Amintiri cu păsărică

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc e foarte veche (de-aproape 12 ani) și mi-am amintit de ea pentru că tocmai am evocat-o zilele trecute. Nu că ar fi fost prima dată. La drept vorbind, mă și mir că am uitat să scriu despre ea până acum, a devenit un clasic în familie - după cum veți vedea, din motive întemeiate. 😀

Ne aflăm așadar în toamna anului 2009 și tocmai au sosit în vizită socrii mei și mătușa jupânului. Vizită la nivel înalt, carevasăzică și emoțiile mele erau direct proporționale (era prima dată când veneau pe la noi de când ne stabiliserăm în Germania). 

Printre multe cele pe care - contrar interdicțiilor jupânului - ni le aduseseră (umplând mașina până la refuz) se regăsea și o găină. Congelată, evident, din care urma să se manufactureze o ciorbă. Inclusiv zarzavat ne aduseseră, că ”nu aveți voi acolo în Germania verdețuri așa aromate ca la noi”. 

Dornică a-mi afirma calitățile culinare în fața soacră-mii, m-am implicat activ în tranșarea galinaceei, curățatul și tăiatul legumelor și alte nobile activități necesare înfăptuirii ciorbei. Problema era că bucătăria din apartamentul nostru de atunci era foarte mică (o masă pentru două persoane nu ar fi avut loc, ca să aveți o reprezentare a dimensiunilor), iar soacră-mea și mătușa jupânului revendicaseră deja trei sferturi din suprafața utilă.
- Greta, ia lasă-ne pe noi să ne ocupăm de ciorbă, că-n trei nu e loc.
Am protestat, dar am făcut ca ele și m-am ocupat de diverse chestiuni administrative (din ce-mi aduc aminte am strâns rufele care fuseseră puse la uscat și alte asemenea).
Și cum mă-nvârteam eu prin restul casei, mătușa jupânului bagă un cap pe ușa sufrageriei, cu un aer contrariat.
- Păsărică, unde ții tu strecurătoarea?
Am înghițit în sec. Eram în ofsaid până la urechi.
Problema era, ați ghicit, că mai sus-menționatul accesoriu nu se regăsea în recuzita bucătăriei mele, ceea ce m-am văzut silită să recunosc, roșie la față și cu dinții strânși.
- Greta nu are strecurătoare, anunță ea pe un ton apocaliptic, returnându-se în bucătărie.
Soacră-mea a depășit cu mult curaj momentul, declarând că se pot descurca foarte bine și fără scula cu pricina.

Mie-mi venea să intru-n pământ de rușine. Însăși felul în care fusese formulată întrebarea îmi dădea dureri de cap. Unde ”țin” strecurătoarea, deci se pornise de la premisa că posed așa ceva, era de la sine înțeles că am, dar iată, nu aveam. Ce impresie și-or face despre calitățile mele de gospodină? Săriți.
A doua zi m-am dus întins la supermarket și mi-am cumpărat strecurătoare. Patru euro a costat. Și pe vremea aia, asta era o sumă importantă pentru noi.
Să amețească biata maică-mea când i-am istorisit la telefon epopeea ”Păsărica și Strecurătoarea”. ”Cum să dai, mamă, 4 euro pe-o strecurătoare de ceai?!”.
Uite bine. Era onoarea mea în joc. 

Povestea a intrat în folclor, după cum vă spuneam la început (inclusiv mătușa s-a amuzat copios când i-am reamintit de ea. ”Vai de mine, așa am zis? Da' ce, nu puteam să facem ciorba și fără strecurătoare?”).
Ba puteau, dar n-ar mai fi avut niciun farmec 😂

Vineri seara am făcut un ceai de tei și, luând din cui strecurătoarea (ce, credeați că n-am?), jupânul s-a hlizit.
- Păsărică! 😀

Așa s-a scris istoria, ma frends 😇