Cu toate ca de obicei fac lucrurile in ordine inversa - mai intai citesc cartea si ulterior, daca am fost suficient de impresionata sau povestea m-a facut indeajuns de curioasa, vad si filmul. In cazul romanului "Green Mile" (in romaneste, "Culoarul mortii"), lucrurile au stat invers - am vazut filmul si imediat dupa aceea am inceput sa citesc si cartea. Aveam convingerea ca, din moment ce dupa aceasta carte a iesit un film atat de incredibil de bun, nu se poate sa ma dezamageasca.Si-am avut dreptate, de fapt nici nu-mi imaginasem cata dreptate se va dovedi ca am. De la "Quo Vadis" nu mi s-a mai intamplat sa citesc rand dupa rand avand un nod in gat si simtindu-mi lacrimile urcand in ochi. Iar "Quo Vadis" am citit-o acum vreo 12 ani, iar de-atunci au fost multe carti. Foarte multe, insa niciuna care sa ma impresioneze atat de mult.
Povestea se intampla la inceputul anilor '30, in ceea ce cred ca e unul dintre cele mai sinistre decoruri cu putinta: sectorul E, cel al condamnatilor la moarte, intr-o inchisoare din sudul Statelor Unite. Ultima statie inainte de intalnirea cu Old Sparky, cum fusese botezat scaunul electric de catre gardieni, intr-o incercare (esuata) de a bagateliza putin caracterul sinistru al obiectului.
John Coffey ("ca si bautura, numai ca nu se scrie la fel", dupa cum se prezinta el) ocupa o celula din sectorul E dupa ce este condamnat pentru violarea si uciderea a doua fetite. Din punct de vedere al juratilor, nu exista nicio indoiala. Este gasit leganand cadavrele insangerate ale fetelor si ii spune serifului: "N-am putut sa le fac la loc. Am incercat, dar a fost prea tarziu". Iar daca putea fi ceva mai rau decat asta, fetele erau albe, iar John este negru si are aproape doi metri inaltime. Intalnirea cu Old Sparky era, in acest caz, usor de prevazut.
Numai ca John este un condamnat cu totul atipic: politicos, bland si timid. "Eu.... eu nu stiu prea multe, sefule", spune el, cu o sinceritate absolut sfasietoare, intr-o discutie cu gardianul-sef Paul Edgecombe. John e un copil mare, cu suflet imens si, dupa cum se va dovedi, nevinovat de crima care-l adusese in celula mortii. Mai mult decat atat, e inzestrat cu insusiri supranaturale - poate vindeca bolile si are capacitatea de a citi gandurile tuturor. Vrea doar sa faca bine si poarta povara lumii intregi; simte durerea si rautatea celorlalti, ceea ce-l afecteaza, asa incat e mai tot timpul cu ochii in lacrimi. A fost intotdeauna un singuratic, oamenii n-au fost dispusi sa-l cunoasca, mereu alungat, batut in copilarie, angajat doar ca zilier, umilit in permanenta. John a obosit de cata rautatate si suferinta e in lume si vrea sa plece.
Este executat pe scaunul electric pentru o crima pe care nu a comis-o si tot el este cel care-i incurajeaza pe gardieni, daramati din punct de vedere moral la gandul ca omoara un om nevinovat si atat de bun.
"Green Mile" este un roman foarte complex: te face cand sa razi, cand sa plangi, e o carte despre dragoste si despre nedreptate, despre viata si despre moarte, despre ticalosie (Percy Wetmore si William Wharton) si miracole (John, vindecand-o pe Melinda Moores), despre pedepsirea nemernicilor si despre suferinta nevinovatilor. Mesajul este unul tulburator si realist deopotriva: oamenii tind sa respinga ceea ce nu inteleg si sa distruga, atat din ignoranta cat si din rautate, ceea ce e mai bun.
Postări
5 comentarii:
Da. Mi-a placut foarte mult cartea, nu seamana cu ceea ce scrie King de obicei.
Si pentru mine asta a fost unul dintre putinele cazuri in care s-a intamplat sa vad filmul inainte de a citi cartea. Povestea starneste o gama foarte variata de emotii. Compasiune, pentru suferinte; repulsie, pentru cruzimea nemernicilor; o tristete sfasietoare la sfarsit, cand eu, una, am plans incontrolabil, cu sughituri; zadarnicie, atenuata de faptul ca, totusi, se intampla si lucruri bune, precum vindecarea Melindei si pedepsirea ucigasului fetitelor. E genul de poveste pe care n-o uiti, pentru ca e imposibil sa nu te impresioneze.
Rox
@Anonim, intr-adevar - stilul e diferit de cel care l-a facut cunoscut pe King, insa gandeste-te ca si "Shawshank redemption" a fost scrisa tot de el, iar decorul, ca sa zic asa, e foarte asemanator... si tot excelenta a fost si cartea aia, asemenea si filmul.
@Rox, ai pus punctul pe "i" :) e o poveste care induce emotii foarte puternice. Au trecut cateva zile de cand am terminat cartea si vreo 2 saptamani de cand am vazut filmul si inca imi amintesc de "sefule, te rog nu-mi pune masca neagra, mi-e frica de intuneric" :(.
Am vazut filmul de cateva ori, nu pentru ca mi-am propus neaparat, ci pentru ca, de cate ori am dat de el pe vreun canal sau altul la TV, desi mi-am spus: "a, l-am vazut", nu m-am putut dezlipi de acolo. Actorii au fost, dupa parerea mea, foarte bine alesi. Povestea e atat de simpla si totusi atat de complicata. Dupa fiecare vizionare am ramas cu ochii in lacrimi si cu sufletul greu. Mesajul pe care il transmite condamnarea la moarte si executarea lui John Coffey, precum si faptul ca el vrea sa moara, pentru ca lumea asta l-a obosit, l-a ranit, l-a scarbit, mi se pare atat de dureros... :(
@Anonim, ai dreptate. Distributia a fost excelenta. Nu cred ca ar fi putut exista un John mai convingator si mai impresionant decat Michael Clarke Duncan. Si nu doar actorii din prim-plan au fost bine alesi, ci si cei din plan secund - Doug Hutchison a facut un Percy exact la fel de antipatic pe cat l-a zugravit King, Sam Rockwell a fost un Wharton de-un grotesc ireprosabil...
Intr-adevar, o minune de film, dupa o capodopera de poveste care te lasa cu inima grea, dar care e irezistibil de frumoasa, cu toata tristetea ei...
Trimiteți un comentariu