Salată de weekend (60)

Una și cu una fac două, weekend-ul e după colț (numai să nu mă-ntrebați unde e colțul), suntem la jumătatea lunii februarie (tălicăăăă, unde a zburat timpul că parcă mai ieri ne pregăteam de sărbători), vine primăvara, în concluzie toată lumea la salată. Prima pe anul ăsta, de altfel.
Poftiți, nu vă sfiiți, avem frunze din belșug 🥬🥬🥬🥬🥬🥬🥬.

🤐 În lista mea de Facebook se găsesc și niște oameni altminteri inteligenți, dar care, atunci când vine vorba de USR, se comportă ca un fel de martori ai lui Iehova. USR sunt cei-mai-cei, electoratul e absurd și are așteptări nerealiste, lumea e rea și nu sunt lăsați să facă - nu mai insist, probabil cunoașteți tiparul. Dar ei se declară obiectivi și nu care cumva să aduci vreo critică iubitului lor USR, că ți-ai dat foc la valiză.
Ce voiam să spun. Din nefericire și după cum cred că știți, Trump e pe cai mari și, în ciuda celor peste 90 de capete de acuzare pe care le are și-a celor enșpe procese aflate pe rol, este în pole position pentru nominalizarea în cursa prezidențială (retragerea lui DeSantis și declarația acestuia de sprijin pro Trump a fost o nucă a naibii de indigestă). Or, campania electorală poate lăsa loc de multe surprize, mai ales dacă ne gândim că democrații nu au reușit să propună un candidat suficient de puternic și competitiv, așa încât cel mai probabil vor merge tot pe mâna lui Joe Biden, a cărui popularitate nu e tocmai grozavă momentan.
Așa stând lucrurile, ce credeți că spun amicii mei useriști (în general deosebit de locvace)? Ați ghicit: nimic. Dar nimic-nimic, o plătică ar fi mai comunicativă decât ei pe subiectul ăsta. De parcă nu ei sunt aceiași care contabilizau fiecare nou cap de acuzare și parcă nu ei făceau meme-uri, amuzându-se de mugshot-urile cu Trump (cam singurul lucru palpabil reușit de justiția americană în cei 3 ani scurși de la precedentele alegeri).
V-ați întreba: și ce pot să facă? Păi nu e ca și cum s-ar aștepta cineva la asta, e clar că ei nu pot face nimic. Dar personal, mi-aș dori o fărâmă de obiectivitate. Mi-aș dori să-i citesc înfuriindu-se pe ceea ce se conturează a fi un eșec potențial catastrofal al justiției americane (nominalizarea lui Trump din partea Partidului Republican), așa cum se amuzau de mugshot-uri. În schimb au spus, grijulii, că numai în dictatură sunt judecăți rapide și e bine că durează mult, că-și iau timp să verifice faptele, probele... 🙄.
Care judecăți rapide? Alea care nu s-au încheiat în 3 ani? Și desigur, e bine să-și ia timp. Nu care cumva să se grăbească. Poate ajunge Trump să depună iar jurământul la Capitoliu cât își mai iau ei timp.

😃 N-am apucat să vă povestesc cum mi-am petrecut eu un weekend în compania a doi bărbați absolut seducători, fiecare în felul său. Asta-n timp ce omul meu nu era acasă, desigur. Că altfel poate n-aș fi avut timp să jonglez cu ambii domni 😁.
- Ce faci? mă întrebase o prietenă.
- Sunt în pat cu Stephen, i-am spus, cu toată sinceritatea. 
Stephen, as in Stephen King. Între timp am terminat ”O mână de oase” și, după un binevenit și foarte agreabil intermezzo cu ”Oamenii de pe peronul 5” de Clare Pooley (care mi-a plăcut la nebunie, nu-mi venea s-o mai las din mână), am început să citesc ”Cimitirul Animalelor”.
Ahh, cât de minunat e sentimentul că mai ai încă o mulțime de cărți necitite ale celui care-a devenit unul dintre autorii tăi preferați...!
Cine e al doilea bărbat, probabil nu mai este necesar să precizez 🙂. Am revăzut un documentar și mai multe fragmente din diverse concerte. Îmi doresc să-l mai regăsesc, în spațiu și timp real.
Cu Zubin nu m-am dus în pat, țin să menționez chestia asta. Ne-am întreținut pe sofa.
Stephen și Zubin m-au ajutat să nu mă simt singură câtă vreme omul meu a fost plecat. Și-n continuare nu înțeleg cum ajung unii oameni să se plictisească.

😎 Voi știți cum se poate forța un seif al cărui cifru nu-l cunoști? Eeee, vă împărtășesc eu o metodă revoluționară: îl îngropi în nisip fierbinte. Nu mă-ntrebați ce efect are chestia asta, că m-am trezit înainte să aflu. Dar în vis eram cu niște oameni destul de hotărâți, care păreau foarte convinși de eficiența acestui procedeu și unul dintre ei spunea că nu doar pentru seifuri funcționează, ci și pentru ”bancomate recalcitrante” 😂.
Trezindu-mă, am concluzionat că serialul ”Gomorrah”, pe care îl urmărim cu asiduitate, e profund nepedagogic (am ajuns la ultimul sezon; voi scrie separat despre el, pentru că este extraordinar).
Am cugetat tot drumul până la serviciu. Cum de-am ouat chestia asta? Și admițând că serialul trebuie să fi jucat țonțoroiul în subconștientul meu, de unde și până unde nisip fierbinte? Te pomenești că-n adâncul sufletului oi fi vreo Bonnie Parker 😂.

🎶 Din pură curiozitate, m-am înscris din nou la tragerea de sorți pentru bilete la Concertul de Anul Nou de la Viena. De fapt voiam numai să văd dacă s-a schimbat ceva față de acum zece, respectiv nouă ani când încercasem (detalii aici și aici, dacă e cineva interesat. Dar, după toate cele văzute și experimentate de mine, n-am niciun gram de încredere în tragerea la sorți. Biletele se pot găsi pe alte căi, ceva mai scumpe, dar măcar nu-și bate nimeni joc de visul tău, cum fac ăștia de la Filarmonică).
Așa, revenind. S-a schimbat ceva, destul de important și nu în bine. Nu știu de când, că n-am mai încercat demult, nemaiavând motiv. Am observat însă că, spre deosebire de atunci, nu te mai poți înscrie la toate 3 reprezentațiile (pe 30, 31 și 1 ianuarie), ci doar la una singură. Asta reduce semnificativ șansele oricărui participant. Nu că înainte ar fi fost prea multe... dar acum sunt și mai puține.
O porcărie, în concluzie. De ce-or fi făcut asta?
Realizez, din nou și din nou, cât de norocoasă am fost să pot ajunge la acest concert, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin. Știu sigur că asta e una dintre amintirile pe care-o să le iau cu mine dincolo, când o fi să fie.

Unii clienți trebuie să aibă un loc special în Purgatoriu

Nu mai știu ce scriitor spunea cândva că e suficient să fii un pic atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău ca să-ți găsești surse de inspirație când muza pare să fie plecată brambura. Se poate să fi fost doamna Rodica Ojog-Brașoveanu, dar nu sunt sigură. Mă rog, eu nu sunt scriitoare, dar de observat una-alta, mi se mai întâmplă.
Ca de exemplu, ieri.

🤓 Cred că am povestit mai demult pe-aici că Fielmann (un retailer destul de mare de produse de optică medicală, foarte cunoscut în Germania, ai cărui clienți suntem de ani de zile și eu și omul meu) oferă, pentru suma de zece euro anual și timp de doi ani după achiziționarea ochelarilor, o asigurare care include o pereche gratuită de ochelari cu lentile din sticlă, dar cu aceleași dioptrii pe care le ai la ochelarii obișnuiți. O rezervă, cum ar veni. Desigur, ochelarii gratuiți nu sunt la fel de frumoși precum ceilalți (ai mei cei de zi cu zi sunt cu ramă pe fir, cu lentile din plastic, subțiate și cu heliomat). Ochelarii de rezervă sunt cu ramă obișnuită și lentile de sticlă, nesubțiate și fără heliomat. Însă reprezintă un backup semnificativ și foarte important, pentru cineva care în absența ochelarilor are o vedere comparabilă cu cea a unei cârtițe pensionare ziua-n amiaza mare, pe o plajă din Caraibe 😀.

Eu mi-am făcut ochelarii actuali în ianuarie anul trecut, dar am tot neglijat să-mi comand și unii de rezervă. Că mi-e lene să mă duc, că lasă că nu stau acum de asta, că mai am timp, că câr, că mâr. Însă ieri am avut un atac de vrednicie acută și m-am dus la ei gândindu-mă că timpul trece, de ochelari noi (aș face bine să) n-am nevoie din nou prea curând și-mi expiră asigurarea la sfârșitul anului.
Am rezolvat relativ repede; dar în scurtul interval de timp cât a durat am asistat și la o scenă cam penibilă. Un cuplu se certa cu nefericita angajată care avusese ghinionul să le fie desemnată spre a-i consilia.

A început destul de nevinovat.
- Am nevoie de ochelari noi fiindcă cei pe care i-am făcut la dumneavoastră au probleme cu materialul, e mult prea sensibil, zice doamna.
Opticiana solicită lămuriri și-o roagă să-i dea ochelarii. Doamna cotrobăie în poșetă și-i scoate; de la masa vecină, unde fusesem invitată să aștept să vină cineva, am putut vedea că erau oarecum... storciți, să zicem, adică îndoiți într-un fel cam dubios.
- Cum s-a întâmplat asta?
- Nu cred că e important, răspunde doamna, al cărei ton virase binișor spre rățoială; am garanție!
(Precizare: garanția este cu totul altceva decât asigurarea; e valabilă timp de 3 ani și acoperă în principal  defecțiunile care țin de particularitățile materialului, atât al lentilelor, cât și al ramei: stratul antireflex, luciul metalic al ramei și altele din categoria asta).
Revenind la mirificul cuplu, după ceva izmeneli doamna a recunoscut, țâfnoasă, că de fapt rama se îndoise în felul ăla fiindcă ea se așezase din greșeală pe ochelari.
- Acesta nu este un defect acoperit de garanție, spune opticiana, butonând între timp pe o tabletă.
Domnul socotește că e momentul să intre în scenă, cu delicatețea unui taur turbat în arenă.
- Adică ce vreți să spuneți, că nu înțeleg? Cum să nu fie acoperit de garanție? Este clar un defect de fabricație! Materialul ar fi trebuit să reziste!
Pentru numele lui Belzebut 😂.
-... și oricum, continuă opticiana, ați făcut ochelarii aceștia în martie 2018. Sunt aproape 6 ani de atunci.
- Da, știu când i-am făcut, se oțărăște așezătoarea-pe-ochelari. Și ce-i cu asta??
- Asigurarea este valabilă numai trei ani.
Taurul (adică domnul) a văzut pe dată roșu aprins.
- Nu se poate așa ceva, mă scuzați, dar ce fel de servicii oferiți dumneavoastră aici?!
În niciun servicii din categoria ”reparăm și decontăm orice stricăciune, inclusiv una cauzată de faptul că nevastă-ta nu s-a uitat unde se așază și-acum se agită ca balena-n polonic”, m-am gândit eu.

Între timp rezolvasem problema pentru care venisem și beligerantul cuplu declarase - pe un ton nu tocmai coborât și nici politicos - că dorește să fie servit de un alt angajat. Magazinul nu are voie să-i invite să părăsească incinta, mi-a spus confidențial opticianul care mă asistase pe mine, deci nu aveau altă opțiune decât să trimită pe altcineva care să le explice diferența dintre șase ani și trei ani 🙄.
- Clientul e rege, oftez eu, gândindu-mă la dragul de Pandelică.
- Așa este. Dar istoria reține câteva cazuri când regii au fost decapitați, mustăcește opticianul.

Ha! Pandelică, în locul tău m-aș gândi de-acum înainte de două ori înainte de-a trimite cel de-al cincilea mail, la fel de stupid precum celelalte patru pe care le-ai trimis în ultima oră.... 😒.

Despre mail-urile cu ciocan de șnițele

Stăteam într-o zi și mă gândeam (periculos obicei, vă spun). Nu o dată s-a întâmplat să-i aud pe unii dintre noi spunând: ”ah, da, am văzut că am primit mail despre cutare chestie (n.r. - ne referim la ceva important și stresant, o problemă care-ți stă pe creier până o rezolvi), dar n-am avut chef să-mi stric seara, așa că nu l-am citit decât în ziua următoare”.

Și asta, prieteni, este ceea ce eu nu pricep nici în ruptul capului.

Cum or fi izbutind unii oameni să ignore un mail pe un subiect arzător? Să-l vadă necitit, să-l știe că e acolo persiflându-i din Inbox ”uite-mă, sunt aicea, poate că aduc un răspuns pozitiv și ți-aș face o seară plăcută, dar tu mă ignori, așa că n-o să afli astăzi, nanana și ninini 😋” și totuși, să-nchidă laptopul și să-ncheie ziua de lucru?

Mie nu mi-a reușit niciodată figura. Între noi fie vorba, n-am răbdare nici măcar cinci minute. Singura situație în care-i pot permite să mă sfideze necitit este să vorbesc la telefon sau să fiu în vreun call pe Teams. Dar simplul fapt că-l știu acolo mă râcâie grav pe Feng Shui și de cum închei convorbirea sau call-ul mă năpustesc pe el ca vaca-n lucernă (ok, asta a sunat cam ciudat 🙄).

Iar dacă pentru o seară mai pot, oarecum, înțelege asta - greu, dar să zicem - să lași un asemenea mail de vineri până luni mă depăsește absolut. Cum să poți, cum, cum, cum.
Două zile juma' fără să știi ce-a opinat Frau von TocNerviCuCiocanulDeȘnițele sau Herr von PisălogescSistematicȘiFacPeProstu'? Și capac la asta, să-ți începi ziua de luni și implicit săptămâna taman cu Email-ul în care se bate cu ciocanul de șnițele pe nervii tăi?

Cred că trebuie să fii fachir emoțional, altfel nu-mi explic fenomenul.

Apariția de la fereastra casei goale unde-ar fi urmat să ne mutăm

Zilele astea sunt cufundată într-o carte de Stephen King, cum altfel decât fascinantă și în care este vorba despre o casă bântuită. Dar nu despre ea mi-am propus să scriu astăzi (cu atât mai mult cu cât n-am terminat-o încă), ci despre cum era să ne mutăm noi într-o casă unde... hai să spunem că am unele motive să cred că ceva foarte ciudat se petrecea.

Povestea este veche și nu m-am mai gândit de foarte mult timp la asta. Se întâmpla în primăvara lui 2010. Proprietarul apartamentului în care locuiam în chirie ne anunțase că trebuie să ne mutăm fiincă are nevoie să se mute el însuși în locuință (unul dintre puținele motive pentru care poți da afară un chiriaș care nu face niciun fel probleme și plătește chiria la timp) și ne dăduse preavizul legal de 3 luni.
În mod normal n-ar fi fost o problemă să ne găsim altceva, nici măcar în orașul mic unde locuiam pe atunci. Dar noi, fără a fi lipsiți de surse de venit, eram strâmtorați financiar, motiv pentru care nu prezentam ”siguranță” în ochii proprietarilor.
Ne duceam la vizionări, completam chestionarele cerute și colectam refuz după refuz. Iar timpul trecea.

Cam în acea perioadă, o prietenă ne-a intermediat accesul la un tip care voia să-și închirieze una dintre casele pe care le deținea și, aspect foarte important pentru noi, era dispus să ne facă o reducere substanțială, oferindu-ne casa contra unei chirii mult sub prețul pieței. Omul era bogat, efectiv nu avea nevoie de bani și tot ce voia era să locuiască cineva de încredere în casă, pentru a nu o ține goală.

Ce ne-am fi putut dori mai mult? Ne-am întâlnit cu el și ne-am dus să vedem casa. Era destul de mare (cam prea mare pentru noi doi și puțina mobilă pe care o aveam atunci), dar chiria ar fi fost cu siguranță în bugetul nostru și ăsta era singurul lucru care conta la momentul respectiv.
Am făcut un tur complet, am discutat cu proprietarul câteva aspecte de ordin organizatoric și-am ieșit. Urma să ne revedem pentru semnarea contractului.
Înainte să plecăm, m-am întors și-am aruncat încă o privire casei.

Și-atunci am văzut.

La una dintre ferestrele de la etaj se afla o femeie care privea spre noi. Am văzut-o foarte clar. Părea să fie ceva mai în vârstă - spre 60 de ani sau peste, cu părul până la umeri și îmbrăcată în ceea ce părea să fie un halat de casă de culoare maro, cu guler mare din dantelă albă.

În punctul ăsta probabil zâmbiți îngăduitori, așa cum au zâmbit și alți cunoscuți când le-am povestit.
👻 ”Erai stresată de căutările de până atunci și *vedeai* chestii”.
Da, eram stresată de căutările de până atunci, dar tocmai din motivul ăsta îmi doream să iasă bine cu această casă, fiindcă preavizul dat de proprietar se scurgea alarmant de repede.
👻 ”Știi și tu că nu există fantome”.
Da, știu că nu există fantome. Teoretic. Practic, ceea ce am văzut a fost atât de real și de... veridic, încât cred că de fapt tot ce știm e că nu știm nimic.
👻 ”Nu voiai să locuiești acolo și ai proiectat inconștient imaginea aia”.
N-aș fi avut nimic împotrivă să ne mutăm în casa aceea. Ba dimpotrivă, eram curioasă cum va fi, pentru că - spre deosebire de omul meu - eu mi-am trăit cea mai mare parte a vieții la bloc.
👻 ”Sigur citeai tu ceva cu fantome în perioada aia”.
Asta ar fi simplificat foarte mult lucrurile, pentru că mi-ar fi oferit explicația perfectă. Dar nu, chiar nu citeam nimic de felul ăsta atunci și nu citisem nici în perioada dinainte.

Am ales să nu-i spun nimic soțului, fiindcă nu eram pe deplin încredințată că nu sunt tra-la-la și pe de altă parte, problema locuinței era deosebit de stresantă. Văzând și făcând, mi-am zis. 

Câteva zile mai târziu, proprietarul casei ne-a comunicat că s-a răzgândit și nu vrea, totuși, să închirieze în pierdere. Am fost inundată de ușurare și abia atunci i-am povestit omului meu. ”Și-n condițiile astea, tu erai dispusă să ne mutăm acolo?! Chiar dacă ți s-a năzărit, tu cum ai fi putut trăi în casa aia? Mai ales dacă se întâmpla să fi fost eu plecat uneori?”.

Adevărul e că nu știu. Nu mă gândisem atât de departe. Dar am fost și sunt recunoscătoare că n-a trebuit să aflu.

După câteva săptămâni, am găsit apartamentul perfect pentru noi. Situat foarte aproape de unde locuiserăm până atunci, ceva mai mic și mai ieftin decât cel pe care urma să-l părăsim, confortabil și bine compartimentat. Totul a decurs perfect, din categoria ”când e să fie...”. Inclusiv de-acum fostul proprietar a fost de acord să ne mai lase o lună în vechea locuință, până când noul apartament urma să fie disponibil. Am locuit acolo nouă ani, până când ne-am început viața la Hamburg și ne-am simțit mereu foarte bine în el.

Au trecut paisprezece ani și nu am nicio explicație pentru acea, să-i spunem, viziune. Probabil e mai bine că nu am. Unele lucruri e mai bine să rămână acolo unde și așa cum sunt.

(La muncă) nu ne plictisim deloc

E perioada aia prea-minunată din an când suntem frecați și răs-para-puricați cu analize ale activității din anul precedent, retrospective, prezentări și estimări de ne pică ochii-n nas și visăm numai Excel-uri și PowerPoint-uri. Tot biroul a dezvoltat o alergie acută la fraza ”the next thing I am going to ask you to do....” și cam așa o s-o ținem până-n martie, când vor avea loc evaluările anuale.
Da-n sfârșit, e parte din joc și toate astea nu reprezintă nimic nou - în fiecare an e la fel - și mai e loc și de ceva distractiv între ele.

🚂 Discuție între un recalcitrant degrabă scandalizat și un tehnician pe care picase măgăreața să potolească revoltatul, aflat în spumele cele mari. Că nu se poate-așa ceva, s-au bușit roțile de la niște vagoane și testele de frână au ieșit bine, dar cei de la compania de căi ferate își dau cuvântul de onoare că frâna de mână era dezactivată și e revoltat că el pierde bani și cum de s-a putut întâmpla și ce să facă mecanicul să nu se mai strice roțile din cauza frânării?!
Tehnicianul însă nu era-n cea mai trandafirie dispoziție și (bănuim noi) se săturase până peste cap de atitudinea ”eu sunt mic nu știu nimic, tata-n pod jupoaie capra”.
- Să nu mai frâneze, a zis flegmatic.
Un lucru e cert, l-a făcut pe-ăla să se oprească din urlat 🤣🤣🤣.

☕ Pe chat-ul intern: zilnic postări specifice, update-uri, noutăți din branșă etc.
Reacții (de la toate sediile): 3-4 like-uri, în medie.
Comentarii: 0.
Vineri, unul dintre ingineri postează un reel filmat în timp ce repara espressorul din biroul nostru, care era stricat de vreo două zile.
Reacții (de la toate sediile): sute de like-uri, inimioare, thumbs-up.
Comentarii: câteva zeci, majoritatea din categoria „well done, bravo, good job“ etc.
Astea ne sunt prioritățile, ce să mai și zicem 😀.

🫣 Rar de tot mi se-ntâmplă să rămân perplexă, dar azi am avut unul dintre momentele alea. Cred însă că aveam motive. Voi cum ați reacționa dacă vi s-ar spune cât se poate de serios ”I need your help, internally and externally”? 
”I will do my best”, l-am asigurat eu pe respectivul și bine-ar fi fost dacă mă opream aici. Numai că am adăugat, plină de solicitudine: ”both ways” 🙄.
Ulterior le-am povestit și celor din birou. ”Tot e bine că nu i-ai zis 'in every possible way'...”, a fost concluzia lor 🫢.