (ceea ce nu e prea greu, delicios, ușor și pufos fiind).

🎙Faptul că am intrat în noul an dansând, însă nu numai asta. Una dintre melodiile preferate ale mamei a fost ”No Limit”. Am mai povestit pe aici că, pe vremea când conduceam și se întâmpla să o ascult, invariabil zâmbeam, aruncam o privire spre cer și răsuceam butonul de volum aproape de maxim: ”tare, să se audă până sus la tine...”. Faptul că am dat peste cântecul acesta aseară, interpretat chiar de Anita Doth, mi-a încălzit sufletul. Mama e aici, cu mine. Am privit poza ei din bibliotecă și știu că a ascultat și ea piesa, din lumea din care mă veghează de aproape 8 ani.

🌹Uitându-mă ieri pe una dintre postările de pe contul de Facebook ale Filarmonicii din Viena care se referea la pregătirile pentru concert, am observat imediat că florile sunt asemănătoare cu cele pe care le cumpăraserăm și noi vineri. Pentru conformitate:

”Florile de la Viena parcă-s cele din poza ta”, mi-a scris o prietenă în timpul concertului și nu vă pot spune ce mult m-am bucurat că a mai remarcat cineva asta, având astfel confirmarea că nu mi s-a părut.

🧲 Este bine cunoscut faptul că, la fiecare ediție a Concertului de Anul Nou, organizatorii ”ascund” printre flori diferite obiecte, reprezentând simboluri ale norocului: o potcoavă, un purcel, o ciupercuță... și dacă ești pe fază când se dau cadre apropiate cu aranjamentele florale, poți să le vezi. Evident, trebuie să fii atent și să nu ratezi niciun cadru, fiindcă niciodată nu știi când apar... Nu mi se mai întâmplase până acum să găsesc unul în timpul concertului; am urmărit concertul din 2015 al lui Zubin de nenumărate ori pe calculator, până am găsit purcelul 🥰 și am făcut un print screen - așa, pentru mine:

Și astăzi, pentru prima dată, am văzut în direct un astfel de simbol: potcoava aurie, ascunsă între flori 🙂. Am vrut să fac o poză cu telefonul, dar secvența a fost prea scurtă.
Poate că sunt subiectivă, dar eu sper din tot sufletul că toate acestea înseamnă că ”semne bune anul are” și că vom avea un an blând și binevoitor cu noi.

2023, te rog, fii bun...