Despre două tipuri de medici

Un articol citit în seara asta pe un blog m-a scos oarecum din pepeni şi, după ce i-am spus autoarei părerea mea, am zis să protestez în linişte şi la mine acasă. 

Problema ridicată în textul respectiv se referă la doctorii care-şi fac meseria, în sensul că tratează bolnavii, dar în acelaşi timp le vorbesc în sictir, răstit şi nu le răspund la eventualele întrebări. Autoarea susţine că pacienţii sunt exagerat de pretenţioşi, că de fapt ceea ce contează este "ambalajul", că oamenii se aşteaptă să fie serviţi cu un ceai când merg la medic şi că numai atunci ar fi mulţumiţi. Nu e prima dată când citesc această opinie la ea, s-a mai exprimat şi altă dată în acest sens, ideea ei fiind aceeaşi: şi medicii sunt oameni, au dreptul să trateze pacienţii cu flit, atâta timp cât îi vindecă.

Ei bine, nu sunt de acord. Nu sunt, pentru că am văzut o mulţime de excepţii.

Am văzut un doctor care, după o zi petrecută în cabinet şi în sala de operaţii, venea seara la contravizită şi avea răbdare cu mine - un copchil de nici 15 ani pe vremea aia, iar medicul nu avea experienţă cu pacienţi atât de tineri (era medic militar şi eu eram un caz special, de ajunsesem pe mâna lui). Se punea la mintea mea, îmi răspundea la întrebări (care, dată fiind vârsta mea, nu puteau fi din cale-afară de inteligente) şi nicio clipă nu mi-a dat impresia că-l agasez. Deşi poate aşa era, dar important este că eu, pacienta lui, n-am simţit asta.

Am văzut un profesor doctor doctor (repetiţia nu e întâmplătoare, omul deţinând două titluri de doctor), care - la fel, după o zi de muncă începută la ora 7 şi petrecută în mare parte în sala de operaţii - continua să aibă răbdare cu pacienţii, să le răspundă la întrebări detaliat şi pe înţelesul lor, deşi asta se petrecea seara, în jur de ora 19, când el era încă în spital.

Dentistul meu are întotdeauna răbdare cu mine şi cu nelămuririle mele, deşi mai întotdeauna îmi fac programare după ora 17, el începându-şi programul de la ora 8.
Astea sunt numai trei exemple, aş mai avea şi altele, dar cred că sunt suficiente pentru a se înţelege la ce mă refer.

Am văzut şi medici din categoria cealaltă. Când, pe la vreo 16 ani, am ajuns la urgenţă cu o indigestie deosebit de violentă, m-aş fi agăţat ca de-un pai de orice gest de blândeţe, de grijă din partea cadrelor medicale. Îmi era rău, rău şi mă simţeam pierdută. Doctorul de gardă era o somitate în branşă. A urlat la mine de cum m-a văzut, s-a răstit, n-a vrut să asculte ce încercam să-i spun. Într-adevăr, şi-a făcut treaba: m-a internat şi-a instituit tratamentul corect, în câteva zile eram acasă. Dar aşteptam cu frică fiecare vizită, pentru că de fiecare dată se răţoia la mine de parcă i-aş fi luat boii de la bicicletă. În contrapartidă, asistentele erau nişte îngeri, după 17 ani încă îmi amintesc de ele, cât de frumos s-au purtat şi câtă grijă au avut de mine. Da-le-ar Dumnezeu sănătate...

Având aşadar la îndemână ambele tipuri de situaţii, pot afirma în cunoştinţă de cauză că nu este suficient ca doctorul să ştie medicină şi să trateze pacientul. E necesar, evident, dar nu e de ajuns. Medicul e Alfa şi Omega, e cel spre care pacientul se uită ca să-l ajute. Tratându-l cu flit, nerăspunzându-i la întrebări nu face decât să-i accentueze starea de anxietate. Or, asta nu e deloc în ordine şi n-ar trebui să fie considerat un fapt normal. Halatul alb nu-l transformă în vreun fel de semizeu.

Ceea ce mi se pare şi mai trist e faptul că autoarea de care spuneam la început este ea însăşi medic.