Am revenit, ce bine mi-e acasă 🙂

M-am întors din România simțindu-mă ca de fiecare dată în cei 15 ani și jumătate de când am plecat - ușurată că sunt înapoi, cu omul meu, la locul meu. De data aceasta însă, sentimentul a fost parcă mai pregnant ca oricând.
Am oftat de cum am coborât din avion la Hamburg și până când am ajuns acasă. ”Doamne, ce bine. Ce bine e acasă”. Sentimentul de ușurare și de ”aici e casa mea” e cumva aproape fizic.

N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit. M-am bucurat să-mi revăd familia și prietenele, am putut să o felicit pe bunica de ziua ei (99 de ani; a intrat în cel de-al o sutelea an al vieții, nici nu-mi pot imagina cum e...), m-am recules la cimitir, am dus lumină mamei, bunicii și bunicului și per total a fost bine. Am reușit tot ce-mi pusesem în minte chiar dacă a fost pe alocuri foarte obositor, m-am bucurat de fiecare moment cu cei dragi și de fiecare întâlnire.

În același timp însă, am senzația că niciodată n-a fost România în mai mare paragină ca acum. Am călătorit cu trenul timp de 13 ore adunate către diferite destinații, deci am avut timp suficient să casc ochii pe geam (în fine, atât cât s-a putut vedea prin murdărie, vă amintiți. Că toate trenurile pe care le-am luat conjugau verbul ”cu noi priviți lumea abstract, prin ferestre opace” 👀).
Mă rog, asta cu geamul mai era cum era, că doar nu era ca și cum ai fi avut ce pricopseală să vezi, vorba lui nenea Iancu. Peisajul era dezolant și prăfuit. Vegetație neîngrijită, uscată și lăsată să crească la nimereală, murdărie, neglijență, construcții începute și lăsate de izbeliște, clădiri dărăpănate, în ansamblu o atmosferă de ”nu-i pasă nimănui”.
Dar drumul de 6 ore spre București a fost amuzant. Sau nu tocmai. Fie vorba-ntre noi, m-aș fi  mirat ca treaba cu toaletele acceptabile din tren să fie o chestie generalizată. În trenul luat de la Piatra Neamț erau înfundate (am cercetat mai multe). Îmi vine să vomit numai când îmi aduc aminte. Nu vă dau amănunte, că nu mai mâncați 3 zile.

Lăsând la o parte întâlnirile cu familia și prietenii, interacțiunile cu cei din jur au fost în general foarte agreabile (personalul din tren, magazine, gară etc. fără excepție deosebit de amabil), cu unele condimente, să le spunem... inedite. Despre unele dintre ele v-am povestit data trecută; azi m-am ”delectat” (vorbă să fie) ascultându-l în avion pe un cetățean care avea loc pe scaunul din fața mea.
- Fă, să mori în cancer dacă oi mai vorbi cu mine.
Rafinament sau ce? Avionul rula pe pistă pregătindu-se pentru decolare, așa că la insistențele stewardesei a închis telefonul și s-a adresat amicului său, aflat pe scaunul paralel de pe rândul celălalt.
- Băi, ce avea ăla cu tine mai devreme? Vrea să-i sparg ochelarii? Îi sparg.
Nu știu cine era ”ăla”, dar toți ochelariștii au aterizat la Hamburg având ochelarii intacți 🤓.

Acestea fiind zise, prima jumătate a concediului s-a încheiat. Mă duc să fac bagajul pentru partea a doua. Ne citim după ce revin. De la Veneția 🙂.

PS: în altă ordine de idei, astăzi se împlinesc 16 ani de când mi-a fost adresată THE întrebare. Mi-e inima plină de drag, nostalgie și recunoștință. Nu mi-aș fi putut dori un om, un partener, un prieten, un iubit și un soț mai bun 🙂.