Prietena mea cu 4 lăbuțe

Nu știu dacă vă amintiți de vecinul și musafirul nostru ocazional, Purașul; dar dacă da, cu părere de rău vă spun că nu l-am mai văzut de un an și jumătate. Sperăm să fie bine, oriunde l-or fi dus lăbuțele.

Între timp, eu mi-am făcut o nouă prietenă. Până să dea frigul ne vedeam cam în fiecare zi, când mă duceam la serviciu și / sau mă întorceam acasă. După câteva luni de tatonări de la distanță, interval în care doar ne uitam una la alta (ea circumspectă, eu tot spunându-i cât e de frumoasă), a început să capete încredere.
Acum relația noastră e cam așa: vine către mine în goană, îmi dă târcoale, uneori se dă cu burta-n sus, alteori se freacă de picioarele mele și ”împunge” cu capul (pisicarii știu ce zic 😀). În timpul ăsta eu vorbesc cu ea, îi spun că e frumoasă, o întreb ce face, deh, socializare cu vecina 🤭. Ce am remarcat este că nu se lasă mângâiată - am încercat de vreo două ori și de fiecare dată a sărit ca arsă, cu un mieunat ultragiat. Dar nu-i bai, avem vreme să mai lucrăm la conectare (că tot e la modă cuvântul ăsta...). 

Multă vreme n-am știut nimic despre ea: cum o cheamă sau de care casă aparține (fiind mai multe case în zonă)... Și într-o zi, venind acasă, mă întâlnesc cu o fetiță de vreo 5 ani, care-i dădea să mănânce boabe pentru pisici. Schimbăm două vorbe, că doar nu-i așa, mă oprisem și eu să-mi salut prietena 😀.

- O cheamă Nalla, m-a informat fetița și apoi a arătat spre casa de alături: acolo locuiește ea!

Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase exprimări auzite vreodată, în inocența ei. Acum știu cum o cheamă pe vecina mea cu 4 lăbuțe și știu unde locuiește 🙂. Între timp a dat frigul și n-o mai văd pe-afară la orele când plec și vin; îmi place să-mi imaginez că toarce la gura sobei când eu mă îndrept spre stația de metrou.
Sper ca la primăvară, când ne vom reîntâlni, Nalla va avea suficientă încredere încât să mă lase să o mângâi 🙂.