duminică, 8 decembrie 2013

Lang Lang, acest Amadeus lipsit de vanitate


Amân de ceva timp recenzia autobiografiei lui Lang Lang, "Playing with flying keys". Cumva, n-am avut până acum starea necesară pentru asemenea postare şi poate nici acum nu s-ar fi întâmplat, dacă n-am fi descoperit o adevărată comoară. Să vă spun mai întâi despre asta, pentru că are legătură şi cu personajul principal al postării şi după aceea povestim despre Lang Lang. 

Aşadar, ne-am făcut un abonament online la ceea ce am putea numi sala de concerte digitală a Filarmonicii din Berlin (http://www.digitalconcerthall.com). În ceea ce ne priveşte, a fost o descoperire epocală: pentru numai 15 euro lunar, avem acces la peste 40 de concerte live în format HD, sute de concerte înregistrate, interviuri cu muzicieni, zeci de documentare şamd. Suntem în culmea entuziasmului, încă nu ne vine să credem că avem la dispoziţie atât de multe concerte ale uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, cu solişti celebri şi dirijori renumiţi pe plan mondial.

Primul material la care ne-am uitat a fost un documentar de o oră, filmat în aprilie în timpul înregistrărilor unui CD cu două foarte complexe concerte de pian: Concertul pentru pian Nr. 2  de Béla Bartók, respectiv Concertul pentru pian Nr. 3 de Sergej Prokofjew. La pian, Lang Lang, iar la pupitru - Sir Simon Rattle, directorul muzical al Filarmonicii din Berlin. Materialul este absolut fascinant. Îl vedem pe Lang Lang făcându-şi încălzirea prin exersarea unor game, repetând cu orchestra, audiind împreună cu Sir Rattle şi directorul de sunet înregistrările din ziua respectivă, făcând notiţe pe partitură cu o carioca ("are cineva o altă culoare?" "Ia-o pe-asta portocalie, eu o să scriu cu un creion", spune Sir Rattle), glumind, povestind despre piesele respective, cu privirea licărindu-i de pasiune şi entuziasm, înregistrând şi abordând totul atât cu seriozitatea impusă de sarcina pe care o are, cât şi cu lejeritatea unui autentic mare muzician.

"Ceea ce mi se pare extraordinar la Lang Lang este faptul că, în adâncul sufletului, a rămas un copil", spune unul dintre membrii orchestrei. Şi are dreptate. E suficient să te uiţi în ochii lui ca să vezi copilul care la vârsta de cinci ani a câştigat primul lui concurs. Şi care descoperise încă de la trei ani miracolul muzicii, urmărind un desen animat cu Tom şi Jerry, în care Tom cântă la pian Rapsodia Ungară de Franz Liszt. "Încă de atunci am înţeles că muzica nu este numai ceva foarte interesant şi distractiv, ci presupune un limbaj secret. Îmi spune poveşti noi, pe care le pot interpreta după cum simt şi care constituie comoara mea de suflet, ca o perlă în scoica sa". Dar, dacă expresia ochilor, scânteia de geniu şi candoarea mi-au amintit de Mozart, la fel de adevărat este că Lang Lang e lipsit de vanitate.


La vârsta de nouă ani a plecat la Beijing însoţit de tatăl său, pentru a se pregăti cu un profesor în vederea admiterii la Conservator. Mai era un an până la examen, dar un an nu însemna nimic, în condiţiile în care mii de pianişti din toată China urmau să se prezinte la admitere. Concurenţa era ucigătoare, iar presiunea - direct proporţională. Micul Lang Lang era supus unui dublu tir: pe de o parte stresul admiterii, pe de alta - tensiunea permanent întreţinută de tatăl său, un om cu ambiţii artistice neîmplinite, pe care le proiectase asupra fiului. Departe de mama sa, rămasă acasă din cauza serviciului şi având o profesoară antipatică şi tendenţioasă, Lang Lang se simţea copleşit şi pierdut.
Dar deznădejdea a cunoscut-o atunci când profesoara (pe care-o poreclise în secret Professor Angry, fiindcă era mereu furioasă) i-a spus tatălui că renunţă la a-i da lecţii lui Lang Lang.
- Fiul dumitale nu este talentat, a plesnit ea, dispreţuitoare. Nu va intra la Conservator şi nu va ajunge niciodată pianist. 

Lang Lang a asistat îngrozit şi distrus la această discuţie. Avea zece ani. Ce-o fi fost în sufletul lui? Nu-mi pot imagina, de fapt nici nu vreau s-o fac. Aşa cum nu vreau să mă gândesc nici ce-a însemnat pentru el momentul în care taică-su, la apogeul unei crize de nervi, i-a îndesat în mână un pumn de pastile, urlând: "Ar trebui să mori! Totul e pierdut! Nu te mai poţi întoarce acasă după acest eşec, toţi vor şti că profesoara a renunţat la tine pentru că nu eşti destul de bun. Singura soluţie e să mori! Înghite pastilele astea şi mori!".
În acel moment, copilul a clacat. Stresul în care trăia, tensiunea, dorul de mama sa, disperarea de-a fi fost respins de profesoară, toate acestea l-au doborât. Pradă unui atac de furie, a început să izbească peretele cu pumnii. Voia să-şi distrugă mâinile, bunul cel mai de preţ al unui pianist. A izbit până când mâinile i-au devenit numai o rană şi sângele şiroia. Probabil imaginea sângelui a fost ceea ce l-a şocat pe tată. "Opreşte-te, Lang Lang!" a strigat, îngrozit la ideea unei eventuale fracturi. "Nu vreau să mori. Vreau doar să exersezi la pian". 

După întâmplarea asta, Lang Lang nu i-a vorbit luni de zile tatălui său. Nici de pian n-a mai vrut să se apropie multă vreme. Dar când a făcut-o din nou, a fost ca şi cum n-ar fi fost despărţiţi niciodată. Pianul era parte din el însuşi. A reluat pregătirea pentru examen, mai întâi cu fosta profesoară din oraşul lui natal, apoi cu profesorul Zhao, recomandat de ea. La Conservator erau 12 locuri. S-au înscris peste 3000 de candidaţi. Lang Lang nu doar că a fost admis: a intrat primul. 

(Cam în aceeaşi perioadă, a aflat că motivul pentru care Professor Angry îl respinsese nu avea legătură cu talentul lui, ci cu faptul că îi fuseseră spuse nişte minciuni despre tatăl său - chipurile, acesta ar fi avut legături cu lumea interlopă a provinciei Shenyang, în care locuia. Reputaţia profesorului depindea în mod direct de reputaţia clienţilor, aşa că Professor Angry n-a ezitat. L-a respins pe Lang Lang, dar n-a avut demnitatea de-a recunoaşte motivul real pentru care o făcuse. Şi nici nu s-a deranjat să cerceteze dacă e adevărat sau nu ce i se spusese despre tatăl lui Lang Lang).

Avea 12 ani când a câştigat un prestigios concurs internaţional, organizat în Germania. O competiţie unde timp de mai mulţi ani nu se acordase locul întâi, pentru că nu se ridicase nimeni la acest nivel. Printre concurenţii din acel an se regăseau şi cei mai buni doi pianişti din China, cărora statul le sponsoriza deplasarea şi le dăduse paşaport diplomatic. Pe Lang Lang nu-l băga nimeni în seamă. Tatăl său a făcut cu greu rost de viză şi, încă şi mai greu, de bani de drum. Lang Lang zbura pentru prima dată. În avion, s-a aşezat fascinat pe un fotoliu de la clasa Business. Stewardesa l-a repezit furioasă, trimiţându-l la clasa Economic.

Lang Lang a câştigat concursul. După ani de zile, iată că s-a găsit un candidat care să merite locul întâi. Şi a făcut chiar mai mult de atât: i s-a decernat un premiu special pentru interpretare. "Cea mai bună interpretare din istoria acestei competiţii", a punctat prezentatorul. A fost singura dată când Lang Lang l-a văzut pe tatăl său plângând. 

După succesul din Germania a urmat un şi mai răsunător triumf în Japonia, la Concursul Internaţional pentru tinerii pianişti. Finalişii au fost acompaniaţi de orchestra Filarmonicii din Moscova. Lang Lang a câştigat medalia de aur. Acum era pregătit să "străpungă" fortăreaţa americană. A fost invitat să susţină un recital la New York. 

Restul, cum se spune, este istorie. O lume nouă s-a deschis în faţa tânărului de 14 ani. A debutat alături de orchestra simfonică din Chicago, înlocuindu-l în ultima clipă pe solistul programat să cânte, care se îmbolnăvise. A fost suficient pentru ca Zarin Mehta (manager artistic, directorul unui important festival şi, numele nu e o coincidenţă, fratele lui Zubin :)) să-l remarce. Visul american al lui Lang Lang prindea contur. Dar cea mai mare dorinţă a lui era să cânte la Carnegie Hall. "Faceţi ca asta să devină realitate", s-a rugat el zeilor. Au făcut. În 2001, Lang Lang a susţinut primul său recital pe scena de la Carnegie Hall. 

Un moment aparte îl reprezintă întâlnirea cu Daniel Barenboim, pentru care avea un enorm respect. Fără ca el s-o ştie, Barenboim a fost prezent în sală la unul dintre concertele susţinute de Lang Lang alături de Filarmonica din New York. A fost atât de impresionat, încât a ţinut să-l felicite şi l-a căutat în cabină.

- Este o mare onoare pentru mine, a rostit Lang Lang intimidat, şi nici în ziua de azi nu ştie de unde-a avut curaj să spună ce-a spus în clipa următoare: Oh, Maestro, vă rog, vreţi să fiţi profesorul meu?
A tăcut imediat, cuprins de jenă. Însă Daniel Barenboim a zâmbit. 

- Sigur că da, tinere. Dar te rog, spune-mi Daniel.

Citind cartea, ai impresia că-l asculţi pe Lang Lang interpretând la pian. Aceeaşi naturaleţe în exprimare, acelaşi autentic, aceeaşi sensibilitate. Lectura este încântătoare şi impresionantă. Nu o dată mi-au dat lacrimile, nu o dată mi-a fost teamă să dau pagina, fiindcă aveam emoţii pentru Lang Lang şi-mi doream, speram de dragul lui, să fi câştigat un concurs sau altul. 

Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, vă invit ca-n încheiere să-l ascultaţi pe Lang Lang, interpretând Sonata pentru pian Nr. 3 de  Béla Bartók :)



Lang Lang este o forţă care face lumea să se mişte. Astfel, după ce în 2008 a cântat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, 40 de milioane de copii chinezi au început să studieze pianul. Şi acesta este numai un exemplu din cele multe... pentru că Lang Lang e, într-adevăr, un om care poate schimba destine.

2 comentarii:

Margarethe spunea...

La fel ca si Amadeus, un copil talentat, chinuit de un tata ambitios.
Cred ca Lang Lang are si meritul de a fi intuit gustul pentru show al publicului contemporan.

Greta spunea...

Da, îmi aminteşte în multe privinţe de Amadeus. În special, prin ceea ce se poate vedea în ochii lui când vorbeşte despre muzică :)
Ai dreptate - dincolo de faptul că e un muzician ieşit din comun, Lang Lang ştie să ofere publicului ceea ce acesta îşi doreşte. Îl urmăresc pe Facebook, omul este o industrie în sine. Citeam, printre altele, că figura lui a fost imprimată pe pianele Steinway, ceea ce nu ştiu să se mai fi întâmplat niciunui pianist...