Azi m-a lovit în plin un moment ”de-ăla”

... când:

- am un nod în gât pentru că numărul cazurilor de Covid crește și mi se face și mai frică pentru unicul părinte pe care-l mai am;

- conștientizez din nou că pentru prima dată de când sunt pe lumea asta, va trece un an întreg fără să-l îmbrățișez;

- mă gândesc că, tot pentru prima dată, trece un an fără să ajung să aprind o lumânare la mormântul mamei și al bunicii. Cel puțin sunt liniștită fiindcă tata mi-a zis că a plătit el taxa la cimitir, să nu-mi fac griji în privința asta;

- iar între timp, preocuparea unei tipe de pe Facebook este că vaaai, se închid cârciumile și ea vrea să socializeze. Scrie statusuri și se revoltă nevoie-mare. Iar ea nu este, evident, un caz singular.

Am avut o zi grea și cu toate cele de mai sus, îmi vine să urlu la lună. Cât de nepăsători și ignoranți pot fi unii?

Sunt realistă. Nu e ca și cum, dacă muierea aia își ținea porcăriile de pretenții pentru sine, am fi avut dintr-odată mai puține cazuri și aș fi putut zbura spre România.
Să mănânc friptură și să se ducă tata în beci s-aducă ”pepene murat, am pus special că știu că-ți place”.
Să mă duc la cimitir. ”Mami, Bica, am venit....”.
Să pun pe telefon ”Stay Another Day”, melodia preferată a mamei, și s-o ascultăm împreună, eu de aici, ea de dincolo. A devenit un obicei să fac asta când ajung singură la mormânt, după ce aprind lumânările.

Astea tot nu le-aș fi putut face acum, dar când văd atâta nepăsare și lipsă de bun-simț, reflectez că omenirea se va duce naibii nu de la Covid și nici de la vreo altă belea de genul ăsta, ci de la răutatea și egoismul atât de multora dintre cei care populează planeta.

Închei ca și ieri: aveți grijă de voi.