Un funcționar public din Germania. Un OM 🙂

Mă gândisem inițial ca din postarea de astăzi să fac un episod de ”Mostre din viața în Germania”, în ideea că doamna despre care vă voi povesti este nemțoaică și totul s-a petrecut în Germania; după ce-am cugetat mai bine însă mi-am dat seama că, în definitiv, cetățenia ei este irelevantă în context. Ar fi putut avea orice naționalitate; ceea ce contează este faptul că a fost singurul om care, în niște vremuri dificile din viața noastră, ne-a tratat corect. 

Doamna era funcționar la oficiul de șomaj - unde, într-o anumită perioadă a vieții noastre, am fost înscriși amândoi. Germania abia începea să-și revină din criză și situația pe piața muncii era destul de încordată. Eu terminasem cursul de germană și obținusem permisul de muncă (care în 2009 încă se cerea; abia în 2014 a fost eliminat, din ce rețin), dar nu reușeam să-mi găsesc nimic, iar pe de altă parte activitatea în regim de freelancing a omului devenea, pe același fond de criză, tot mai problematică. Pentru ambii era, prin urmare, un moment de cotitură.

Am observat foarte repede că la oficiul de șomaj (unde ne duseserăm cu o nepermis de mare naivitate) suntem considerați o povară și din felul în care ni se vorbea se vedea limpede că ne cred niște atârnători care nu au chef de muncă și urmăresc doar să profite de generozitatea statului german. După ce-am completat zeci de formulare și CV-uri pe care nu se uita nimeni (cucoana care-mi făcuse evaluarea preliminară era foarte determinată să mă trimită imediat să lucrez ca ajutor la bucătărie, motiv pentru care o porecliserăm ”Crătițoaica”), am ajuns în biroul funcționarei în ”portofoliul” căreia fuseserăm repartizați - și care avea sarcina de-a ne intermedia pe piața muncii.

Cu o vârstă undeva spre apusul a cincizeci de ani, blondă, cu o tunsoare sobră și ochelari cu rame mari prin care ne scruta circumspectă, doamna K. era definiția severității. La prima întânire abia dacă am îndrăznit să piscui ceva în fața ei. Ne-a aplicat un duș rece de realism care ne-a vindecat pe loc și definitiv de naivitate, elucidându-ne că niciunul dintre noi nu are o profesie ”căutată” și că trebuie să fim ”flexibili, dacă doriți să lucrați în această țară”. După aceea ne-a făcut profilul, ne-a dat o listă de portaluri de tip Bestjobs și ne-a trimis acasă, urmând să ne revedem periodic pentru a-i prezenta rezultatul eforturilor noastre de-a ne găsi de lucru. 

... eforturi care, pentru multă vreme, au fost zadarnice. Refuzuri, refuzuri, refuzuri. Omul mai era implicat în proiecte de freelancing - bine că erau și acelea, chiar așa firave cum deveniseră în ultimul timp - dar la mine era jale. Nu ajungeam nici la interviu, așa că doamna  K. a trecut la următorul pas - acela de-a mă trimite la tot felul de cursuri zice-se ”pentru reintegrare” - practic, din acelea unde erai învățat cum să-ți faci CV-ul și unde aveai colegi oameni fie total dezinteresați (care veneau doar pentru că erau obligați), fie înăcriți de refuzuri și tot mai disperați. Disperare care punea treptat stăpânire și pe mine, văzând că nu se lega nimic. Iar atmosfera de la cursuri era sinistră și absolut demotivantă.

Ajutorul de șomaj era, desigur, mic. De fapt, strict în cazul meu nici nu era vorba de șomaj, de vreme ce eu nu lucrasem niciodată în Germania; era ajutor social și ca să-l primesc trebuia să trec periodic prin ”examinări”, să prezint extras de cont ca să se asigure ei că nu am alte surse de venit, să fiu ”disponibilă” oricând mă sunau, ca să dovedesc faptul că nu umblam creanga în timp ce Vaterland-ul mă sprijinea să-mi găsesc de lucru. 

Continuam să trimit aplicații și mă lua cu greață de la stomac numai când vedeam în E-mail-ul de răspuns ”leider müssen wir Ihnen mitteilen..." (”din păcate trebuie să vă informăm...”). Fraze impersonale, reci și seci, emise de roboți de la HR.

”Care este rezultatul ultimelor aplicații? La câte interviuri ați fost invitată?”. Înghițit în sec. La niciunul.

Prin natura situației, periodic aveam de-a face și cu alți funcționari, de la diverse departamente din cadrul oficiului de șomaj. Nici măcar nu încercau să-și ascundă disprețul și ne căutau permanent nod în papură, doar-doar ne-or prinde pe picior greșit. Eram mereu cu toate actele în ordine, dar la fel de urât se purtau cu noi. Reaua voință era mai mult decât evidentă. Singurul birou unde ne mai simțeam oameni avea scris pe ușă numele doamnei K.

”Fiecare angajator care citește CV-uri le împarte în trei teancuri, Frau N.”, îmi spunea ea. ”Primul teanc e al candidaților eliminați din procesul de selecție. Al doilea e teancul de *poate*. În teancul al treilea sunt sortate CV-urile celor care vor fi invitați la interviu. În cel de-al treilea trebuie să ajungeți”, puncta ea cu severitate, iar pe mine mă treceau fiorii. La naiba, mie mi se părea o realizare să ajung și-n al doilea teanc, darămite în al treilea...

Pe măsură ce se scurgea timpul, relația dintre noi și ea trecea, aproape fără să ne dăm seama, la un alt nivel. Prima dată când am realizat asta a fost când i-am zis că în mod evident a venit momentul să îmi ajustez pretențiile - și am aplicat ca femeie de serviciu. Am văzut pe chipul ei șocul și amărăciunea, ”nu, nici vorbă, nu vă permit să vă faceți așa ceva. Puteți mai mult. Nu vă lăsați demoralizată și nu cedați, într-un asemenea serviciu vă veți distruge psihic”. M-a trimis la alte cursuri, mai apropiate de profilul meu - dar și mai costisitoare pentru stat, pe care ea ca funcționar trebuia să le justifice. Și pentru care eu tot nu aduceam destule rezultate (cele 2 internship-uri, unul remunerat simbolic și altul deloc, nu se pun la socoteală). Nu mi-a reproșat nimic niciodată. Mă simțeam vinovată, deși făceam tot ce puteam. 

Am aplicat la un supermarket, să pun marfa pe raft. ”În fine, dacă vreți neapărat, dar eu nu vă oblig la așa ceva, să știți”. După două zile de probă nu m-au luat, șefa de tură țuguind disprețuitor buzele că nu sunt ”țac-țac”. Expresia doamnei K., atunci când i-am povestit asta, a fost absolut memorabilă. 

La rândul său, jupânul trimitea de asemenea aplicații, dar el avea un domeniu și mai problematic decât al meu. Școli de muzică nu erau multe în regiune și cele care erau nu aveau nevoie de personal (cu studii făcute în România, cireașă pe tort). A aplicat și la alte job-uri din afara domeniului său de pregătire, dar ca și mine, primea numai refuzuri. Când s-a hotărât să se înscrie la examenul de admitere la a doua facultate, doamna K. l-a încurajat și l-a sprijinit pe cât i-a stat în putere. 

”E suficient să iasă o dată”, devenise mantra ei și începusem să mi-o repet și eu tot mai des. ”Și o să iasă”, adăuga apăsat.

Deveniserăm mai apropiați, dar un cec în alb tot nu ne acorda. Vrând să-și confirme la un moment dat că nu am părăsit localitatea fără să o informez, m-a sunat și m-a chemat intempestiv la birou, chipurile să-i aduc un anume act. Nu era nimic urgent, știam și eu, și ea; dar voia să se asigure că nu ”trag chiulul”. Cel mai cald zâmbet a fost al ei, când m-a văzut la ușă cu documentul care ”nu era urgent, Frau N., dar apreciez sincer că v-ați făcut timp....”. 😉

Job-ul în logistică tot de la ea a venit, adică m-a trimis ”țintit” să aplic acolo. Omul începuse între timp a doua facultate, în paralel își luase un serviciu part time prin care ne suplimentam veniturile și mai avea ocazional colaborări despre care se scriau scurte relatări în ziarul local. ”Am citit articolul!”, ne-a zis doamna K. zâmbitoare, la una din ultimele întrevederi. Eu câștigam foarte puțin, dacă punem la socoteală și cheltuielile cu benzina mai că s-ar fi putut spune că aduc bani de acasă. Dar reușisem, făcusem o breșă în noianul de refuzuri.  ”Ați spart gheața, Frau N.”. Îi râdeau ochii, și nu era doar pentru că, după 2 ani lungi și grei, mă putea radia în sfârșit din portofoliul său. ”De-acum, drumul va fi doar mai sus”. 

Ne-am luat rămas-bun, i-am mulțumit și ne-am văzut de drumul nostru. Care n-a fost mereu ușor dar, din fericire, s-a dovedit a fi așa cum ne-a prezis ea: tot mai sus. 

Au trecut aproape zece ani de când nu am mai vorbit deloc cu ea. Săptămâna trecută, omul a căutat-o pe Google și, găsindu-i numărul de telefon, a sunat-o. Așa, pur și simplu. Se gândea demult la ea, după cum mi-a spus ulterior.

L-a recunoscut imediat. Își amintea bine de amândoi și nu uitase că mă trimisese să aplic la firma X. I-a spus omului că multă vreme după ce nu ne-am mai văzut a continuat să caute articole despre el în ziar. S-a bucurat mult de telefon și de veștile despre noi. ”Am ținut să vă mulțumesc”, i-a spus el, ”pentru că dintre toți funcționarii de la oficiul de șomaj, dumneavoastră ați fost singura care ne-a tratat cinstit”. 

Se întâmplă rar, însă iată, uneori oamenii sunt și așa 🙂