Apostolii de tastatură

Astăzi Social Media a dat în clocot cu bulbuci la aflarea știrii că Ana Morodan, influenceriță, vloggeriță, creatoare de content și orice-o-mai-fi-dânsa a fost reținută de Poliție pentru că era la volan sub influența alcoolului și a unor substanțe interzise. Droguri, au spus polițiștii. Somnifere, s-a împipotat doamna, care a fost deosebit de ocupată: a refuzat să oprească la semnal, a provocat un accident avariind două mașini și a refuzat testele biologice (de două ori chiar). Poliția i-a suspendat permisul, i-a deschis dosar penal și-a lăsat-o să plece. Numai câteva ore mai târziu doamna a plecat din nou brambura cu mașina, ea nemaiavând permis, că doar e celebră și după ea se-nvârte soarele, dă-i naibii de polițiști, ce, ei nu știu că e vedetă și comersantă de piei de cloșcă?

Ei, și de-aici au prins a se revărsa fluviile de compasiune, milă, empatie, de nu mi ți-au pupat-o pe doamna de-au albit-o și mai multe nu.
Vă spun, nu mai pot cu ăștia care iartă de zor clămpănind din taste. Vai, a greșit și ea, de ce o judecăm, aruncați cu pietre, o linșați, vă credeți perfecți, îi dați în cap, loviți un om căzut, vă credeți judecători, femeia e depresivă, ce știți voi ce iaște depresia, vi se poate întâmpla și vouă, aloooo.

Ei bine, mie NU mi se poate întâmpla. Timp de 8 ani am condus zilnic, ajungând la o medie de 2.000 de kilometri pe lună. Știu sigur-sigur că nu mi s-ar putea întâmpla să urc beată la volan. Nu este absolut nimic de discutat aici. Nu mi se poate întâmpla și gata. Merg 20 de kilometri pe jos prin zăpadă și plătesc echivalentul unui salariu lunar pe taxi dacă trebuie, dar eu băută nu conduc nicio mașină.

De ce nu încercăm să aflăm motivele doamnei, se zburlesc prea cucernicii. Păi la drept vorbind, motivele nu mă interesează absolut deloc. E deprimată de la lipsa de iubire, au suspinat apostolii, după ce doamna a publicat o declarație lacrimogenă în care spune că ”am vrut să fiu o fată iubită și fericită”. Fleoșc, să mă scuzați. Din moment ce băuse nu putea să vrea să fie iubită și fericită într-un taxi sau într-un Uber? Era musai să vrea să fie iubită punând în pericol pe cei din jur?

”Doar n-a omorât pe nimeni”. Da, din fericire nu s-a întâmplat nimic tragic, dar ăsta e un motiv de hailamamasăpupebuba? ”E asumată!”. Serios? Mai exact, cum și când și-a manifestat asumarea? Când a refuzat de două ori testarea? Sau când s-a urcat la volan știind că nu mai are dreptul de-a conduce? Nu, mesajul ăla penibil nu se pune. Singurul motiv pentru care l-a dat este că a fost prinsă. Crisis management se numește, e PR de manual.

De fapt, reacțiile empaticilor de tastatură nu sunt de mirare. La fel s-a întâmplat și când Năstase s-a urcat beat la volan, ”ce, nu știți cum e Ilie?” 🙄 Are poporul ăsta o predilecție de-a lua în brațe toți iresponsabilii, n-ai văzut așa ceva….

Și nu, doamnei nu i se va întâmpla nimic. Mark my words, nici măcar pedeapsă cu suspendare nu va primi. România e țara unde scapi de orice fie pentru că se tălălăiește procesul până la prescripție, fie pentru că fugi în străinătate fiindcă nu se deranjează nicio autoritate să-ți pună interdicție de-a părăsi țara. Trebuie doar să ai suficienți bani și se rezolvă. Iar doamna, din ce înțeleg, nu duce lipsă de ei.

Concluzionând, sunt o neempatică pe persoană fizică. Și asta nu se va schimba prea curând.

Veneția. Un caleidoscop de istorie, artă, lumină și culori

Vizita noastră de săptămâna trecută n-a fost cea dintâi la Veneția; mai fuseserăm acolo în urmă cu exact 15 ani, așadar fascinația a fost oarecum temperată; în schimb, am văzut-o mai realist, mai obiectiv. Și ne-a plăcut la fel de mult ca prima oară 🙂.

În ultimele luni auziserăm multe zvonuri neplăcute despre ea. Vai e sufocată de turiști, vai miroase urât, vai se retrag apele și e noroi. După o săptămână petrecută acolo, pot spune în deplină cunoștință de cauză că toate acestea sunt bazaconii, asta ca să nu spun scorneli.
Nici vorbă de miros urât sau de noroi; erau turiști, desigur (cred că nu există perioadă a anului în care să nu fie), dar nici pe departe atât de mulți încât să se pună problema de ”sufocare”.

Aș compara Veneția cu un diamant, care devine tot mai interesant pe măsură ce-l studiezi din diferite unghiuri, lăsând razele soarelui să se reflecte în multiplele sale fațete. Ne-am început plimbarea pe traseul clasic, de la Piazzale Roma („poarta de intrare” în oraș) luând-o pe jos către Podul Rialto.

Ne-am oprit de multe ori să admirăm canalele înguste, podurile și gondolierii. Cu titlu de curiozitate, în Veneția sunt 177 de canale, 400 de poduri și 450 de palate și clădiri istorice. Și pentru că veni vorba, tot ca o curiozitate: Hamburg are mult mai multe poduri, respectiv 2.500 🙂. A fost și pentru mine surprinzător să aflu, chiar nu mă așteptasem la asta.

Ne-am gândit dacă să facem o plimbare cu gondola pe canale sau nu. Mai corect spus eu am fost cea care s-a gândit, fiindcă omul a zis din capul locului ”dacă vrei, haidem”. Nu m-am putut decide, însă. Am tot respectul pentru munca și efortul gondolierilor, dar 80 de euro pentru jumătate de oră mi se pare mult, așa cum la New York mi s-a părut mult 120 de dolari pentru o plimbare de 45 de minute cu trăsura prin Central Park.

Dar ceva tot am reușit: într-o seară am traversat Canal Grande spre clădirea Punta della Dogana cu o gondolă, pentru simbolica sumă de... 2 euro de persoană 🙂. Astfel, ne-am făcut idee și cum e o asemenea experiență.

Am preferat să parcurgem Veneția la pas, pe trotuar, luând vaporetto numai când chiar nu se putea altfel (de exemplu, când am fost pe insulele Murano și Burano). Am avut sentimentul că în felul acesta o vedem mult mai bine și avem răgaz să ne uităm pe îndelete în jur.

Ajungând la unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice ale Veneției, am zăbovit un pic și-am încercat să-mi amintesc cum mă simțeam când am fost prima dată aici. Îmi aduc aminte că fusesem foarte emoționată și, 15 ani mai târziu, nu am rezistat tentației de-a încerca să ”reeditez” momentul și ipostaza.
 

Puntea Suspinelor, atunci și acum 🙂. Ea este neschimbată, eu însă...

Da, se vede bine trecerea celor 15 ani. Nu m-am gândit niciodată la modul serios că îmbătrânesc, însă când mă uit la imagini ca astea, parcă mă încearcă o nostalgie. La vară împlinesc 43 de ani și cred că-ncep să-i simt.

Am contemplat suvenirurile și ne-am hotărât pentru clasicul magnet, precum și pentru un dop pentru sticlele de vin, precum cele din imaginea de mai jos.

Mi-am mai luat și o pereche de cercei superbi, dar despre ei povestim când ajungem pe insula Burano 🙂.

E greu de pus în cuvinte ce sentimente ai când te plimbi prin Veneția, unul dintre puținele orașe cu adevărat inconfundabile din lume. Atât de multă culoare, atât de multă istorie și un mister pe care nu-l poți defini, dar pe care îl simți la fiecare pas.

Nu-mi pot imagina ce gust ar putea avea un parmezan maturat timp de 5 ani 🙂 dar poate o să încerc într-o bună zi, cine știe.

Și pentru că tot vorbeam mai sus de curiozități, iată o paralelă inedită. În stânga - lobby-ul hotelului Venice din Las Vegas. În dreapta... originalul, ca să spunem așa 🙂.

Apropiindu-mă de finalul acestei postări, constat că, fără să-mi fi propus asta în mod expres, mi-a ieșit un text cu multă culoare și cu zâmbete. Ceea ce, de fapt, este reprezentativ pentru Veneția.

Periplul venețian nu s-a încheiat însă; continuăm în articolul următor și, probabil, tragem o fugă și la Padova 🙂.

Bine v-am regăsit, mă duc la culcare

Știți cum reușești să te întorci din concediu mai mult sau mai puțin decupat de oboseală? E simplu (nu c-ar fi de dorit să urmeze careva modelul). Ai zborul de întoarcere la o oră foarte matinală, în noaptea în care se trece la ora de vară. Iată, în felul ăsta se doarme și mai puțin decât s-ar fi dormit oricum. Capacul se pune cu talent și pricepere a doua zi, când te duci la serviciu și e grevă la transportul public - din ce-am înțeles, una dintre cele mai mari greve din ultimele decenii - așadar pentru un singur drum schimbi 3 autobuze și un metrou (după ce te-ai trezit la 5:30 ca să le prinzi pe toate antemenționatele și să fii în jur de ora 8 pe plantație). Vă spun, ceva sublim.

No, așa. Am multe să vă povestesc de săptămâna trecută și multe poze să vă arăt, și am s-o fac. De îndată ce voi reuși să țin ambii ochi deschiși.
(Mă rog, am izbutit asta azi timp de 8 ore, dar mai mult ar fi practic imposibil în momentul ăsta).

A fost frumos. Am avut timp să ne plimbăm pe îndelete prin Veneția, am vizitat insulele Murano (inclusiv Muzeul Sticlei) și Burano, am fost la Padova și mi-am luat cei mai frumoși cercei. Vă las cu niște poze drăguțe, avanpremieră pentru poveștile care vor urma. 

 

Acestea fiind spuse, vă rog să mă îngăduiți, dar abia mai nimeresc tastele. Ne citim zilele acestea.

PS: în concediu am mâncat și lighioane fructe de mare. Nu că le-am fi căutat, dar noblesse oblige, ce să mai și faci.

Am revenit, ce bine mi-e acasă 🙂

M-am întors din România simțindu-mă ca de fiecare dată în cei 15 ani și jumătate de când am plecat - ușurată că sunt înapoi, cu omul meu, la locul meu. De data aceasta însă, sentimentul a fost parcă mai pregnant ca oricând.
Am oftat de cum am coborât din avion la Hamburg și până când am ajuns acasă. ”Doamne, ce bine. Ce bine e acasă”. Sentimentul de ușurare și de ”aici e casa mea” e cumva aproape fizic.

N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit. M-am bucurat să-mi revăd familia și prietenele, am putut să o felicit pe bunica de ziua ei (99 de ani; a intrat în cel de-al o sutelea an al vieții, nici nu-mi pot imagina cum e...), m-am recules la cimitir, am dus lumină mamei, bunicii și bunicului și per total a fost bine. Am reușit tot ce-mi pusesem în minte chiar dacă a fost pe alocuri foarte obositor, m-am bucurat de fiecare moment cu cei dragi și de fiecare întâlnire.

În același timp însă, am senzația că niciodată n-a fost România în mai mare paragină ca acum. Am călătorit cu trenul timp de 13 ore adunate către diferite destinații, deci am avut timp suficient să casc ochii pe geam (în fine, atât cât s-a putut vedea prin murdărie, vă amintiți. Că toate trenurile pe care le-am luat conjugau verbul ”cu noi priviți lumea abstract, prin ferestre opace” 👀).
Mă rog, asta cu geamul mai era cum era, că doar nu era ca și cum ai fi avut ce pricopseală să vezi, vorba lui nenea Iancu. Peisajul era dezolant și prăfuit. Vegetație neîngrijită, uscată și lăsată să crească la nimereală, murdărie, neglijență, construcții începute și lăsate de izbeliște, clădiri dărăpănate, în ansamblu o atmosferă de ”nu-i pasă nimănui”.
Dar drumul de 6 ore spre București a fost amuzant. Sau nu tocmai. Fie vorba-ntre noi, m-aș fi  mirat ca treaba cu toaletele acceptabile din tren să fie o chestie generalizată. În trenul luat de la Piatra Neamț erau înfundate (am cercetat mai multe). Îmi vine să vomit numai când îmi aduc aminte. Nu vă dau amănunte, că nu mai mâncați 3 zile.

Lăsând la o parte întâlnirile cu familia și prietenii, interacțiunile cu cei din jur au fost în general foarte agreabile (personalul din tren, magazine, gară etc. fără excepție deosebit de amabil), cu unele condimente, să le spunem... inedite. Despre unele dintre ele v-am povestit data trecută; azi m-am ”delectat” (vorbă să fie) ascultându-l în avion pe un cetățean care avea loc pe scaunul din fața mea.
- Fă, să mori în cancer dacă oi mai vorbi cu mine.
Rafinament sau ce? Avionul rula pe pistă pregătindu-se pentru decolare, așa că la insistențele stewardesei a închis telefonul și s-a adresat amicului său, aflat pe scaunul paralel de pe rândul celălalt.
- Băi, ce avea ăla cu tine mai devreme? Vrea să-i sparg ochelarii? Îi sparg.
Nu știu cine era ”ăla”, dar toți ochelariștii au aterizat la Hamburg având ochelarii intacți 🤓.

Acestea fiind zise, prima jumătate a concediului s-a încheiat. Mă duc să fac bagajul pentru partea a doua. Ne citim după ce revin. De la Veneția 🙂.

PS: în altă ordine de idei, astăzi se împlinesc 16 ani de când mi-a fost adresată THE întrebare. Mi-e inima plină de drag, nostalgie și recunoștință. Nu mi-aș fi putut dori un om, un partener, un prieten, un iubit și un soț mai bun 🙂.

Pe ici, pe colo

Săptămâna care se încheie astăzi a fost epuizantă. Dormit cel mult 4-5 ore pe noapte, din motiv de tuse (dar ce tuse, n-am mai experimentat așa ceva până acum, realmente aveam senzația că mi se rup și coastele și mușchii gâtului). Doctorul de familie a zis că asta s-ar putea să dureze 3-4 săptămâni (jackpot 😏) și mi-a prescris Codeină, care a accentuat tusea ducându-mă la “sesiuni” de o oră de tușit. As in, tușeam fără oprire timp de o oră încheiată. După 3 pastile care au avut de fiecare dată același rezultat, am zis că le dau naibii. Nu-mi explic de ce-am reacționat așa urât, Codeina e un medicament cunoscut pentru eficiența împotriva tusei și am mai luat în urmă cu foarte mulți ani, fără să fi avut nici pe departe asemenea reacții. Mno, asta e. Necunoscute sunt căile laringitei. 

Marți am avut evaluarea anuală (care a decurs foarte bine, inclusiv fiindcă datorită bomboanelor de gât am fost în măsură să bat din plisc cu aplombul adecvat momentului) și restul săptămânii am fost în mare parte prinsă cu pregătirea backup-ului. Pasămite începând de mâine voi fi în concediu pentru următoarele 2 săptămâni și pentru prima parte sunt în România. Voi fi, prin urmare, o prezență mai degrabă sporadică aici.

Acum vă scriu din trenul care mă duce la Piatra Neamț. Am sentimente amestecate; apreciez că e relativ confortabil, potrivit de cald și are prize funcționale, dar nu înțeleg de ce îl lasă atât de murdar. Ca de exemplu, așa arată geamul meu:

Să fim rezonabili, asta nu ține de fonduri, nu ține de dotări și nici de a avea sau nu personal suficient. Ține, pur și simplu, de civilizație și elementar bun-simț. Totuși la toaletă e decent, chiar dacă orice însemna suprafață metalică este în bună parte atins de rugină. Măcar au hârtie igienică și săpun. 

Nu pot încheia fără să vă relatez un exemplu de parenting la care am fost martoră ieri, în timp ce așteptam la poarta de îmbarcare. Un copil de 6-7 ani mânca sticks-uri dintr-o pungă, pungă pe care o ținea maică-sa și el se servea din ea. Toate bune pân-aici, dar copilul tușea aproape în continuu. Mesteca și tușea.

- Sticks-urile te irită pe gât, îi predica mama, răbdătoare. Nu cred că ar mai trebui să mănânci, oricum ai mâncat deja mai bine de jumătate de pungă. Asta nu e mâncare, îți strici foamea și te face să tușești mai rău. Eu spun că trebuie să te oprești, dar este numai decizia ta dacă vrei să mănânci în continuare. 

Nu serios acuma. Ce spanac de parenting e ăsta? Îl vezi că nu-i face bine să roadă uscăturile alea, dar continui să-i ții punga pentru a le mânca? Sunt sigură că se împăunează cu felul în care îl crește, independent și luând propriile decizii 🙄. 

Acestea fiind spuse, ne citim probabil spre sfârșitul săptămânii. Vă doresc să vină primăvara, cu adevărat și în toate sensurile: la propriu și la figurat 🙂. 

Câteva ore mai târziu: nu pot să nu vă împărtășesc o nestemată a înțelepciunii, izvorâtă dintr-o îndelungată experiență de viață. La Adjud, au urcat un domn la vreo 65-70 de ani și o fată de cel mult 25. Domnul îi explică: „deci iou îți spun, trebi sî visezi… cî dacî nu visezi, iești muort, în p**a mea!”. Mă simt adânc mișcată de profunzimea acestor spuse 🤭.