Politia apreciaza cunostintele mele de germana

Azi dupa-amiaza am ajuns si eu acasa, ca omul.

Am parcat, ca femeia. Adica ezitant, sucind volanul inutil de mult, cu (ne)indemanare si uitandu-ma permanent in oglinzi, in incercarea de a pozitiona cat mai drept masina, de preferat fara a “incaleca” si locul de parcare de langa. Complicat, va spun. 

Eh, dupa ce-am scos-o la capat (si i-am dat ocol sa vad daca intr-adevar am pus-o cum trebuie), mandra de mine, am oprit motorul si-am dat sa ies. Cand, ce-mi vad ochii? Pe locul alaturat tocmai parcase o masina. De politie. Cu doi politisti la bord, care nu pareau din cale-afara de binevoitori.

Evident, primul meu gand: “Ce-am facut?” Nu-mi aminteam sa fi facut nimic rau. Dar asta nu insemna ca intr-adevar asa stau lucrurile.

Am coborat, iar ei au facut acelasi lucru. Buna ziua, buna ziua, masina dumneavoastra e zgariata pe aripa dreapta.

Ha? Si ai cumva impresia ca-mi spui o noutate? N-am zis asa, evident :D Le-am marturisit ca stiu, zgarietura e veche (de peste un an si, ca veni vorba, n-am aflat niciodata cine-a facut treaba asta; asa am gasit-o in parcare).

- Ba nu, e proaspata, zise unul din ei, cu un aer expert. Nu-i asa ca-i proaspata? il lua el martor pe colegul lui, care studia zgarietura, plin de importanta.

- Da, asa cred si eu, opina respectivul, mandru de sine. Avea si de ce: descoperise miezul din Fanta si apa calda.

Pe urma s-au uitat cam urat la mine. Am purces sa le explic: nu e noua (ea, zgarietura), n-am avut niciun incident pe drum, afara e senin, infloresc pomii, canta pasarelele…

- Un act de identitate si permisul de conducere, va rog.

Cum sa rezist eu unei asemenea rugaminti? M-am executat rapid.

- Ah, nu sunteti nemtoaica?

Macar astia nu s-au prins din prima. Una din doua: ori accentul meu est-european se estompeaza, ori ei chiar sunt politisti :D

- Dar vorbiti foarte bine germana!

Devenisera mai amabili. Unul din ei a cerut prin statie o verificare a permisului, iar celalalt si-a aprins o tigara si m-a intrebat daca-i permit sa ma intrebe :D unde lucrez. I-am permis, ca asa-s eu, marinimoasa.

- Cum, si faceti atata drum in fiecare zi?

Cu asta i-am cucerit, asa ca au binevoit, finalmente, sa-mi spuna de ce se luasera de mine in the first place: apropiindu-se din sens opus, m-au vazut ca dau ocol masinii si o studiez. Concluzia lor a fost ca-i foarte posibil sa fi facut vreun pocinog si, cine stie, poate incerc sa ma fofilez, cercetand sa vad daca n-am lasat urme. 

Intre timp, colegul primise confirmarea ca permisul e in regula si au convenit amandoi ca de fapt da, zgarietura nu pare sa fie recenta (formidabil, de parca nu asta ma straduisem sa le explic). Mi-au dorit o zi buna si dusi au fost.

Concluzii:

1)      Vorbesc bine germana, faptul a fost confirmat de ilustrii reprezentanti ai legii.

2)      Nu mai verific daca am parcat bine, domn'le. Ce iese din prima, aia e :D 

Divin

Daca intr-adevar exista vreo voce de inger, atunci asa suna. 

Daca intr-adevar exista voci care fac ca totul in tine sa vibreze, care-ti ating resorturile cele mai ascunse ale sufletului, care iti induc nevoia de a ingenunchea, care te fac sa simti ca nu esti si nu vei fi niciodata singur, care iti aduc aminte de toate visele, chiar si de cele pe care credeai ca le-ai uitat, atunci vocea asta e, cu siguranta, una dintre ele.

Cu adevarat, n-am mai auzit niciodata ceva asemanator. Nu credeam sa fie posibil. Nu de la un copil in varsta de 7 ani.

Intru intr-o perioada a anului in care sunt - sau o sa fiu - intr-o dispozitie destul de oscilanta. Prevad multe stari de up and down, asa se intampla de obicei. E vorba de ceva ce s-a intamplat cu multi ani in urma si care nu poate si nu va fi niciodata uitat. Poate-o sa scriu mai multe when the time comes.

Well, melodia de mai sus are ceva magic in ceea ce ma priveste, mai ales acum. Printre altele, imi aduce aminte ca sunt o norocoasa. Desi nu intotdeauna am senzatia asta.

O privire in mine insami

Din nou, o leapsa foarte interesanta si - tot din nou - preluata de la LiaLia.

SUNT  Greta.

AS VREA sa citesc mai mult, sa ma ocup mai serios de scris, sa opresc timpul pentru o clipa in fata la Taj Mahal, sa ajung la concertul de Anul Nou de la Viena, sa-i intalnesc pe Al Pacino , Robert De Niro, Hugh Laurie si Meryl Streep si multe altele ;))

PASTREZ amintiri frumoase si unul din cei 25 de trandafiri primiti la cea de-a 25-a aniversare.

MI-AS FI DORIT sa fi avut o alta copilarie decat cea pe care-am avut-o si sa nu mi se fi intamplat ceea ce mi s-a intamplat la 15 ani.

NU IMI PLACE sa calc, sa dorm la perete, alimentele picante, cutitele care nu taie (mai ales in restaurante), musafirii neanuntati si martipanul.

MA TEM de spatii inchise (dap, sunt putin claustrofoba. De fapt, daca ma gandesc mai bine, putin mai mult).

IMI PARE RAU că am pierdut un amic extraordinar din cauza unei femei pe care o considerasem, in mod eronat, prietena mea. 

IMI PLACE sa ascult muzica, sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa "discut discutii" cu sotul meu, ciocolata si vinul demisec.

NU SUNT rabdatoare si nici tupeista.

DANSEZ cu placere, pana cand fiecare pas echivaleaza cu 1.000 de ace.

CANT in baie, cand fac curatenie, la volan.

NICIODATA nu refuz sa ascult pe cineva care are nevoie sa vorbeasca si sa dau un sfat, daca mi se solicita.

RAR mi se intampla sa spun clar si raspicat ce ma deranjeaza.

PLÂNG de cele mai multe ori femeieste, adica din fleacuri.

SUNT CONFUZĂ mai ales dimineata, pana beau prima cafea a zilei.

AM NEVOIE de cafea (stiu, ma repet), incredere in mine si afectiune.

AR FI TREBUIT sa urmez facultatea de stiinte economice.

AS PUTEA crede ca pana si cele mai utopice dorinte POT deveni realitate.

Dau leapsa cu drag mai departe tuturor celor care doresc sa scrie despre sine mult, in cuvinte putine. 

Ganduri din trecut

Asemeni foarte multor adolescenti, pe la 15-16 ani m-a vizitat si pe mine muza. Nu se intampla prea des si nici nu statea foarte mult in vizita, ca sa zic asa; am scris cateva zeci de poezii pe care mi-e penibil sa le recitesc acum, dupa ani. Ok, stiu, erau gandurile mele, dar de ce n-oi fi practicat eu poemul in proza? Ideile in sine nu erau proaste, dar cautam cu prea multa insistenta rima si asta strica totul. 

Cu o singura exceptie, totusi. O poezie pe care am scris-o la 16 ani, in ora de geografie (aici as dori sa apreciati sinceritatea, multumesc :D). N-am stiut si n-o sa stiu niciodata de unde-a "venit", dar imi aduc aminte ca toate cuvintele au curs de la sine, fara ca eu sa depun alt efort in afara de acela de a scrie, ca si cum mi s-ar fi dictat. 

Eram in cea mai grea perioada din viata mea. Deloc in dispozitie creativa. Cu atat mai mult nu inteleg nici azi de unde-a aparut...

E singura poezie care, cred eu, merita a fi aratata si altora. 

ILUZII

Ideal de necesitate spirituala,

O intrebare aspra si fara raspuns.

Ma gandesc acum, 

In acest ceas al umanitatii,

La intrebari pe care nu le-am pus...

Clepsidra lumii goala de mister

Priveste-adanc in ochii goi 

Ai omului eternitatii,

Care zambeste pentru-o clipa,

Avand iluzia dreptatii.

Ingreunata de mister, 

Imi azvarl ochii-n departari

Si vad in zarea lumii intunecate

Orizonturile reci

Si adevarul efemer.

In moartea alba a unei sperante

S-au scufundat pe rand iluzii reci

Care plutesc pe-aripi de fum,

Stropite-n aur si azur,

La poarta-nchisa a unei doleante.

Misterul salatei de vinete

Dupa-amiaza a venit de la parintii lui, pe care-i vizitase. Mama lui imi trimisese salata de vinete, dupa care stia ca ma dau in vant si care nu-mi iese niciodata asa cum imi place (si cum ii iese ei, evident).

El s-a dus sa faca un dus, iar eu am purces, ca o femeie respectabila ce ma aflam inca de pe-atunci :D, sa pregatesc cina. De la care, bineinteles, nu putea sa lipseasca tocmai salata de vinete. Da’ unde-o fi borcanul ala? Ah, nu cumva sa-mi spuna ca l-a uitat…. Salata se face daca-i pe-asa!

Strig intrebarea prin usa, imi raspunde din aburi: „N-am uitat-o, e in geanta, adu-mi-o ca-ti dau eu borcanul“.

Hmmm si iar hmmm. Era prima data cand facea asa, intotdeauna ma trimitea sa caut eu insami in geanta / portofel/ buzunare, daca aveam de luat ceva. 9 femei din 10 ar fi tras o singura concluzie si i-ar fi dat cu tigaia-n cap (sau cu geanta, for that matter). Dar eu stiam ca, indiferent care e motivul pentru care nu vrea sa ma uit in geanta lui de umar, nu poate fi nimic rau. Uite-asa. Stiam si gata.

A doua zi dimineata ne beam cafeaua si sporovaiam de una-alta. N-as mai sti sa spun cum a venit vorba de excursia pe care-o facusem eu in Grecia cu aproape 5 ani in urma. Cert e ca el a adus vorba, nu eu. Mi-am amintit de muntele Meteora, de prima mea achizitie pe care-am facut-o acolo – un inel de argint...

Ma intrerupe si se apuca sa mosmondeasca in antementionata geanta. Eu ma duc sa-mi mai pun niste cafea. Ma ia de talie.

- Si daca tot a venit vorba de inele....

In mana tine o cutiuta de catifea rosie.

-… Vrei sa te mariti cu mine?

Preventiv, imi cuprinde umerii. Mai in gluma, mai in serios il prevenisem candva ca, atunci cand se va decide sa-mi adreseze THE QUESTION, sa ma tina bine, ca-i posibil sa ma scurg. Nu vorbeam serios, dar, cum se vede, m-a crezut.

De fapt, intr-un fel tot m-am scurs... Mi-a pus inelul (intrebandu-ma, fastacit si adorabil, „pe care deget se pune?“), apoi l-am imbratisat si am stat asa cateva clipe, iubindu-l mai mult decat oricand pana atunci si incercand sa constientizez cat mai mult momentul, sa-l iau cu mine, sa-l port in mine, sa...

O soapta timida:

- Aaa…. N-am auzit “Da-ul”….

Ei bine, asa am comis-o eu :D M-am luat si pe mine prin surprindere: la orice reactie m-as fi gandit, dar ca uit sa raspund, nu).

I-am spus „da“ imediat si, cinci luni mai tarziu, a devenit oficial.  

Astazi se implinesc 4 ani de cand am primit una din cele mai importante bijuterii din viata mea. Imediat dupa, am ascultat "I want to spend my lifetime loving you". Tinandu-ne in brate, uitandu-ne amandoi la inelul aflat pe mana mea si nespunand nimic. Nu era nevoie. Marc Anthony si Tina Arena vorbeau pentru noi.

PS: da, din motive de cutiuta rosie nu ma lasase sa ma uit in geanta lui... si scriind postul asta, mi s-a facut pofta de salata de vinete.

PPS: in fotografie sunt patru „personaje”: doua maini, ziua nuntii noastre si inelul. 

PPPS: surprinzator, si-a amintit ca azi aniversam cutare numar de ani din cutare moment. Dar nu mai stie ce melodie am ascultat. Acuma nah, sa nu fiu prea pretentioasa, totusi. Oricum, ce-as putea sa mai spun eu, care nu mai stiam de capul meu si uitasem sa-i raspund? Asta n-a uitat :))